MINCINOSUL-Capitolul 14-vol2

A fost doar o clipă. Dar cred că, chiar și după mulți ani, aș putea să mi-o amintesc clar. Bărbatul care ținea cuțitul se năpusti asupra lui Keith, iar gărzile de corp  porniră în fugă după el.

— Keith!

Am țipat de frică. Nu mai aveam nimic în cap. Singurul meu gând era Keith.

Trebuie să-l opresc pe omul acela, trebuie să-i iau cuțitul, trebuie să-l protejez pe Keith…

Am alergat cu toată puterea mea. Am întins mâna, încercând să-l opresc. Scena se derula lent în fața ochilor mei. Foarte lent. Omul se mișca. Încă un mic efort, dacă m-aș apropia puțin mai mult. Omul ținea un cuțit. A schițat un zâmbet larg. Keith părea să se retragă. Dar era deja prea târziu. Cuțitul îi străpunse brațul  chiar sub ochii mei.

—… !

Sângele țâșni în fața mea. Țipetele deveniră și mai puternice. Gărzile de corp alergau în toate direcțiile. Bărbatul fu imobilizat și trântit la pământ.

— Blestemaților, sunteți niște demoni! Moarte tuturor Alpha! Vine distrugerea!

Am rămas încremenit pentru o clipă. Nu puteam să cred că eșuasem. M-am apropiat cu toate forțele, dar era prea târziu. Keith era deja rănit la braț și sângera. Cuprins de panică, m-am repezit la el și mi-am desfăcut cravata.

— O să se oprească sângerarea, am spus.

— Cred că ar fi mai rapid să mergem direct la spital. Ești bine?

Întrebat pe un ton grăbit, Keith încuviință scurt, fără să-și schimbe expresia. L-am privit imediat pe Whitaker.

— Merg acum la cel mai apropiat spital. Vă contactez eu. Predați atacatorul poliției și raportați ce s-a întâmplat. Vă rog.

L-am privit din nou pe Keith.

— Ești bine? Poți să mergi până la mașină?

Vocea mea suna ciudat.

Era înfiorător să mă aud pe mine însumi. Keith mă privi și porni înainte fără să-mi răspundă.

—… Da, Keith Pittman este acum rănit. Vom ajunge în aproximativ zece minute. Este o înjunghiere, aproximativ patru-cinci inci. Nu știu adâncimea, dar se poate mișca și sângerarea s-a oprit. Da, are nevoie de tratament imediat ce ajungem.

După ce am sunat la urgențe, i-am spus lui Keith. Stătea pe scaunul de lângă mine și ar fi trebuit să audă tot, dar nu reacționa. Eram neliniștit, temându-mă să nu leșine din cauza pierderii de sânge.

— Mă ocup eu de presă, ca acest atac să nu devină o problemă.

Era firesc să nu fie nevoie de anunțuri, dar vorbisem intenționat pentru ca Keith să audă. Nu-mi răspunse, dar m-am simțit puțin mai liniștit. Deși strânsesem cravata cât am putut de tare, sângele continua să se scurgă.

………………….

Personalul medical care ne aștepta trată imediat rana lui Keith.

— Pot rămâne cicatrici… sau nu. După cum știți, este diferit față de alți pacienți.

Medicul nu părea prea sigur. Din fericire, rana se vindeca rapid. Contrar temerilor mele, nu existau alte leziuni.

– Tot ce trebuia era să fie cusută,  spuse medicul.

— Va trebui să revină pentru scoaterea firelor. Am cusut destul de mult…

După procedură, am fost ocupat să dau telefoane peste tot pentru a întări securitatea. L-am sunat și pe Charles, informându-l despre situație și despre îngrijirea lui Keith.

Trebuia să am grijă de rană. Am cumpărat o cămașă de schimb și m-am îndreptat spre salonul lui Keith. Gărzile de corp stăteau la ușă.

După ce am deschis ușa, l-am văzut pe Keith așezat pe pat. Mă privi imediat.

Am închis ușa.

M-am apropiat de el și am scos cămașa nouă.

— Te rog, îmbrac-o. Cum e rana?

Keith ridică brațul. Un bandaj era înfășurat în jurul brațului său musculos.

— Sunt doar câteva copci. Medicul a spus că sângerarea a fost controlată foarte bine.

Nu-mi venea niciun gând. Nu spuneam nimic. Am scos cămașa din cutie și am desfăcut-o. Keith își scoase cămașa ruptă și-și întinse brațele. L-am ajutat să se îmbrace, făcând tot posibilul să nu-i ating rana.

Când încercă să-și încheie nasturii, încremeni. În clipa în care trăsese de material, durerea îl lovise.

— Eu! O fac eu.

M-am așezat pe pat și am început să-i închid nasturii. Cu fiecare nasture, amintirile reveneau încet: bărbatul care îl atacase pe Keith, cuțitul înfipt în brațul lui, sângele roșu împrăștiindu-se, iar eu, neputincios, incapabil să-l ajut.

Mâinile mi se opriră. Mai exact, încercam să continui, dar nu reușeam. Pata albă de bandaj îmi umplea câmpul vizual.

—… Ce e?

Nu vedeam decât bandajul alb. Mâinile îmi tremurau în aer. Abia am reușit să spun:

— Îmi pare rău.

— Ce?

Keith părea că nu înțelege. Dar eu am continuat.

— Ar fi trebuit să-l opresc. Puteam să-l opresc.

Keith tăcu, privindu-mă.

— Îmi pare rău… pentru că te-am rănit.

— Nu tu ai făcut-o, spuse el sec.

Dar am clătinat din cap.

— Chiar și așa… trebuia să fi fost mai rapid…Ar fi trebuit să mă mișc mai repede. L-am văzut apropiindu-se.

Chiar înainte ca vederea să mi se încețoșeze, mi-am mușcat buzele.

Keith tăcu o clipă.

— Asta era treaba lui Whitaker.

Am clătinat violent din cap.

–Nu. Eu trebuia… Ar fi trebuit să fiu eu cel rănit, am murmurat.

Keith nu spuse nimic. Deodată, întunericul mă cuprinse. O căldură îmi acoperise pleoapele… palmele lui. Preferam să nu mai văd nimic.

Abia mai târziu mi-am dat seama că plângeam. Când respirația mea sacadată se mai liniști, am simțit buzele lui peste ale mele.

—… Ah.

La început n-am realizat ce se întâmplă. Capul îmi era gol, ochii umezi, respirația grea. Limba lui îmi despărți buzele, sărutul devenind adânc. O greutate mă apăsă și am căzut pe spate, protejat de mâna lui. Îmi acoperi din nou ochii. Era primul sărut blând…reconfortant…delicat, ca și cum aș fi fost fragil.

Simțeam întregul lui corp deasupra mea. Voiam să-l îmbrățișez, dar mi-era teamă că totul s-ar fi destrămat. Voiam să rămână așa, doar puțin.

Keith îmi săruta gâtul iar și iar. Degetele lui coborâră. Când îmi atinse pieptul prin cămașă, mi-am înghițit geamătul. Mișcările lui erau lente, circulare. Respirația mi se frânse. Inima îmi bătea să explodeze. Când am deschis puțin ochii, i-am văzut chipul. Mă privi, apoi îmi acoperi din nou ochii.

— Ahh.

Sărutul  deveni din nou adânc. Îmi doream să fiu una cu el, să intre în mine până la capăt…aș fi făcut orice.

Un șoc mă readuse la realitate.

Se desprinsese și se ridicase. Mâna lui încă îmi acoperea ochii.

—… La naiba.

Apoi își luă mâna. M-am ridicat, simțindu-mă abandonat, deși nu făcusem decât să ne sărutăm. Keith plecă spre ușă.

— Tu… de ce…

Deschise ușa și ieși pe coridor. Rămăsesem singur…trebuia să-l urmez.

Mi-am aranjat cămașa, părul. Cuvintele lui Keith îmi răsunau în minte. Știam finalul…știam că va regreta și totuși, îl lăsasem să o facă din propria mea dorință.

Când am ieșit pe coridor, Keith vorbea cu Whitaker. Trecuseră doar douăzeci de minute. Din fericire, stătea cu spatele la mine.

—… Așa o să fac.

Whitaker încuviință. Keith plecă și l-am urmat în tăcere.

În mașină, mirosul subtil al feromonilor încă plutea.

Am închis ochii.