O aventură de o noapte -Capitolul 4

Cine ești?!!

– Încearcă să vorbești calm și poate renunți la încruntătura asta pe care o porți de câteva zile,  îmi spune Aleyna, în timp ce conduce.

– Aleyna, cred că uiți care este poziția ta în firma asta…îi răspund iritat.

– Omul de bază?  replică ea ironic, iar eu îmi întorc privirea spre ea.

– Alexander, încerc doar să îți spun că sunt elevi de liceu, sunt copii, iar tu ai tendința să vorbești rece și superior cu cei din jurul tău.

– Cred că știu și eu cum să mă comport cu niște copii, spun sec, deși deja îmi venea să o arunc afară din mașină. Doar că azi chiar o rugasem să conducă ea.

– Te-ai uitat în dosar?  mă întreabă, iar în minte îmi apare imediat acel desen în creion. Îmi întorc privirea spre ea.

– Da… am găsit câteva schițe de plan și chiar un desen care mi-a plăcut,  îi spun sincer. Observ cum colțurile buzelor i se ridică într-un zâmbet micuț.

– Asta e bine. Și mie mi s-au părut talentați acești copii. Mi-a plăcut și mie desenul despre care vorbești, mi-a atras atenția.

Ajungem în centru și zăresc imensa clădire. Aleyna oprește mașina. Coborâm și ne îndreptăm spre intrare, unde îl văd pe domnul profesor și grupul de elevi.

– Bună ziua, domnule profesor ! îl salut, iar el îmi zâmbește cald.

– Bună, Alexander… mă bucur că ți-ai făcut timp și pentru noi. Intrăm?  mă întreabă.

Îi fac semn să meargă înainte, iar el își strigă elevii. Îi văd cum intră după el. Mă întorc spre Aleyna, care scotea din mașină câteva dosare. Îi fac semn să se grăbească, dar primesc doar o grimasă iritată.

Femeia asta cred că era instruită de mama mea… semănau uneori prea mult.

– Aleyna… cât de des vorbești cu mama?  o întreb când ajunge lângă mine, dar privirea ei sarcastică mă face să renunț la continuarea discuției.

Intrăm în sala mare. Ridic privirea spre tavanul rotund și un zâmbet îmi apare involuntar pe buze. Iubeam această clădire și modul în care fusese proiectată.

– Dragii mei, vă rog să fiți puțin atenți,  îl aud pe domnul profesor adresându-se elevilor.

– Vreau să vi-l prezint pe domnul arhitect Alexander Forrest, cel care anul trecut a câștigat cel mai prestigios premiu pentru cel mai grandios hotel.

Elevii aplaudă ușor.

– Și nu vreau să vorbiți neîntrebați, adaugă profesorul.

– Mulțumesc frumos, domnule profesor ,îi spun zâmbind.

– Ați proiectat hotelul Luxor?  aud o întrebare și văd o domnișoară cu mâna ridicată. Dau din cap afirmativ.

– Se pare că v-ați informat, îi răspund.

– Știe cineva cum se numește hotelul în care ne aflăm acum?

– Royale,  răspunde aceeași domnișoară.

– Și anul în care a fost început?  continui.

– 1612, răspunde un băiat, cu mâna ridicată.

– Perfect… și știi când a fost terminat?

– 1621, spune tot el. Îmi plăcea că erau pregătiți.

– Bun… mă bucur să văd că aveți cunoștințe. Acesta este primul hotel construit în această manieră și la această dimensiune. Are 50 de camere și, la acea vreme, era singurul loc unde se organizau toate evenimentele importante. Vedeți acești stâlpi? Veniți să puneți mâna pe ei.

Telefonul vibrează în buzunar. Îl scot și văd un număr necunoscut. Deblochez ecranul și citesc mesajul:

“Încearcă să te prefaci că nu mă cunoști.”

Îl recitesc de două ori, ridicând o sprânceană. Nu înțelegeam nimic. Poate era o greșeală. Îl bag înapoi în buzunar.

– Dacă puneți mâna pe acest stâlp…  spun, așezându-mi palma pe suprafața lui.

– Îmi puteți spune ce materiale au fost folosite?

– Praf de cretă…  aud o voce cunoscută. Mult prea cunoscută. Îmi caut cu privirea interlocutorul… și-l văd făcând un pas înainte. Ochii mi se măresc. Aerul îmi rămâne blocat în piept, iar capul parcă îmi explodează. Ce dracu’? Era minor? Era el…

– Ryuu, v-am spus să ridicați mâna când vorbițiîl mustră profesorul. Eu însă rămân șocat.

Simțeam că urmează să vomit. Nu-mi venea să cred că mă culcasem cu un elev de liceu.

– Alexander, ești bine?  aud vocea Aleynei. Îmi mușc limba și dau din cap, forțând un zâmbet.

– Da… am nevoie doar de puțin aer.

Ies din sală. Afară adia vântul, dar parcă tot nu aveam aer suficient.

– Nu te panica, nu sunt minor… dacă la asta te-ai gândit, aud din spatele meu. Mă întorc rapid. Stătea rezemat de intrarea hotelului, privindu-mă impasibil.

– Ești doar un elev… spun încet, iar el rânjește superior.

– Doar un elev? repetă, ridicându-se drept.

–Am 19 ani. Și nu părea să te deranjeze acum câteva seri.

– Ai plecat , îi spun direct, iar zâmbetul i se lărgește.

– Doar nu te așteptai să luăm micul dejun împreună? Hai, fii serios. Dacă nu plecam eu, o făceai tu.

Se apropie. Își ridică bărbia ca să mă privească direct în ochi. Irișii aceia întunecați mă fixau jucăuș.

– Cum te numești?  îl întreb.

– Ryuu , răspunde simplu.

– Înseamnă „dragon”.

– Frumos nume… unicat, îmi scapă, înainte să continui.

–Eu sunt…

– Nu e nevoie, mă întrerupe, ridicând o mână.

–Știu cine ești.

– Tu mi-ai trimis mesajul de mai devreme?

– Da. Am vrut să te atenționez. Dar se pare că reacția ta… în fine. Deci, domnule arhitect Forrest, ce zici? Nu intri să continui relatarea istorică?

– Spune-mi, Ryuu… când ne putem întâlni singuri?  întreb fără să gândesc, și imediat îmi vine să mă plesnesc.

– Niciodată. Tu nu ești genul care să își facă relații, iar eu nu sunt genul care caută doar sex. Ceea ce s-a întâmplat între noi a fost doar pentru o noapte. Nu se va repeta.

Mă apropii de el și îl văd cum înghite în sec.

– Ok, Ryuu… îi spun încet și plec. Nu aveam de gând să-i fac jocul. Sau… poate că da. Privirile lui îmi spuseseră altceva, iar cuvintele… nu  le credeam.

În interior, îmi reiau explicațiile pentru elevi. Întrebările și curiozitatea lor mă surprind plăcut. El însă stă tăcut, fie privindu-mă impasibil, fie contemplând fascinat clădirea.

– Am hotărât să aleg trei elevi pentru practică în firma mea. Îmi sunteți toți dragi, dar nu am decât trei posturi vacante. Tu , spun, arătând spre domnișoara cea curioasă.

– Cum te numești?

– Emily, domnule.

– Ok, Emily… și tu?  arăt spre băiatul mai plinuț din dreapta ei.

– Graham, domnule Forrest.

– Perfect. Emily, Graham și Ryuu, sunteți cei trei care vor face practică în firma mea, timp de trei luni. Felicitări.

Bucuria lor e evidentă. El însă rămâne rezemat de stâlp, cu brațele încrucișate, părând plictisit. Dând impresia că se aștepta să fie ales.

Aveam trei luni la dispoziție să-l fac să regrete că m-a părăsit în acea dimineață. Știam că nu era decât un copil, dar ceva la el trezea în mine… altceva. Și nu-mi plăcea. Mă făcea să mă simt mic în fața lui. Și totuși, diferența de 12 ani dintre noi dispărea atunci când mă privea.

Ochii lui întunecați mă bântuiau din acea seară. Și știam că există o singură cale să-l scot din mintea mea: aveam să mă culc din nou cu el. Și de data asta, eu aveam să plec primul.