O aventură de o noapte -Capitolul 5

Furtuna

Pov Alexander

Îmi scot mănușile și îmi șterg fruntea transpirata. Azi era și mai cald și văd băiatul care ne aducea apă  cum se plimba printre muncitorii. Îi fac semn să îmi dea o sticlă, pe care o golesc imediat. Îmi întorc privirea spre ceilalți și îi văd cum încărcau camionul de moloz. Azi aveam să ne folosim de el, să facem un baraj, ca atunci când va mai ploua atât de tare, apa să nu mai ajungă să inunde ulițele din sat.

Îmi ridic privirea spre casă și îl văd pe el sus pe acoperișul jumătate căzut, înghit în sec când îl văd  dezbrăcat la bustul gol. Încă din ziua aceea  am încercat să nu îmi mai apară în cale. Nu  știu ce se întâmplase cu mine atunci, când l-am văzut stând  în ploaie am simțit nevoia să îl ating. Și asta  îmi dovedea încă o dată cât de slab sunt, cât de mult mă afectează chiar și acum după 3 ani și încerc să scot la suprafață faptul că el m-a rănit că m-a părăsit în cea mai importantă zi din viața mea. Și totuși când l-am văzut acolo plângând în ploaie…..sunt un prost….un mare prost pentru că nu îmi pot opri inima asta slabă să se mai agațe de el ….

Îl văd cum își întoarse privirea spre mine și mă întorc imediat, nu voiam să îmi mai pese. Aveam răni în interiorul meu. Toate făcute de el și eu tot ce făceam era să mă interesez dacă este bine, dacă mănâncă. Și când Em îmi spunea că nu stă la masă cu restul băieților simțeam cum furia crește iar în mine….

Aud un tunet puternic și tresar și îmi ridic imediat privirea spre casă și el nu mai era acolo, văd unul din bărbați cum se uita panicat în jos și încep să alerg speriat, dar când ajung în acea parte a casei îl văd cum ridică un cățel în brațe și se întoarce spre mine.

– Cred că are picioarele lovite ,spune încet.

Clipesc mărunt și fac pași în spate plecând de acolo, inima îmi bătea  destul de tare. Am crezut că el căzuse și realizez că…încă… încă…îmi strâng palmele în pumni și plec cât mai departe de el.

O văd pe Em venind spre mine și trec pur și simplu pe lângă ea atunci când se oprește să îmi vorbească, merg și tot merg fără să mă opresc, nici măcar atunci când ea îmi strigă numele. Intru  în pădurea deasă și mă opresc lângă un copac, îmi pun mana pe el. Stomacul meu se golește instantaneu și pic inert în genunchi.

– Alex? îi aud vocea slabă și o simt cum se apropie de mine.

– Sunt bine …spun rapid.

– Ai spus de atâtea ori cuvântul ăsta în ultimii ani că și-a pierdut sensul. Nu ești bine Alex….încă suferi…nu mă poți minți sau cel puțin nu te mai minți pe tine….rostește încet.

– Este vina mea, m-am deschis atât de mult în fața lui….el…El a plecat de atâtea ori și de atâtea ori eu l-am reprimit înapoi ca să plece iar și iar, de fiecare dată …Em…nu mai pot sta în preajma lui. Mă doare, mă răscolește atât de mult că abia pot respira. Nu mă mai recunosc. Când am devenit această persoană?

Em se apropie și mai mult de mine și îi simt mâna pe spatele meu…

– Dacă vrei să țipi… tipă. Dacă vrei să plângi… plângi. Orice ai nevoie, ai dreptul să o faci. Dar să nu mai spui niciodată că ești o persoană slabă. Ai trecut printr-o suferință și nu mulți ar fi capabili să se comporte ca tine. Te admir pentru asta…pentru puterea pe care o ai. Să stai drept în fața lui. Nu ești slab Alex…ești rănit…

Mă întorc rapid și o trag în brațele mele, nu știu ce aș fi făcut fără ea toată perioada asta. Mi-a fost confort și sprijin în absolut tot.

– Mulțumesc Em…. mulțumesc… îi șoptesc în păr.

Din cer se vede un fulger imens ce ne face pe amândoi să tresărim, urmat de un tunet puternic. Începuse să devină negru și ne ridicăm privirile spre cer.

– Trebuie să adunăm echipa ,spune repede.

– Corturile sunt montate pentru familii? întreb și începem să mergem înapoi spre sat, câțiva stropi de ploaie se făceau prezenți și pași noștri își măreau viteza.

Ajungem înapoi și le fac semn să strângă și să se adăpostească, vântul începuse să bată cu viteză ridicând tot praful și abia vedeam în fața mea. Em se îndreptă spre zona corturilor să fie sigură că toți sunt acolo la adăpost și eu ajut băieți să strângă materiale, să le adăpostim.

Începuse deja o furtună pe bune când într-un final ajung și eu în cortul principal și mă îndrept direct spre Eli și Em care pregăteau masa.

– Sunt toți aici? îi întreb și dau roată cu privirea în cort ,  dar observ lipsa lui. Simțeam o strângere în stomac când observ că el lipsește.

– Em …o fac atentă și ea își plimbă privirea printre cei de acolo.

– Mă duc să verific, spune și se îndreaptă spre ieșire dar o opresc.

– Mă duc eu…plouă destul de tare afară.

Ies rapid din cort și încep să alerg spre cortul lui, îl desfac rapid și întru, dar era gol. Fac doi pași în interior și îmi mușc interiorul obrazului, privirea îmi pică pe aceea ramă foto și o apuc privind-o. De ce o poartă cu el? De ce are poza asta cu noi? Dau aerul afară și ies înapoi privind în jurul meu.

Îl văd pe domnul director alergând spre cortul principal și întru și eu rapid după el

– L-a văzut cineva pe domnul Hotoke? îi întreb pe cei de acolo și un băiat se ridică în picioare și îl văd privindu-mă îngrijorat

– A spus că va duce câinele acela la adăpost, apoi nu l-am mai văzut.

Simțeam cum mă înfurii din nou și ies afară spre camionetă. Intru în mașină, o pornesc și mă îndrept spre sat . Ce dracu e în mintea lui?  Încep să caut peste tot, dar nu era nici urmă de el. Opresc camioneta și încep să o iau la pas prin ploaie ,dar el nu era nicăieri și începusem deja să întru în panică. Am luat fiecare casă la rând, să bat la fiecare ușă și într-un final la una dintre case o fetiță îmi deschide și văd în spatele ei acel câine pe care el îl ținea în brațe.

– Cine ți-a dat câinele?  întreb rapid.

– Un băiat…s-a dus să îl caute pe fratele meu mai mic, spune plângând și îmi măresc ochii când o aud.

– Unde? In ce direcție a plecat…îi cer și o văd cum arată spre pădure.

– Fratele meu s-a dus după lemne și nu s-a mai întors…spune printre suspine.

Plec rapid de lângă ea și mă îndrept spre pădure, vântul sufla din ce în ce mai tare și anunța că va veni o furtună. Exact cum era și în mine.

Intru în pădure și încep să îl strig, dar nu primesc nici un răspuns. Ploaia cădea și mai tare și vântul sufla și mai puternic, trebuia să mă țin de copaci să pot înainta și inima mea se făcea din ce în ce mai mică de frica că el ar putea păți ceva.  Începusem să îi urlu numele și în depărtare văd pe cineva stând ghemuit și încep să alerg.

Ryuu era în genunchi, îi făcea resuscitare acelui băiat care avea o ramură de copac în stomac și totul pe lângă ei era doar  sânge.

– Respiră, respiră, respiră…îl auzeam și mă apropii ușor de ei….

Ryuu încerca să îl ajute și mă pun în genunchi în fața lui.

– Ryuu? …îl fac eu atent și el își ridică brusc privirea.

– Alexander...spune și privește în jurul meu panicat.

– Unde este Eli? Avem nevoie de Eli, spune agitat și eu privesc spre copilul întins la pământ.

– Preiau eu, îi spun și îmi pun mâinile peste pieptul copilului începând să îi aplic primul ajutor, Ryuu își dă cămașa jos rămânând doar într-un maieu,  văd cum o rupe bucăți și o leagă deasupra pieptului copilului și o bucată la picior unde avea o altă rană.

– Trebuie să trăiești, îi șoptește. Îi șterge fața plină de nămol și apă și se ridica în picioare, atunci observ că avea și el o rană la picior. Se îndepărtează de mine și apucă două crengi  mari și le pune în sacul de rafie făcând un fel de targă.

-Alexander … pune-l aici, spune rapid și vine lângă noi așezând sacul jos. Pune lemnele în margini lăsând mijlocul liber, îmi face semn să apuc băiatul de umeri și îl punem pe acel sac.

Îmi face semn să ridic și începem să mergem rapid până ajungem la camioneta.

– Îl punem în spate, îi spun repede și deschid portiera, băgându-l ușor.

Ne urcăm în mașină și îl văd cum se întoarce spre băiat.

– Respiră… respiră…șoptea.

Încep să clansonez când mă apropii de cort și îl văd pe Eli cum iese alături de câțiva băieți, cobor și îi fac semn să vină.

– Eli, am nevoie de ajutorul tău, strig și vine rapid.

Ryuu coboară  și ajută la coborârea  copilului și pleacă cu ei în cort. Rămân câteva secunde privind în urma lor și când îi văd cum intră în cort îmi închid ochii și răsuflu ușurat.

-Mulțumesc Doamne….

Intru și eu după ei și îl văd pe Eli cum se chinuia să salveze acel copil și Ryuu stătea privind  îngrijorat. Avea mâinile pline de sânge și corpul îi tremura violent. Privirea lui era tulbure și îmi întorc privirea spre Em, care venea spre mine cu o cană.

– I-am făcut un ceai, spune și îmi face semn spre el.

Apuc cana și mă îndrept spre el ,își ridică privirea tristă spre mine când mă vede și înghit în sec când îl văd așa.

– Em ți-a făcut un ceai să te calmezi, spun încet ,el ridică mâna spre cană și ochii îmi pică spre încheietura lui, unde se observau două luni roșiatice, cana îmi scapă din mână.

Ochii  mi se măresc îngroziți și el își retrage rapid mâna, dar o apuc din nou și privesc mai atent acele luni și trec cu degetul peste ele. Abia puteam respira când realizez ce erau și îmi ridic privirea spre el și îl văd cum privea în jos.

– Nu. Rostesc tare ….nu…nu ai făcut asta….de ce?  întreb aproape șoptind. dar el face un pas în spate și pleacă de lângă mine…..