MINCINOSUL-Capitolul 15

– Bună dimineața.

Keith intră în sufragerie cu salutul lui obișnuit.

— Te doare brațul? am întrebat cu grijă.

În loc să-mi răspundă, mă privi și ridică scurt privirea.

— Dacă te doare, ia-ți calmantul. E în baie.

Adăugasem cuvinte inutile, dar trebuia să o fac. Privirea lui Keith se întoarse din nou spre mine. I-am ținut piept, privindu-l direct în ochi, așteptând ca el să vorbească.

Keith nu spuse nimic până când Charles intră și așeză mâncarea în fața noastră. În cele din urmă, prefăcându-mă că nu observ nimic, am ridicat privirea și am luat furculița.

Keith începu și el să mănânce. Își comandase ouă jumări pentru micul dejun, dar părea apăsat. L-am privit în tăcere, iar când privirile noastre se întâlniră din nou, neliniștea mă cuprinse.

— Ei bine… dacă ai ceva de spus…nu mai putusem suporta și l-am întrebat.

Dar Keith nici măcar nu păru stânjenit.

— Nu.

—…

— Nu.

O mai spuse încă o dată, accentuând, fără să mă privească.

— Am terminat.

Ieși din sufragerie. Eu am rămas pe loc, murmurând în gol.

— Ar fi trebuit să ia medicamentele…

În cele din urmă, veni Charles.

— I-au fost prescrise antibiotice…

— Vă referiți la domnul Pittman? Știu. Mă voi ocupa eu.

— Mulțumesc.

Charles o spusese sec, ca întotdeauna.

— E treaba mea. Eu, acasă, iar dumneavoastră la serviciu. Corect?

Am încuviințat din priviri.

— Da, așa este.

Charles mai adăugă, gândindu-se că medicamentele trebuiau aduse pentru prânz:

— Domnul Pittman i-a încredințat lui Whitaker medicamentele pe care trebuie să le ia la companie. Vă rog să verificați dacă le-a luat.

— Oh… bine.

Am clipit, observându-i expresia tensionată.

Oare putea fi mai sensibil în perioada asta? Nu m-am gândit niciodată că Keith sau alți Alpha ar putea avea nervii atât de fragili, dar până la urmă sunt și ei oameni.

După ce Charles luă farfuria goală, am rămas singur să termin masa. După un timp, Keith coborî, se îndreptă spre intrare și, chiar înainte de a ieși, mă privi. Se urcă primul în mașină. Brusc, m-am îngrijorat. Oare suferă de un traumatism, la fel ca mine?

Am stat lângă el toată dimineața, dar nu am observat nimic neobișnuit.

…………………….

Ușa biroului meu, aflat în zona secretariatului, se deschise brusc. Era Emma. M-am ridicat imediat și am salutat-o.

— Yeonwoo.

— Emma. E ceva de raportat?

Emma se apropie de birou și zâmbi, ca de obicei.

— Este ora prânzului. Mă întrebam dacă pot să te ajut cu ceva. Am observat că ai mult de lucru în ultima vreme.

Nu mai fusesem în acel birou, sau în altă parte a companiei, din cauza fricii recurente de a avea atacuri de panică atunci când Keith nu era în apropiere. Am încercat să nu-mi dau de gol tremurul trupului.

— Nu, nu acum… Ce mai e pe la biroul secretariatului?

— Nici acolo nimic. Am finalizat deja toate sarcinile pe care mi le-ai dat, fără probleme.

Simțeam că, în ultima vreme, îi datorez mult Emmei. Înainte de atac, organizam și repartizam munca zilnică în fiecare dimineață, apoi mergeam la biroul secretariatului, era o rutină zilnică.

Când lucram prin telefon, Emma primea instrucțiunile și se ocupa de punerea lor în aplicare. Probabil că fusese destul de incomod pentru ea, pentru că, de fapt, era treaba mea. Din nou, chiar înainte de prânz, părea că verifică dacă mai e ceva de făcut.

— Mulțumesc, Emma.

— E treaba mea,  zâmbi ea.

Era momentul să se întoarcă și să plece, dar de data asta părea să ezite. Am deschis eu conversația, cu un sentiment ciudat.

— Ai ceva de spus? E în regulă, așa că spune liber.

Nu puteam întreba despre viața personală, dar dacă era un subiect greu de abordat, nu mi se părea greșit să vorbesc eu primul.

Emma roși ușor și spuse încet:

— Cred că, în zilele astea, nu prea ai mâncat bine…

Cum știa Emma că nici măcar nu reușeam să ies la prânz? Uneori, Charles se ocupa de masă, dar nu era întotdeauna cazul. Când era ocupat, uita adesea. Desigur, nu era responsabilitatea lui să aibă grijă de mine.

Mă gândeam să sar peste prânz și astăzi, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că Emma va aduce ceva de mâncare. M-am simțit stânjenit pentru o clipă, neștiind cum să reacționez. Emma adăugă repede:

— Nu-ți face griji, am făcut-o pentru că suntem prieteni.

Zâmbi. La scurt timp după ce mă alăturasem companiei, ea mă văzuse  luptând să fiu un bun lider de echipă. Era firesc să se creeze o legătură neobișnuită între noi.

Am zâmbit.

— Mulțumesc, o să mănânc.

Emma încuviință ușor și se întoarse să plece. Chiar atunci se opri. Keith se sprijinea de tocul ușii. Privirile lor se întâlniră. Am intrat în panică și am clipit. De când era acolo? Credeam că se află în biroul lui. Chipul lui Keith era la fel de impasibil.

— Domnule Pittman… am spus eu calm.

M-am trezit din gânduri și am pus pe birou pachetul cu mâncare pe care mi-l dăduse Emma.

— Vă doare brațul? am întrebat cu îngrijorare, dar el rămase tăcut.

Privirea lui Keith alunecă spre biroul meu, apoi se întoarse direct către Emma.

Abia mai târziu mi-am dat seama că aroma feromonilor lui era mai grea și mai puternică decât înainte. Elibera tot mai mulți feromoni.

Am deschis gura:

— Mulțumesc, Emma, ne vedem mai târziu.

— Da, plec deja. Domnule Pittman, Yeonwoo.

Emma își luă rămas-bun în grabă și ieși din birou. După ce ușa se închise, Keith se apropie. M-am simțit stânjenit. Stătea acolo, fără să spună nimic.

N-am mai suportat tensiunea și am vorbit.

— Emma era îngrijorată că nu pot ieși la prânz…

Nu puteam trece peste tăcerea apăsătoare, iar cuvintele mi se stinseră. M-am abținut să mai spun ceva.

— Deci a venit intenționat să-ți dea asta?

Tonul sarcastic al vocii lui mă durea.

— Domnul Pittman înțelege greu, dar există unele femei care mă plac.

Desigur, sensul unei simpatii este diferit, am adăugat asta doar în sinea mea, Keith spuse ceva la care nu m-aș fi gândit niciodată.

— Cred că da.

………………..

Fără nicio explicație, mașina se îndreptă spre un loc stabilit. Așadar, nu avea de gând să-mi spună unde mergem. Întotdeauna trebuia să ghicesc, să aștept și să raționez. Din nou, bărbatul acesta părea să se comporte ciudat. Mi-am întors capul și m-am întrebat ce naiba se întâmplă. Oare îl durea brațul?

— Bine ați venit.

Managerul, care îl recunoscu pe Keith la intrare, ne salută politicos și ne condus la masă. Astăzi, Keith urma să ia prânzul cu o avocată pentru a afla ce face compania de producție. Poate urma să fie ceva de filmat. De îndată ce m-am așezat, am deschis servieta și am scos telefonul și tableta. Eram pregătit pentru orice, însă deodată ceva îmi atrase atenția. Keith ținea meniul în mână și ridicase privirea spre mine. Am clipit și am luat meniul în grabă. Îmi spunea să aleg eu?

Am privit meniul gândindu-mă. M-am gândit la preferințele avocatei, dar nu mi le-am amintit. Aș fi făcut-o cu încredere dacă mi s-ar fi cerut să aleg mâncarea lui Keith. În cele din urmă, am ridicat inevitabil privirea.

— Ar trebui să o sun pe avocată și să o întreb?

— Ce?

Keith mă privi.

Am răspuns fără să-mi ascund expresia jenată.

— Nu știu ce ar dori să mănânce avocata… Nu mi-ai cerut să-i comand ceva?

Keith continua să mă privească, iar expresia de pe chipul lui era una pe care nu o mai văzusem niciodată.

Spusesem ceva atât de absurd? Keith rămăsese uimit, de parcă nu știa ce să spună.

— Eu doar voiam să-ți alegi propriul meniu.

— Eu?

— Da.

De data asta, Keith fu cu adevărat sarcastic.

— Crezi că sunt atât de lipsit de scrupule încât să te aduc aici, să mă așez și să mănânc în fața ta, în timp ce tu nu mănânci nimic? Așa ai ajuns să gândești despre mine, se pare. Mulțumesc.

Arunca cuvinte neobișnuite. Am rămas fără glas, incapabil să răspund.

— N-am nicio explicație… Evident că am crezut că e vorba de muncă.

— Dacă lucrezi, nu mai e nevoie să mănânci? Ai mulți oameni în subordine și te ocupi de toate.

M-am oprit din vorbit, acuzat pe nedrept. Nu puteam spune nu, chiar crezusem că se va ocupa el de masa mea. Părea cu adevărat furios. n mod inevitabil, mi-am plecat capul și mi-am cerut scuze, dar Keith ajunsese deja într-un punct fără întoarcere.

Părea nerăbdător. M-am grăbit să aleg.

— Eu… aș dori somon.

omon.

Vorbind cu grijă, Keith spuse, încă privind meniul:

— Ce zici de aperitive?

— Ah…

Am răsfoit din nou meniul. Când am ridicat privirea, expresia lui Keith părea puțin mai blândă. Nu conta. După un timp, chelnerul veni să ia comanda. Am indicat pagina cu preparatul.

— Îmi place acesta… supa este de homar, iar felul principal, somon.

— Bine. Ce doriți să beți?

— Apă minerală.

— Doriți și lămâie?

— Oh, desigur.

Chelnerul îmi luă meniul cu un zâmbet profesionist, preluă și comanda lui Keith, apoi se retrase.

— Îmi pare rău, am întârziat, mașina s-a stricat.

Mai întâi își ceru scuze lui Keith, apoi mă salută.

— Bună, Yeonwoo. Ce mai faci? Nu ne-am văzut de mult.

— Da, mulțumesc. Dumneavoastră?

Se aplecă ușor și mă îmbrățișă, un gest formal.

— Mulțumesc. Ce ai comandat? Îmi place somonul de aici.

Keith nu spuse nimic. Atitudinea lui nu era diferită de obicei, dar era suficient ca să mă facă să mă simt inconfortabil.

— Am comandat și eu somon. Nu știam că este faimos.

Era meniul recomandat al lunii. De obicei știam astfel de lucruri.

De îndată ce ridică mâna, chelnerul se apropie și notă comanda. Avocata, care ceruse și șampanie, îl întrebă pe Keith:

— Ar fi în regulă să bem ceva ușor?

De data aceasta se uitase la mine, ca și cum nu s-ar fi așteptat la răspunsul lui Keith.

— Somonul și șampania sunt perfecte. Yeonwoo, bei și tu?

— Sunt la muncă.

Ea râse și îmi ignoră cu ușurință cuvintele. Nu conduceam, așa că m-am gândit că un pahar ar fi în regulă. Keith nu mă opri și, mai ales, eram curios să gust șampania aleasă de ea.

Nu ar trebui să bei în timpul muncii.

Mi-am reprimat dorința și am refuzat politicos, cu o atitudine formală.

— Îmi pare rău. Mă voi abține.

După un timp, chelnerul veni și așeză paharele, apoi turnă șampania. Mi se servi și mie un pahar în ciuda refuzului meu. Avocata zâmbi și ridică paharul.

— Noroc.

Keith bău fără să spună nimic. Alcoolul nu era bun pentru rană. Eram îngrijorat, dar nu puteam să-i spun să nu bea. Aroma proaspătă și fructată mi se răspândi rapid în gură.

— Cum e? Bună?

Am râs la întrebarea avocatei și am dat din cap. Alegerea ei fusese excelentă. Am golit paharul dintr-o dată. De fapt, aș fi vrut să mai beau, dar m-am abținut, nu voiam să pierd conversația. Și dacă Keith s-ar fi îmbătat, ar fi trebuit să mă ocup eu. Chiar dacă Alpha dominanți beau mult, de obicei nu sunt prea afectați.

Știam asta, dar nu mă puteam opri din a-mi face griji, era meseria mea. Când am refuzat următorul pahar, m-am simțit frustrat și am afișat o expresie abătută. Mâncarea era bună. Din când în când, ascultam discuțiile despre muncă și notam pe tabletă punctele importante, în caz că mi s-ar fi cerut un raport mai târziu.

— Cred că am slăbit, Yeonwoo. Nu-i așa?  îmi vorbi familiar avocata.

I-am răspuns:

— Doamnă avocat, ați devenit și mai frumoasă.

Ea râse și-și puse mâna pe brațul meu.

— Trebuie să ne vedem mai des. Îmi place când îmi spui că sunt frumoasă.

— Spun doar adevărul.

Am vorbit calm, dar ea continua să mă privească tandru. Privirea aceea blândă era, dintr-un motiv oarecare, inconfortabilă. În plus, mâna ei încă era pe brațul meu.

Deodată, am simțit din nou o altă privire, Keith se uita fix la mine. Privirile noastre se întâlniră pentru câteva secunde.

Ne privea cu sprâncenele încruntate. Părea deranjat de ceva. Am îndepărtat rapid mâna avocatei, fără să fiu nepoliticos.

— Vom vorbi despre achiziție după masă?

Avocata păru că-și amintește târziu.

— Oh, desigur. Îmi pare rău, domnule Pittman. Mă bucur să-l revăd pe Yeonwoo după atâta timp.

Keith nu răspunse la scuzele ei. După aceea, masa fu cuprinsă de o tăcere mortală. Se auzea vag zgomotul din bucătărie.

— Vă rog să mă scuzați puțin.

La finalul mesei, avocata se ridică. Își luă geanta și se îndreptă spre toaletă. Chelnerul veni imediat și strânse farfuriile goale. Într-o clipă, masa rămase goală.

Chelnerul lăsă meniul de deserturi și dispăru din nou. Așteptând întoarcerea avocatei, am scos tableta și am organizat notițele. Urma să discutăm serios despre muncă. Când am fost gata să notez conversația, am ridicat capul… Keith mă privea. Nici măcar nu evita privirea mea. Am clipit și am întrebat cu grijă:

— Ai ceva de spus…?

Rămase tăcut.

Văzându-l atât de tăcut, mi-am amintit brusc că trebuia să-și ia medicamentele. M-am grăbit, am deschis servieta și le-am pus pe masă. Le cerusem din timp lui Whitaker.

— Medicamentele… sunt antibiotice,  am adăugat.

— Sunt unele și pentru durere, dacă nu le iei, rana…

În timp ce vorbeam, amintirile reveniră: lama ascuțită, sângele curgând din brațul lui. Când am ridicat ochii fără să-mi dau seama, Keith mă privea cu sprâncenele încruntate, am tresărit ușor.

— Îmi pare rău, mi-a venit brusc în minte.

Keith nu spuse nimic. Luă medicamentele și le înghiți cu puțină apă. L-am privit în tăcere.

Asta era tot ce puteam face pentru a-l ajuta.

—… Cum e rana? Te doare?

O voce plină de tristețe îmi ajunse la urechi. Chiar era vocea mea? Era atât de întunecată și dureroasă? Keith rămase tăcut, privindu-mă, ca și cum ar fi ascultat vocea altcuiva.

— Nu e nimic.

Mi-am plecat capul ca să-mi ascund expresia, evitându-i privirea. Deodată, reflexia avocatei apăru, se întorcea. Keith o privi și  deschise brusc gura.

— Este un Beta?

La început nu am înțeles întrebarea, dar apoi i-am priceput scopul.

— Ah, da. Dacă e avocată, atunci este Beta.

În acel moment, mintea mea, deja tulburată de incidentul cu Keith, deveni și mai confuză. Își alesese Keith următoarea parteneră?

Era asta preferința lui? Nu credeam. Dar întrebările care urmară amplificară și mai mult confuzia.

— Și Emma este tot Beta?

—… Da.

Eram derutat, dar Keith continuă.

— Și femeia aceea e tot Beta?

— Femeia?

Prea multe femei îmi veniră în minte. Keith se enervase din cauza răspunsului meu.

— Femeia care se culcă cu mine.

Se referea la Naomi. Am dat din cap, târziu.

— Nu, ea e Omega.

Keith rămase fără cuvinte. O tăcere grea se așternu. Simțeam că mintea îmi va exploda de gânduri. De ce întrebase de Emma? De ce apărea din nou Naomi? Nu era de mirare, erau multe femei Omega și Beta în jurul lui. Keith se comporta ciudat astăzi. Brusc, mi-am amintit cuvintele lui Charles. Oare se schimbase ceva în mintea lui după atac?

—… Ce?

Am răspuns cu grijă.

— Mă întrebam… îmi pare rău, dar nu sunt sigur ce intenție are întrebarea.

Keith mă privi în tăcere. Nu spuneam nimic, dar mă simțeam inconfortabil. În cele din urmă, vorbi.

— Nu știam că femeilor Beta le plac bărbații Omega.

Părea că râde de mine.

— Uneori, sunt femei cărora le plac bărbații ușor de controlat.

Keith mă privi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În cele din urmă, avocata se întoarse.

— Ar trebui să comandăm desert.

Dar nici eu, nici Keith nu am răspuns.

După un timp, chelnerul venit să întrebe dacă dorim desert, dar am comandat doar cafea. Eram ocupat să înregistrez conversația și să notez informații.

Același gând se repeta într-un colț al minții mele. Keith fusese dintotdeauna un astfel de om. Nu era nevoie să fiu rănit din nou. Puteam să-l ignor. Nu l-am mai întrebat nimic în afară de chestiuni de serviciu.

În acea după-amiază, se întoarse la vilă cu mine, fără să se întâlnească cu Naomi. Desigur, am intrat direct în camera mea, fără să-l privesc.

A doua zi dimineață, atât Keith, cât și eu am mâncat în camerele noastre.

………………………….

— Da, voi stabili locul întâlnirii acolo. Ora 14 fix… Da, dacă aveți nevoie de ceva, contactați-mă imediat.

Am închis și am făcut imediat o notiță. Am verificat programul și am completat spațiul liber cu întâlnirea cu Chase Miller. Am verificat din nou agenda.

Keith era dincolo de ușă. După ce am respirat adânc, am bătut cu grijă. Am așteptat puțin și am deschis. Keith răsfoia niște documente și ridică privirea.

Am închis ușa în urma mea și m-am apropiat rapid, oprindu-mă în fața lui.

— Așa cum ai indicat, am stabilit din nou o întâlnire cu domnul Orlando. Data este vineri, iar locul și ora sunt…

Keith ascultă în tăcere raportul meu. După ce am terminat, am așteptat răspunsul. Încuviință scurt și se ridică. Era ora prânzului.

Astăzi, Keith avea o întâlnire, dar o anulase brusc. Fiind una necesară, găsisem un interval liber și am reprogramat-o. Ce se întâmpla? Sau era doar un capriciu?

— Mergem.

Dar ceea ce spuse Keith fu diferit.

— Ce faci? Ți-am spus să vii.

Am ieșit în grabă din birou, după el.

Ce se întâmplă? Nedumerit, am luat servieta și l-am urmat. Nu mai avea nicio întâlnire la prânz. Keith rămase tăcut până când coborî din lift și se urcă în mașină. Am ezitat o clipă. Anulase brusc întâlnirea. M-am urcat și mi-am dat seama curând că ne îndreptam spre același restaurant ca ieri. Făcuse o altă rezervare? Eram curios, dar nici nu îndrăzneam să întreb.

Restaurantul, rezervat cu trei luni înainte, era plin, dovadă a popularității lui. Când am fost conduși la masă, m-am gândit că cineva urma să vină. Dar masa era goală. După ce chelnerul lăsă meniurile, dispăru. N-am mai rezistat și am întrebat:

— Mai vine cineva?

Keith  ridică privirea din meniu. M-am încruntat instinctiv.

— Ai anulat întâlnirea… e pentru că ai o altă urgență cu cineva?

Fusese greu să formulez întrebarea, dar Keith nu răspunse imediat.

— Nu.

— Atunci?

Când am întrebat fără să-mi dau seama, Keith se încruntă.

— Nu mai vine nimeni. Nu e o întâlnire nouă.

Ascultând cuvintele acelea dureros de seci, mi-am închis gura. Aș fi vrut să întreb ce spusese când anulase întâlnirea și de ce mă târâse până aici.

Deși eram iritat, el era șeful meu. M-am calmat.

-Voi lua acest fel.

I-am arătat pagina chelneriței. Ea încuviință și zâmbi profesionist; i-am zâmbit și eu. Am întors capul să beau apă, dar Keith făcu brusc contact vizual cu mine. Mă privea cu o expresie rece.

Mi-au revenit în minte cuvintele lui de mai devreme.

Bărbat ușor de controlat.

Oare încă râdea de mine, gândindu-se la asta? Când mi-am confirmat comanda, m-am uitat direct la Keith, dar nu m-a privit.

— Sunt bine.

I-am zâmbit chelneriței; după ce îmi zâmbi înapoi, se retrase.

O tăcere stânjenitoare se lăsă peste masă. Am golit paharul, iar un angajat apăru imediat și-l umplu din nou cu apă. Keith, care tăcuse până atunci, împinse lista de vinuri spre mine. Fără să-mi dau seama, am luat meniul.

—… Să aleg?

Keith nu spuse nimic. Uneori nu-i puteam înțelege comportamentul. Ce gândea?

Deși era ora prânzului, munca de după-amiază rămânea. Să bei alcool la serviciu era ceva ce nu trebuia făcut niciodată. Cu avocata, Keith băuse fără ezitare, dar eu încercasem să mă abțin. Acum voia să bem din nou?

I-am înapoiat meniul vinurilor.

— Sunt la muncă.

— Ai băut ieri.

— Doar un pahar.

Mi-am îndulcit tonul.

— Am băut ieri, așa că astăzi mă voi abține.

— Atunci nu bea, spuse iritat.

— Chiar dacă programul de după-amiază e liber, am de lucru imediat după masă.

Am clipit. Care era programul de după-amiază? M-am gândit o clipă și am devenit contemplativ. Ar trebui să anulez totul?

Oare omul acesta hotărâse să mă necăjească acum? O luptă se dădea în mintea mea, dar Keith era calm. Era treaba mea să fac apeluri și să mă adaptez capriciilor angajatorului. Am oftat.

— Nu știu… așa că domnul Pittman va alege pentru mine.

Întinse mâna și luă meniul. Răsfoind încet, spuse:

— Îți place vinul din California?

— Vin roșu?

Am întrebat cu grijă. Keith încuviință scurt.

— Da.

M-am gândit o clipă.

— Da, îmi place.

— Pari ezitant.

M-am uitat mai atent.

— Este o cramă care nu-mi place…

— De ce? A fost fad?

În mod miraculos, Keith continua să pună întrebări.

— Vinul este excelent, dar fondatorii sunt cam… e doar că, personal, nu-mi plac.

— Fondatorii?

Am ezitat și am spus adevărul.

— A divorțat pentru că a avut o aventură.

— Ce?

Am roșit.

— Am fost curios, vinul era delicios și premiat. Am citit o carte despre fondator și exista o biografie privată.

Keith făcu o pauză.

— E chiar atât de rău?

— Fiecare gândește diferit. Eu cred că e greșit să înșeli.

Keith întrebă din nou:

— Dacă ambii parteneri știu?

— Dacă sunt de acord unul cu celălalt… nu pot spune nimic.

De ce mă întreba asta? Nu era un subiect inutil? Eram jenat, dar, din fericire, Keith se opri. Dacă se putea numi conversație, asta fusese.

Keith alese un vin francez. Un vin vechi de 20 de ani. Chiar și aroma care plutea în aer mă fascina. Era prima dată când parfumul era atât de blând. M-am gândit la cele trei sticle de vin din secolul al XIX-lea existente în lume. Cât de parfumat trebuie să fie acel vin.

Oare îmi va face inima să bată la fel ca feromonii lui Keith? Am apropiat paharul cu grijă și am închis ochii. Gustul delicat mi-a luat toate simțurile. A rămas doar gustul de după, răcoritor.

— Este delicios.

Keith zâmbi spontan. Am clipit. Era o expresie blândă? Îl cunoșteam de ani de zile, dar era prima dată când îl vedeam cu un chip atât de prietenos. Oare știa cum arată așa? Nu era o iluzie. Keith zâmbi ușor pe tot parcursul mesei. Priveam uimit aceste momente incredibile. Și, cu toate acestea, mă durea faptul că vorbele care mă răniseră încă de ieri păreau să se fi risipit. Un colț al inimii mele era amărât.

………………………..

De îndată ce paharul se goli, un angajat apăru de nicăieri și turnă din nou vin, apoi dispăru. La început am fost precaut, dar după primul pahar, voința îmi slăbi. Când mi-am dat seama, paharul era din nou gol. Gândurile curgeau. El și cu mine suntem diferiți.

— Ce faci? îmi spuse, cerându-mi să mai beau.

— Am băut suficient.

— Bea cât vrei.

M-am simțit stânjenit.

— Sunt încă la muncă…

— Yeonwoo.

Îmi rostise numele. M-am oprit pe loc. Lucrasem pentru el ani de zile, dar rar îmi folosea numele, și, de obicei, nu era de bine.

— Da, domnule Pittman.

Eram nervos. Keith spuse iritat:

— Dacă te preocupă munca, plecăm mai devreme.

— Oh, nu…

M-am grăbit să refuz, jenat. Știam că nu ar trebui, dar dacă refuzam din nou, s-ar fi supărat.

— După masă, voi pleca imediat de la birou.

M-am oprit. Poate avea legătură cu anularea programului de după-amiază? Chiar dacă Keith pleca, eu ar fi trebuit să mă întorc la muncă. Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, adăugă:

— E același lucru.

Am ezitat.

— Dacă ai ceva de făcut, pot lucra de acasă…

Keith nu răspunse, dar nu părea să am de ales. Inevitabil, i-am trimis un mesaj Emmei și am anulat toate programările de după-amiază.

Încă un pahar. La finalul mesei, eram amețit. Dar doar eu știam asta.

………………

— … Și atunci am încetat să mai râd.

După ce am spus asta, am zâmbit. Keith rosti un singur cuvânt.

Nu am înțeles. Părea cu adevărat beat. Keith zâmbea, chiar putea zâmbi atât de mult? Deodată, îmi veni în minte prima dată când l-am văzut, meciul de polo din acea zi, râsetele care îmi asurziseră urechile. De ce Keith nu râdea așa de obicei?

— De cât timp…

Am murmurat. Keith mă privi. Eu doar am clipit. Am ridicat paharul și l-am golit.

Sticla era acum goală. Era păcat, dar m-am bucurat. Băusem aproape jumătate din ea. Îmi place vinul, dar trebuia să fiu atent. Keith spuse ceva, dar nu am auzit. Mă privea zâmbind, așteptând un răspuns. M-am simțit jenat și mi-am plecat privirea.