Masca Perfecțiunii-Capitolul 8

A doua zi dimineață, conacul era cufundat într-o liniște neobișnuită.
Eduard plecase foarte devreme la birou. Fără să-și anunțe plecarea. Fără zgomot. Așa cum făcea mereu când avea ceva important pe agendă.

Melisa coborî scările spre parter, încă prinsă între vis și realitate. Lumina dimineții pătrundea prin ferestrele înalte, așternând reflexii aurii peste marmura rece.

În hol, o zări pe mama ei.

Elisabeta era îmbrăcată impecabil, într-un deux-pièces crem, cu o mică valiză elegantă așezată lângă ea. Vorbea calm cu doamna Lena, femeia care avea grijă de casă de mai bine de douăzeci de ani.

Imaginea era aproape prea perfectă.

— Bună dimineața, rosti Melisa, privind spre cele două.

Elisabeta își ridică imediat privirea.

— Oh… te-ai trezit, spuse ea, zâmbind cu căldură.
— Eu voi fi plecată câteva zile, scumpa mea.

Melisa se opri pe ultima treaptă.

O umbră fină îi traversă chipul.

Se apropie încet.

— Unde pleci, mama? întrebă, ușor îngrijorată.

Elisabeta își ajustă discret manșeta sacoului.

— Amica mea, Rose, mama Marei, m-a rugat să o ajut cu pregătirile nunții fiicei sale.

Melisa o privi scurt pe doamna Lena, apoi își întoarse atenția către mama ei.

— Aseară nu mi-ai spus că pleci, spuse ea.

Nu era reproș. Doar surpriză.

— Da, iertare… totul a fost pe repede înainte, răspunse Elisabeta, verificând ultimele detalii din geantă.

— Nu voi sta mult, maximum două zile. Rose dorește să cumpere o casă pentru fiica ei, ne vom întâlni cu o planificatoare de evenimente renumită… avem două zile pline de sarcini.

Vorbea cu un entuziasm autentic.

Iar Melisa, observând acea sclipire sinceră din ochii mamei sale, realiză că aceste două zile îi vor prinde bine.

Poate chiar avea nevoie să plece.

— Mă bucur, mama, spuse ea mai blând.

Elisabeta îi zâmbi recunoscătoare.

— Domnul Morgenstern m-a rugat să vă transmit că vă așteaptă la birou, domnișoară Melisa, interveni doamna Lena cu voce calmă.

Melisa se întoarse brusc spre ea.

Ochii i se măriră.

— Acum? Dimineața? întrebă, ușor panicată.

Inima îi făcu un salt.

Elisabeta se apropie de fiica ei și îi cuprinse chipul între palme.

— Va fi bine. Tatăl tău vrea doar să te familiarizezi cu firma.

O mângâie ușor.

— Hai, urcă și schimbă-te. Doamna Lena ți-a scos un costum pentru azi.

Costum.

Cuvântul suna oficial. Definitiv.

— Și noi ne vedem curând, adăugă Elisabeta cu un zâmbet cald.

Îi sărută obrazul.

Își apucă valiza.

Și ieși din casă.

Ușa se închise lin.

Melisa rămase în mijlocul holului, cu o senzație stranie în piept.

Mama ei pleca pentru două zile.
Tatăl ei o aștepta la birou.
Și, pentru prima dată, simțea că lucrurile se mișcă prea repede.

— Costumul este pregătit în dormitor, domnișoară, spuse doamna Lena blând.

Melisa aprobă încet din cap.

Urcă din nou scările, dar de data aceasta pașii ei nu mai erau leneși.

Erau apăsați.
Calculați.

În dormitor, o aștepta un costum impecabil croit. Elegant. Sobru.

Nu mai era rochia perlată din seara petrecerii.
Nu mai era fiica radiantă.

Astăzi devenea altceva.

Moștenitoarea.

Și undeva, adânc, o întrebare începea să prindă contur:

Tatăl ei o chema la birou pentru a o învăța…
Sau pentru a o pregăti?

Melisa păși pe marmura rece a firmei.

Ecoul tocurilor ei se răspândi în holul vast, tăind aerul dimineții ca un anunț nerostit. Clădirea era la fel ca întotdeauna, înaltă, modernă, dominatoare. Pereți din sticlă fumurie, coloane de piatră deschisă la culoare, candelabre minimaliste care aruncau o lumină calculată peste fiecare colț.

De fiecare dată când venea să își viziteze tatăl pentru a lua prânzul împreună, simțea același amestec de opulență și teamă. Era mândră să fie acolo, dar conștientă că acel loc nu aparținea emoțiilor.

Aparținea puterii.

Astăzi însă pășea cu un alt scop.

Nu mai era doar fiica ce venea să zâmbească secretarelor și să fie prezentată ca „viitorul promițător”.

Astăzi venea ca viitorul în sine.

Într-o zi, totul avea să fie al ei.

Compania.
Numele.
Greutatea deciziilor.

Pașii care o purtau acum spre biroul tatălui ei păreau mai nesiguri decât ar fi vrut să recunoască.

Clădirea părea mai impunătoare.
Mai înaltă.
Mai rece.

Oamenii o salutau cu respect.

— Bună dimineața, domnișoară Morgenstern.
— Onorată să vă revăd.
— Vă stă foarte bine în costum.

Zâmbete politicoase. Priviri rapide.

Și totuși, în spatele lor, Melisa simțea ceva.

Evaluare.
Analiză.

Era privită din cap până în picioare.

Nu ca o fată frumoasă.
Ci ca o investiție.

Costumul ales de doamna Lena îi contura silueta cu eleganță, sobru, perfect croit, într-o nuanță delicată de gri perlat. Părul îi era prins într-un coc simplu, disciplinat.

Arăta pregătită.

Dar inima ei bătea prea tare pentru a se simți astfel.

Recepționera îi deschise drumul spre liftul privat.

— Domnul Morgenstern vă așteaptă, domnișoară.

Ușile liftului se închiseră cu un sunet metalic fin.

În oglinda din interior, Melisa se privi pentru o clipă.

Aceiași ochi.
Aceleași trăsături.

Dar altă expresie.

Mai serioasă.
Mai atentă.

Când liftul se opri la ultimul etaj, respiră adânc.

Coridorul era lung, tapetat în tonuri neutre, cu tablouri abstracte ce sugerau expansiune, putere, strategie.

Secretara tatălui ei se ridică imediat în picioare.

— Domnișoară Melisa, vă rog.

Ușa biroului se deschise.

Eduard stătea în spatele biroului masiv din lemn închis la culoare, privind prin peretele de sticlă panoramică ce domina orașul.

Nu se întoarse imediat.

— Ai ajuns, spuse el calm.

Vocea lui umplea încăperea fără efort.

Melisa păși înăuntru.

Ușa se închise în urma ei.

În acel moment, înțelese ceva.

Acesta nu mai era locul unde venea să ia prânzul cu tata.

Acesta era terenul lui.

Și, dacă avea să devină al ei într-o zi…

Atunci astăzi era prima probă.

— Bună dimineața, tată, spuse ea încet.

— Pregătită? întrebă Eduard, observând acea mică ezitare a fiicei sale.

Eduard se ridică de la birou și o privi câteva clipe în tăcere, de parcă ar fi cântărit nu doar sosirea ei, ci și anii care urmau să vină.

— Nu va fi ușor, Melisa. Aici nu există loc pentru ezitare. Oamenii te vor testa. Unii te vor admira, alții te vor subestima. Trebuie să fii mai pregătită decât toți.

Melisa își îndreptă umerii, încercând să-și ascundă neliniștea care îi strângea pieptul. Marmura rece de sub pașii ei nu mai părea doar simbolul opulenței, ci și al responsabilității care începea să apese.

— Voi învăța. Promit, spuse ea, privindu-l direct în ochi.

Eduard se apropie și îi așeză o mapă groasă pe birou.

— Începi cu portofoliul clienților vechi. Fiecare are o poveste. Fiecare are un interes. Învață-le slăbiciunile, învață-le ambițiile. O afacere nu înseamnă doar cifre… înseamnă oameni.

Melisa atinse coperta mapei ca pe un prag simbolic.

Într-o zi, tot ce vedea în jur avea să-i aparțină.

Dar în acel moment, simțea că intră într-un labirint ale cărui reguli nu le cunoștea încă pe deplin.

Mergea alături de tatăl ei spre ieșirea din clădire când observă afară mașina sport neagră. O cunoștea. Știa cine este.

Eduard îi deschise ușa de sticlă și, în același timp, portiera mașinii se deschise și ieși Noah.

— Noah, îmi pare bine să te văd, băiete, rosti Eduard imediat.

— Bună ziua, domnule, spuse cu respect Noah.

— Bună ziua, frumoasă Melisa, adăugă el, privind apoi spre ea.

— Bună, rosti Melisa, privind spre Noah.

— Ce este cu tine aici? întrebă ea direct.

— Am venit să te scot la prânz, cu permisiunea tatălui tău, bineînțeles, spuse el cu o politețe mascată.

— Oh, dar nu e nevoie de atâtea politețuri între noi, Noah, spuse rapid Eduard.

— Îmi pare rău, Noah, dar tocmai ieșeam la prânz cu tata, spuse rapid Melisa.

— Nu, nu, interveni imediat Eduard.

Noah este o companie mai plăcută decât bătrânul tău tată. Plus că eu am niște comisioane de făcut, adăugă el grăbit.

Melisa îl privi scurt, apoi își întoarse privirea spre Noah.

— Hai, duceți-vă împreună, le spuse el, punând palma pe spatele fiicei sale.

— Sigur, spuse Melisa și zâmbi forțat.

Noah îi deschise portiera și ea intră fără a mai obiecta.