Mincinosul- Capitolul 13

În tăcere, doar încheietura pe care o ținea îmi tremura, cu o ușoară senzație de arsură. Fără să-mi dau seama, mi-am umezit buzele uscate cu limba. Am simțit că ar trebui să spun ceva, dar nu-mi venea nimic în minte. Keith doar mă privea.

— Ah… mai aveți nevoie de ceva…?

La finalul propoziției, cuvintele mele păreau să-și piardă puterea. Keith probabil nici nu mă auzise. Am simțit cum inima îmi bate gata să explodeze de tensiune.

— …?

Aș fi vrut să-l întreb de ce face asta, dar nu am rostit nimic. Keith coborî privirea, concentrându-se asupra încheieturii pe care o ținea.

La naiba! Expresia feței lui, încâlcită într-un amestec de emoții complicate, era imposibil de descifrat. De ce Keith nu mă putea îmbrățișa cu privirea aceea?

Keith oftă brusc și îmi dădu drumul la mână. M-am clătinat ușor, revenind la realitate.

Fără să mă privească, Keith mă respinse.

— E în regulă. Ieși.

După ce ușa se închise, încheieturile mele erau deja vineții. Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Ridicând încet mâna, mi-am apăsat buzele peste urmele lăsate.

— …Ah, îmi scăpă un oftat adânc.

Inima îmi bătea nebunește și nu reușeam să merg. M-am sprijinit de ușa camerei lui Keith. A trebuit să închid ochii și să respir mult timp, rămânând nemișcat.

………………………..

Am încercat să deschid ochii dimineața și, fără să vreau, am mormăit. După câteva încercări, am reușit cu greu să-mi ridic pleoapele. Când mi-am verificat instinctiv încheietura, era ușor învinețită. În tăcere, mi-am atins mâna. Pieptul îmi pulsa puternic, atâta timp cât vânătăile acelea încă erau acolo.

Mi-am atins încheietura cu buzele, în liniște, dar deodată am auzit o bătaie în ușă. Mi-am retras mâna în grabă.

M-am așezat pe marginea patului.

Cel care intrase era Charles.

— Te-ai trezit? Ce ai vrea la micul dejun? Domnul Pittman a spus că va mânca în camera lui.

— Ah…

Vocea mea era plină de dezamăgire, chiar și pentru mine.

M-am ridicat repede din pat.

— Voi coborî și voi mânca. Mulțumesc.

După ce confirmă comanda, așa cum făcea de obicei, Charles ieși din cameră. Am oftat apoi și mi-am lăsat umerii să cadă. Masa la care luam micul dejun zilnic cu Keith nu era prea mare. Era singurul moment din zi în care mâncam împreună, dar mă întrebam de ce mă obișnuisem atât de repede cu asta.

— Ah…

Chiar și sunetul unei furculițe care lovea masa răsuna atât de tare, încât îmi smulse un suspin. Charles se ridică lângă mine și încercă să-mi umple paharul gol cu suc, dar am refuzat din cap. Când m-am întors în cameră și am terminat ultimele pregătiri, amețeala mă lovi pe neașteptate.

Sprijinit de perete, mi-am ținut respirația pentru câteva momente și atunci am simțit o senzație care îmi zgudui întregul corp. Știam foarte bine ce era acel sentiment. Uneori apărea o dată pe lună, pentru scurt timp, iar alteori, la câteva luni, dura mult mai mult.

…………………..

Chiar și în mașină, în drum spre serviciu, Keith nu se uită nicio clipă la mine. M-am prefăcut că lucrez, privind ecranul tabletei, deschizând și închizând programul fără să-mi dau seama.

Tăcerea era mai lungă ca niciodată. Deodată, îmi veni în minte ultima zi în care îl văzusem. Faptul că mâncase micul dejun în camera lui în acea dimineață putea fi doar un capriciu. Totuși, când mi-am amintit de ziua precedentă, am simțit că ceva nu era în regulă. Am deschis gura de mai multe ori, doar ca s-o închid imediat. Nu era probabil să-mi răspundă dacă l-aș fi întrebat de ce este prost dispus; aș fi primit doar remarci sarcastice, iar asta m-ar fi rănit. Mai trecusem prin asta.

Am ales să nu mai întreb nimic. Din fericire, starea lui proastă era evidentă fără prea mult efort. Dar, chiar și așa, ziua de azi era ciudată.

Telefonul mobil mă făcu să tresar cu vibrațiile și sunetul soneriei. L-am scos imediat, iar când am văzut cine era, am apăsat pe butonul de apel.

— Emma, ce s-a întâmplat?

Am întrebat surprins.

— Pot să nu vin azi la muncă? Îi voi spune lui Rachel să se ocupe de instrucțiunile de dimineață.

— Sigur, nicio problemă… s-a întâmplat ceva? Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi, Emma.

Am adăugat, simțind clar atmosfera neobișnuită. Ea răspunse cu o voce ușor mai blândă.

— Mulțumesc, Yeonwoo. Așa voi face.

Am deschis gura stângaci.

— Emma mi-a spus că nu poate veni la muncă pentru că are o problemă personală.

Keith nu spuse nimic.

Când m-am uitat la el, m-am simțit stânjenit și am deschis din nou gura, vrând să mai spun ceva. Dar Keith fu cel care vorbi primul.

— Când o să-ți revii?

Pentru o clipă, m-am simțit brusc rușinat și am rămas fără cuvinte. Credeam că mă îmbunătățisem mult până acum. Îi povestisem ce spusese Steward despre progresul meu. Eram convins că, în curând, aveam să fiu bine. Chiar credeam asta. Dar, deodată, mi-am amintit atacul de panică pe care îl avusesem atunci când mă întâlnisem cu Grayson, cu ceva timp în urmă. Nu puteam. Nu aș putea niciodată să ies din birou fără Keith.

Keith mă privi de parcă ar fi căutat ceva de spus, apoi își încruntă sprâncenele și întoarse capul.

— Ești cu adevărat enervant.

În clipa aceea, inima mi se prăbuși. Am uitat că mă ținea aproape doar din comoditate. Mâna blândă care mă îmbrățișase, vocea calmă care mă liniștise… fusese doar o iluzie. Eu fusesem cel care crezuse că acele gesturi aveau un sens. Desigur, știam asta deja. Doar că voiam să mă prefac că nu știu și să mai rămân puțin în acea fantezie.

Chiar și așa… trebuia să mă aducă înapoi la realitate atât de brusc și de crud?

M-am gândit la asta privind chipul meu lipsit de viață reflectat în geamul mașinii. Evident, omul acesta nu știa nimic despre ce era în mintea mea. Nu știa — sau nu avea nevoie să știe — cât de tare mă dureau aceste cuvinte. Chiar dacă ar fi știut, ar fi schimbat asta atitudinea lui față de mine? Nu eram nimic pentru el.

— Îmi pare rău pentru neplăceri.

Nu am mai spus nimic. M-am gândit la următoarea consultație: trebuia să-l rog pe Steward să-mi spună exact când voi fi mai bine. Oare nu exista un alt tratament? Dacă exista, aveam să-l accept și să-i spun.

Chipul care se reflecta în continuare în geamul mașinii nu arăta nicio expresie. Nu puteam să mă bazez pe Keith pentru totdeauna. Dacă acest om se va sătura cu adevărat de mine, de data aceasta voi cădea până la fund.

Întâlnirea cu Chase Miller fusese stabilită după mai multe discuții. Mă așteptasem și la asta — să fie dificil.

— Nu ai spus că miercuri era posibil?

Nu mi-am putut ascunde vocea plină de furie.

— Așa este, programul era liber și l-am verificat de mai multe ori, dar a apărut brusc ceva neprevăzut…

— Spune-mi de ce. De ce ți-ai încălcat promisiunea chiar în aceeași zi?

Agentul deschise gura, ezitant.

— Nu are chef să iasă…

Atunci, Chase Miller venise la petrecerea de anul trecut? Evident că ar fi primit o invitație. Îmi aminteam că Grayson venise. Dar despre Chase nu-mi aminteam nimic. M-am oprit o clipă din gânduri, când, deodată, apăru un angajat.

— Oh, mulțumesc.

Îmi înmână meniul, apoi m-am întors spre Keith și am vorbit cu grijă:

— Domnule Pittman, ați dori un espresso? Sau ceai?

Keith răspunse fără să mă privească:

— Ceai.

— Bine. Pot să aleg frunzele?

Keith nu spuse nimic. Era un semn de consimțământ. Am cerut apoi să fie amestecate câteva frunze care păreau pe gustul lui Keith.

— Aș dori și eu la fel.

Personalul se întoarse cu frunzele de ceai pentru degustare. M-am îndreptat ușor și am privit spatele lui Keith. Era mereu la fel. Aroma lui discretă, calmă, părul închis la culoare, tuns cu grijă, ceafa puternică, umerii rigizi.

Deodată, mi-am dat seama. Acum era momentul să-mi limpezesc mintea.

Mi-am amintit de ziua în care îmi frânsese inima pentru prima oară. Trecuseră ani de atunci. Renunțasem de mult la ideea că m-ar putea iubi, dar, cu toate acestea, anii trecuseră, iar eu tot nu reușeam să renunț. Nu fusese o dată sau de două ori când hotărâsem să pun capăt acestui sentiment. Știam prea bine că această inimă nu va fi niciodată răsplătită, și totuși nu putea înceta să fie stupidă.

Era ironic. Pentru el, acum nu eram decât o povară.

Când mi-am dus din nou mâna spre piept, am închis ochii, apoi i-am deschis încet. Nimic nu se schimbase. Keith privea în continuare în aceeași direcție, departe de mine, iar eu îi priveam spatele.

Pentru prima oară, m-am simțit obosit de această iubire. M-am întrebat dacă nu cumva sosise, în sfârșit, momentul să-mi închid cu adevărat inima.

Sunetul ceștii era slab. Keith își terminase deja prima ceașcă. Mă întrebam ce ar trebui să mai comand. Priveam neliniștit în jur, dar nu se zărea niciun semn de Chase Miller.

Oare se întâmplase ceva pe drum? Nu-mi venea să cred că cineva l-ar fi putut face pe Keith să aștepte două ore.

După primele treizeci de minute, l-am chemat pe manager, iar acesta îmi spuse:

— Va sosi în curând. Îmi pare foarte rău.

Am mai așteptat încă treizeci de minute, iar răspunsul fu același.

La următorul apel, am întrebat direct:

— Chiar mai vine?

Părea descumpănit, dar răspunse:

— Va veni.

Nu aveam însă nicio încredere. Trecuse deja a doua oră. Nu mai aveam de gând să joc acest rol încă o dată. Irritat, am privit din nou spre Keith și am observat că ceașca lui era goală. M-am ridicat repede și i-am căutat privirea. Ar fi trebuit să mai comand ceva?

— Eu… domnule Pittman…

Abia începusem să vorbesc cu grijă, când Keith se ridică brusc. M-am speriat și am făcut un pas înapoi, ca din reflex. Keith mă privit rece din cauza reacției mele întârziate. Mi-am coborât privirea.

— Îmi pare rău.

— Îmi pare rău.

Keith nu spuse nimic și porni spre ieșire. L-am urmat în grabă, încercând să țin pasul cu mersul lui larg.

— Vă mulțumim pentru vizită. Vă așteptăm din nou.

Personalul de la intrare tocmai își luase rămas-bun când eram pe punctul de a traversa holul.

— …eh?

Deodată, un bărbat apăru în câmpul vizual. Părea neliniștit, aproape panicat, iar când îl zări pe Keith, se opri brusc. Apoi închise ochii și își împreună mâinile, ca într-o rugăciune.

Mi-am înclinat capul, confuz.

— Ce…?

Îl priveam cu atenție, când Whittaker se apropie dintr-odată și îmi vorbi în șoaptă:

— Yeonwoo, ce s-a întâmplat cu Chase Miller? N-a venit? Am păzit intrarea, dar nici măcar nu i-am văzut umbra.

Părea la fel de jenat ca mine.

Am înghițit în sec și am dat din cap.

— N-a venit.

— Doamne… așa ceva…!

Exact atunci când Whittaker scăpă o mică înjurătură, un bărbat suspect interveni brusc. Era chiar cel pe care îl văzusem mai devreme. Am scos un strigăt scurt. Nimeni nu avu timp să-l oprească.

Am văzut atacul îndreptat spre Keith cu o claritate înfricoșătoare, ca într-o mișcare încetinită — până și arma ascuțită pe care bărbatul o scotea de sub haină.

— Keith…!

Am strigat cât am putut de tare.