MINCINOSUL -Capitolul 9

Era o zi în care nu trebuia să merg la muncă. Când am privit ceasul, îmi apăru pe buze un zâmbet amar. Când am deschis ușa, Charles mergea pe coridor.

— Bună dimineața, Charles.

M-a salutat cu chipul său impasibil, ca de obicei.

— Bună dimineața. V-ați trezit devreme.

L-am privit stângaci.

— Da.

Chiar dacă, în mod normal, nu m-aș fi trezit, alarma m-ar fi făcut să deschid ochii. Chiar și într-o zi liberă. M-am gândit că ar trebui să ajut cu ce pot. Charles continua să mă privească cu o expresie greu de descifrat.

Apoi mă întrebă cu un aer inocent:

— Doriți ceai? Sau cafea?

I-am răspuns în grabă:

— Aș dori o cafea. Și ouă jumări cu puțin bacon, plus clătite.

Charles încuviință din cap.

— Mă întrebam dacă aș putea ajuta cu ceva.

Charles mă privi în tăcere.

Eram derutat de acea față lipsită de expresie, ale cărei gânduri nu puteau fi citite.

— Atunci… ați putea să-l treziți pe domnul Pittman și să-l întrebați ce dorește la micul dejun?

— Ah, da.

Am dat din cap, dar cererea mă luă prin surprindere. Am făcut un pas înainte și am clipit, fără să înțeleg pe moment. Când am realizat ce mi se ceruse, era deja prea târziu, nu am mai văzut decât spatele lui îndepărtându-se.

Camera lui Keith.

Inima începu să-mi bată mai repede. Trecuseră deja câteva zile de când mă aflam în conac, dar nu intrasem niciodată în dormitorul lui.

După ce am ezitat, m-am mișcat în grabă, fără să mai pot gândi limpede. Mâna cu care am bătut în ușă tremura și m-am simțit stânjenit. Am prins repede ambele mâini și am tras aer adânc în piept. Nu veni niciun răspuns. Keith încă dormea.

Am înghițit în sec și am deschis ușa cu grijă.

— Ah…

Mirosul dulce mi se infiltră în plămâni. Am inspirat încet feromonii care pluteau în aer. Treptat, scena din cameră începu să se contureze.

Când deschisesem ușa de tot, feromonii îmi inundaseră trupul. Patul lui era neobișnuit de mare, iar pe peretele opus atârnau tablouri în ulei. Printre ele, o Venus elegantă și seducătoare. Dormitorul nu avea prea multe decorațiuni, în afară de câteva piese de mobilier simple.

Keith dormea încă. Văzându-l întins, singur în acel pat imens, am simțit o ușurare aproape ridicolă. Deși știam că se întorsese acasă cu o zi înainte, undeva, într-un colț al inimii mele, se ascundea o teamă nejustificată. După ce m-am convins cu ochii mei, mi-am schițat un zâmbet jalnic. Cearșaful subțire îi acoperea trupul și, fără să vreau, am înghițit din nou în sec.

Era prima dată când îi vedeam corpul gol. Pieptul lui Keith, bronzat, era ferm, aproape că îți venea să-l atingi pe loc. Mușchii bine conturați se vedeau clar.

Mi-am plimbat privirea de la ceafă spre claviculă și, pentru o clipă, am uitat să mai respir. Umerii și brațele lui arătau puternice chiar și în somn. Privirea îmi fu oprită de cearșaf, dar nu reușeam să-mi desprind ochii de acolo. Țesătura subțire nu-mi permitea să-i văd întregul trup. Dacă aș fi privit mai jos, aș fi știut totul. Mi-era teamă să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă i-aș fi văzut sexul. Nu am avut curajul să merg atât de departe. Ținându-mi respirația, mi-am strâns mâna la piept.

Trebuie să-l trezesc.

— D-domnule P-Pittman…

Vocea mi se frânse. Din fericire, Keith nu deschise imediat ochii. Ușurat, m-am grăbit să-mi adun vocea. Abia mi-am ținut respirația sub control și am reușit să vorbesc ca de obicei.

— Domnule Pittman.

Mulțumesc lui Dumnezeu. Vocea mea, neschimbată, îmi ajunse la urechi. Am prins ceva mai mult curaj, mi-am reprimat dorința de a-i mângâia pieptul gol și i-am atins ușor brațul cu un deget. Chiar și atunci, Keith nu se trezi.

— Domnule Pittman.

I-am rostit numele încă o dată și, în cele din urmă, i-am scuturat brațul. Oare își dădea seama că îi atingeam mușchii ca și cum l-aș fi mângâiat? Genele lui lungi nici măcar nu se mișcară. M-am speriat.

Am rămas pe loc, urmărindu-l cum se trezește din somn.

— …Ugh.

Keith scosese un sunet adânc, ca un geamăt, din gât și încruntase sprâncenele, încă întins. Apoi deschise ochii violeți. Clipi de câteva ori, ca și cum ar fi încercat să se concentreze. Privirea i se opri asupra mea. Părul lui negru, chipul abia trezit, umerii lați și pieptul ferm… cum aș putea să nu-l iubesc pe acest bărbat? Dacă aș fi putut să-l îmbrățișez și să-l sărut chiar atunci…

Deodată, Keith se ridică în capul oaselor și întinse mâna, trăgându-mă spre el. M-am speriat. Eram atât de aproape încât îi simțeam respirația pe față, iar nasurile ni se atingeau aproape. Inima începuse să-mi bată nebunește, iar eu îl priveam cu ochii larg deschiși.

Aroma dulce se intensificase. Keith elibera și mai mulți feromoni. Dar erau diferiți de alte dăți, moi, învăluitori, ca și cum ar fi încercat să mă ademenească.

Brusc, Keith se opri. I-am văzut ochii revenind la realitate. Mă durea. Mă împinse imediat și m-am dezechilibrat.

— La naiba… feromonii tăi…

Trecuse mult timp de când îl văzusem atât de furios. Mi-am amintit vag de prima zi în care îl întâlnisem, fusese la fel de iritat. Keith, incapabil să-și stăpânească mânia, aruncă perna, care căzu pe covorul moale.

— De ce ești aici? mă întrebă pe un ton controlat după ce se mai calmă.

Chiar și așa, ochii îi erau reci.

Am răspuns cât de calm am putut.

— Charles m-a întrebat dacă pot veni să vă trezesc, domnule Pittman. Ce doriți la micul dejun?

Keith își trecu mâna nervos prin păr.

— Ouă fierte și bacon, am răspuns formal.

— Bine. Doriți cafea sau ceai?

— Espresso. Triplu.

Keith ridică brusc cearșaful, lăsându-și întregul trup la vedere. Mi-am întors imediat capul. Inima începu să-mi bată cu putere. Lui nu părea să-i pese de reacția mea; se ridică și merse spre baie.

Abia atunci am oftat și mi-am ridicat privirea spre tablou. Frumoasa zeiță Venus părea să râdă de mine cu aroganță. Mi-am ferit repede ochii de imagine și am ieșit din cameră aproape fugind.

……………….

Atmosfera de la masă nu era deloc plăcută. Keith se schimbase după o vreme și coborâse, însă expresia lui nu se îmbunătățise. Charles stătea drept, cu chipul său impasibil de obicei, servindu-ne pe mine și pe Keith.

— Mulțumesc.

L-am salutat pe Charles, care turnă sirop de arțar peste clătitele mele. Am luat una dintre ele și am dus-o la gură, apoi m-am uitat spre Keith. Nu mă privise nicio clipă de când coborâse.

Keith duse baconul la gură și, dintr-odată, vorbi:

— La ce oră a decis Grayson să vină?

Pentru o clipă am încremenit. Fără să-mi dau seama, am ridicat privirea.

Charles răspunse calm:

— Va veni la ora cinci fix. Și ceilalți invitați, de asemenea.

Am înțeles situația. În conac urma să aibă loc o reuniune sau o petrecere. În cazul acesta, nu aveam de ce să-mi fac griji, deoarece Charles se ocupa de toate. Prefăcându-mă indiferent, mi-am coborât privirea spre farfurie. Nu avea nicio legătură cu mine.

Oare Grayson știa că stăteam în conac? Nu, nu Grayson era important acum. Dacă spusese „ceilalți”, era clar că vor fi mai multe persoane la întâlnire. Gândul îmi fugi brusc la petrecerea de pe iaht. Fusese înfiorător.

De data aceasta nici măcar nu știam scopul petrecerii, iar eu nu o organizam. Prin urmare, nu exista niciun motiv să fiu informat.

Amintiri pe care le uitasem reveniră brusc în mintea mea. Doar Grayson mă avertizase atunci. De parcă ar fi știut că se va întâmpla ceva. Tot Grayson fusese cel care apăruse în acea zi și mă smulsese din mâinile acelui bărbat. Atunci… de ce nu-mi spusese nimic?

Deodată am auzit scârțâitul unei scaun mișcat. Keith se ridică și plecă. Am rămas singur în sala de mese. Am terminat de mâncat într-un ritm lent.

Charles se întoarse și mă întrebă:

— Mai doriți cafea?

La întrebare, am dat din cap în semn de refuz.

— Un suc e suficient.

Charles îmi umplu în tăcere paharul gol cu suc de portocale. După aceea, șterse cu îndemânare sucul care se prelinsese pe pereții sticlei, folosind un șervet.

— Reuniunea de astăzi are loc periodic, dar ar putea fi inconfortabilă pentru tine și pentru invitați. Dacă însă apar probleme din cauza feromonilor…

Se opri din vorbit.

Nici eu nu știam ce ar trebui să fac. Aș fi putut să stau ascuns în cameră și să ajung să am convulsii din cauza feromonilor cuiva care nu era Keith.

— …Mai bine ies la plimbare prin grădină.

O urmă de compasiune  traversă chipul lui Charles. Apăru și dispăru atât de repede, încât mă derută.

— Nu uita telefonul mobil. După ce invitații vor pleca, vom aerisi locul și te vom contacta. Ai numărul meu? Dacă nu pot răspunde, Emily va prelua apelul.

Notă cu îndemânare numărul pe o bucată de hârtie și o puse pe masă. I-am mulțumit și am luat biletul.

— Voi pregăti câteva gustări și băuturi simple. Este ceva anume ce ți-ar plăcea?

M-am gândit puțin, dar nu îmi veni nimic în minte, eram deja sătul. I-am spus că îi voi spune mai târziu. Timpul, calm și liniștit, se scurgea încet.

 – Ai vrea să te odihnești într-o cameră liberă? Există o sală pentru angajați.

Sugestia lui Emily mă făcu să-mi ascund cu greu expresia fericită.

— Există astfel de locuri?

Emily încuviință din cap și spuse cu chipul luminat:

— În partea din spate există spații folosite de personal. Ocazional, când este o petrecere sau un eveniment special, rămân mereu câteva camere libere pentru angajații temporari. Eu le curăț zilnic, așa că pot fi folosite imediat. Yeonwoo, dacă nu te deranjează, cred că ai putea sta acolo.

— Oh, desigur. Aș fi foarte recunoscător dacă aș putea să o folosesc.

Emily zâmbi amabil.

— Charles nici nu s-ar fi gândit la asta. Bine, a treia cameră de la parter este liberă. Cheia va fi agățată la intrarea din pridvor. Am parcurs camerele în ordine, ca să nu te rătăcești.

Ce aveam să fac ca să omor timpul? Să citesc o carte? Nu eram genul care să citească foarte mult, dar, în ultimii ani, nici nu prea avusesem timp din cauza muncii.

Dintr-odată, studioul lui Keith îmi veni în minte. Când intrasem prima dată în conac, Charles îmi făcuse un tur al casei. Știam unde se afla biroul, dar nu intrasem atunci.

Studioul se afla la jumătatea drumului dintre camera lui Keith și camera mea. Fără să vreau, mi-am aruncat privirea spre dormitorul lui Keith. Ce mă interesa ce făcea el acum? Eram ocupat să-mi trăiesc propria viață. Am intrat în grabă în birou.

— Ah…

Admirația îmi scăpă fără să-mi dau seama, în fața priveliștii magnifice.

În mod neașteptat, tavanul biroului era foarte înalt. Pe o parte se afla o scară. Tavanul interior era rotund, în formă de cupolă, dar cel exterior era ascuțit, ca al unui castel gotic — se putea observa din afară. Lumina soarelui care pătrundea prin ferestrele înalte lumina o parte a rafturilor cu cărți. Am privit praful care plutea în aer. Ce carte ar trebui să citesc?

Eram copleșit de atâtea volume și nu reușeam să iau o decizie. În timp ce ezitam și îmi plimbam privirea de-a lungul rafturilor, m-am străduit să găsesc un roman modern. După ce am ajuns la secțiunea de literatură modernă, a trebuit să aleg și autorul, erau mai multe cărți din ani diferiți și în limbi diferite. Desigur, mi-a fost greu să înțeleg care mi s-ar potrivi cel mai bine.

În cele din urmă, cartea pe care am ales-o cu grijă era un roman al unui scriitor german, ecranizat ulterior într-un film. Îmi plăcuse mult filmul. Mă gândisem atunci să citesc romanul, dar îl uitasem în agitația vieții mele. Când am văzut fotografia autorului, mi-a stârnit curiozitatea. Am zâmbit fără să-mi dau seama. Când m-am uitat la ceas, trecuse deja o oră.

— Yeonwoo.

Charles se apropia. Oprit în fața mea și vorbi cu aceeași lejeritate ca de obicei.

— Ești bine? Invitații vor ajunge în curând.

— Oh, da. Ies chiar acum.

Charles se uită la cartea din mâna mea și spuse, pe un ton care părea convingător:

— Emily mi-a spus că te vei odihni în sala pentru angajați. Îți voi duce ceva de mâncare acolo.

— Mulțumesc.

Mi-am luat rămas-bun și am ieșit în grabă. Timpul se apropia.

Am ajuns în camera liberă a sălii pentru angajați și m-am întins pe patul gol. Aveam să aștept aici ore întregi. Întins, privind tavanul, am deschis cartea, dar nu reușeam să înțeleg nimic.

În Franța secolului al XVIII-lea, trăia un bărbat…

Am citit aceeași frază iar și iar. Chiar și așa, textul rămânea confuz.

…………………

M-am trezit brusc din cauza sunetului telefonului. Am rămas întins, clipind, fără să înțeleg ce se întâmplă. Era Emily.

— Ah… îmi pare rău, Emily. S-a terminat deja?

— Bună. Te-ai plictisit?

— …Au plecat invitații? Ar trebui să vin acum?

— Da, poți veni acum. Fac puțină ordine, e cam dezordonat.

Emily întrebă brusc:

— Ah, apropo… încă nu ai cinat? Ți-a fost dusă cina în cameră?

Am refuzat în grabă.

— Nu-ți face griji, Emily. Mulțumesc.

Mi-am luat rămas-bun și am închis. Afară, ferestrele erau deja întunecate. Cât de ocupați fuseseră toți? Chiar dacă nu era treaba mea, toți munceau, iar eu mă simțeam vinovat că doar dormisem. Cel mai bine ar fi fost să ajut la curățenie. Grăbit, am ieșit.

Tot ce aveam la mine era telefonul și cartea. Era liniște; nu se vedea nimeni în zona angajaților.

Am încercat să-mi dau seama unde ar putea fi oamenii, ca să nu creez probleme inutile. Răspunsul veni repede, gândindu-mă pe unde se mișcaseră invitații. Sala de recepție? Oare discutaseră acolo, apoi se mutaseră în salonul de ceai? Atunci bucătăria era, probabil, cel mai aglomerat loc în acel moment.

Mi-am amintit de Emily și de Charles, care refuzau adesea ajutorul meu. Probabil că la fel s-ar fi întâmplat și acum. Dar, chiar și așa, aveam să întreb. Luminile care scăldau întreaga clădire se revărsau până în grădină. Am continuat să merg.

Deodată, m-am oprit, auzind un sunet sinistru din spate. Spatele mi se încordă chiar înainte să verific ce era. Poate era doar vântul. Am încercat să-mi liniștesc mintea și m-am întors încet. Am mai făcut câțiva pași și, foarte lent, mi-am coborât privirea. Atunci, la o distanță nu foarte mare, am întâlnit o pereche de ochi. Tot corpul mi se încordă.

Era un rottweiler. Un câine de luptă uriaș, pe care îl văzusem doar în imagini, mă mârâia.

Ce? De ce nu mi-a spus nimeni că acest câine este aici?

Nenumărate gânduri îmi trecură prin minte deodată. Dar toate erau întrebări fără sens și nu mă ajutau cu nimic în situația asta. Ar trebui să chem pe cineva. Abia am deschis gura, dar nu ieși niciun sunet. În aceeași…

În același timp, anxietatea devenise severă. Atunci… cine va veni? Când? Cât va dura?

M-am cutremurat și am căzut la pământ. În clipa aceea am deschis ochii. Aproape simultan, câinele începu să latre sălbatic. Mi-am înfășurat brațele în jurul capului. Până și aerul părea să se prăbușească peste mine. Nici măcar nu puteam să țip; eram paralizat. Atunci, din neant, se auzi un strigăt.

— Alex, oprește-te!

Și atât. Nu a mai urmat niciun atac. La ordinul cuiva, câinele se liniști. Mintea îmi era complet goală. Am văzut câinele alergând spre o persoană. Nu foarte departe, stătea în picioare un bărbat, care părea a fi stăpânul lui.

— Șezi, Alex.

Era aceeași voce ca mai devreme. O voce rece. Câinele ascultă imediat, cu o atitudine docilă. Mi-am mișcat privirea încet. Era un bărbat pe care îl cunoșteam deja,  cel care ținea zgarda câinelui. Și el mă recunoscu.

— Yeonwoo? a întrebat, cu un zâmbet familiar.

— Ce faci aici?

Era Grayson. M-am ridicat în șezut și l-am privit fără nicio expresie.