Omegaverse-Capitolul 1 vol 2

Muzica lecturii:

https://youtu.be/YNoe7tj2tkA?list=RDYNoe7tj2tkA

Secția fremăta de rumoarea nopții reci. Se auzeau de departe sirenele camioanelor mari de pompieri, semn că undeva era un incendiu mare. În sala de reuniune, echipa anti criminalitate începu să se foiască pe scaune. Pe ecranul mare rulau fotografii din satelit, trasee de mașini, fațade marcate cu roșu. Ramanan stătea sprijinit de marginea mesei, cu brațele încrucișate. Șeful secției trasase cu markerul albastru două cercuri pe harta cartierului.

– Două bande, două stiluri, aceeași semnătură a prostiei. Aseară, cocktail Molotov în teritoriul lor. Mâine dimineață le batem la ușă.

Cineva râse scurt, fără chef. Ramanan își nota sec: nume, străzi, ore. Coapsele îl dureau de la cele 12 ore deja lucrate…prea puțin somn…prea multă adrenalină.

Ușa se întredeschise. Un agent tânăr băgă doar capul, alb la față.
– Șefu’, un minut, vă rog.

Comandantul își ridică ochii.
– Ce e?

– Mai bine… afară.

Camera deveni tăcută într-o clipă, murmurul încetă. Ramanan își puse pixul în buzunar și-și lăsă privirea pe hartă, ca pe un obiect oarecare. Comandantul ieși. Fu tăcere trei minute lungi, apoi cinci. Când reveni, avea pe chip acea liniște cu care oamenii anunță nenorocirile.

Se opri chiar în fața lui Ramanan.
–Vino cu mine.

-Ce s-a întâmplat?

– Haide.

Șeful mare avea o față gravă, semn că ceva se întâmplase. Nu mai întrebă. În curte îi aștepta deja mașina de serviciu. În oglinda retrovizoare, Ramanan văzu duba cu colegi, apoi încă o mașină în spate și încă una după colț. Își dădu seama că era ceva mai mult decât grav. Se porniră în șir, fără sirene, fără discursuri. Pe măsură ce înaintau pe traseu, Ramanan își simți stomacul ridicându-se încet spre piept. Recunoscuse drumul și nu voia să-l recunoască. La fiecare intersecție, mintea căuta o explicație, un caz, un nume care să nu fie al lui.

Când dădură colțul pe strada lui, o fundătură, argumentele se sfârșiseră, dar tot mai spera că e vorba de vreun vecin. Camioanele roșii ale pompierilor străluceau în lumina crudă. Fumul tăia cerul în panglici înguste. Cordon galben, vecini pe trotuar, camere de televiziune cu ochi de pește,  flacări care

încă ciuguleau o grindă expusă, ca o pasăre neagră. Casa lui arsese din temelii.

Ramanan deschise portiera și sări din mașină din mers. Talpa i se duse pe pietriș, dar nu căzu. Simțea că nu mai avea aer și că viața îi fusese furată. Urletele lui sfâșiară toată acea debandadă oprind parcă înaintarea timpului.
– Lulii! Raaak! Aaaaaaaaaa, nuuuuu, aaaaaa, Luliiiii, Raaaak, nuuuuuuuuuu!!!!!

Glasul i se sparse pe final, un animal înjunghiat…Urletele lui păreau inumane, pline de durere, de deznădejde, de o mare mare suferință.  Se aruncă spre banda galbenă de protecție care fusese desfășurată în jurul perimetrului casei, o sfâșie cu mâna ca pe o plasă ieftină, dar colegii erau deja acolo. Două corpuri grele îl traseră înapoi.

-Ramanan, stai!

– Lăsați-mă! Copiii mei! Luli! Rak!

Se zvârcoli, se smulse din mâinile polițiștilor și reuși să mai înainteze doi pași. De după masca lui de praf și funingine, un pompier strigă ceva tehnic despre „structură instabilă”. Ramanan însă nu auzea.  Ramanan nu asculta. Încercă să treacă pe sub o țeavă de apă, dar alte mâini i se prinseră de brațe, de centură, de haine. Erau șase pe el, apoi poate șapte — greutăți calde, transpirații, respirații aproape în ureche.

– Lăsați-mă!

Deznădejdea îi dădea lui Ramanan o forță herculeană. Se întoarse ca o fiară hăituită și-l pocni cu toată forța pe unul dintre colegi care căzu ca o muscă lovită de o paletă.

– Lăsați-mă să intru! Luliiii! Raaaaak!Aaaaaaaaaaaaa, aaaaaaaaaaaaa!!!!

Îl întoarseră cu fața în jos pe asfalt. Cu genunchii îi ținură șoldurile, palmele îi fură duse în lateral, cu blândețe brutală, așa cum imobilizezi un om iubit care s-a aprins. Obrajii i se frecară de pietriș; simți gust de metal și de praf. Urlă din nou, mai scurt, apoi urletul i se sparse în hohote seci, neomenești. Plângea jelind. Polițiștii din spate făcură cerc în jurul lui și întinseră palmele ridicate către camerele de filmat în semn de ”opriți filmările”

– Liniștește-te, frate, îl ruga cineva la tâmplă.

– Ascultă-mă. Te rănești.

– Copiii… copiii mei…

Un paramedic trecu în fugă, împingând o targă. Un altul strigă „o victimă adultă, carbonizată complet” și cuvântul „adultă” i se înfipse ca un cui: bona.

Copiii mei?

Ramanan încercă să ridice capul. O mână i-l lipi la loc pe asfaltul umed. Își mușcă buza până la sânge.

Pe margine, un ofițer de la criminalistică vorbea la o stație, răspundea, nota. Ramanan prinse frânturi: „detonație controlată”, „puncte simultane”, „programare rudimentară”, „00:00”. Fiecare cuvânt îi făcea pielea să se strângă și totuși niciunul nu spunea ce voia să audă.

– Ramanan, respiră, spuse comandantul, așezat lângă el, în genunchi.

– Respiră, căpitane.

Ramanan trase aer ca pe o lamă și continuă să plângă în hohote bolmojind din când în când:

–Copiii mei…copiii mei…copiii mei
…………………..

Sopa nu dormea. Lustrul blaturilor încă mirosea a lămâie, chiuveta era limpede, iar din sufragerie venea murmurul știrilor de la miezul nopții. Ținea un teanc de farfurii în brațe, numărând din priviri spațiile libere din dulap, când reporterul, înfofolit într-o geacă reflectorizantă, apăru pe ecran în fața unei case carbonizate.

– O explozie puternică s-a produs în suburbia de est. Casa inspectorului Ramanan Siri a fost pulverizată. Corpul calcinat al bonei a fost identificat, însă două minore, o fetiță de 3 ani și una de 5 ani sunt în continuare date dispărute.

Teancul i se desprinse din palme. Porțelanul lovi marmura cu un hârșâit scurt, apoi cu o ploaie de sunete ascuțite, ca un clopot spart. Cioburi mici îi zgâriară glezna. Sopa rămase încremenită, cu mâinile încă în aer, ochii holbați, gura întredeschisă.

– Doamne… Doamne…

Se auziră pași grăbiți pe scări și Chao Fah apăru cu părul răvășit și tricoul mototolit, pe jumătate treaz, pe jumătate încă în aburii somnului. Se opri când văzu ecranul, apoi o văzu pe Sopa: imobilă, lividă, în mijlocul cioburilor.

– Ce s-a întâmplat?… Sopa?…Sopa!

Ea arătă televizorul. Buzele i se mișcară, dar cuvintele nu ieșiră.

Chao traversă încăperea dintr-o singură respirație și luă telecomanda. Sonorul urcă. Reporterul repeta:

-…două minore, copiii căpitanului de poliție Ramanan Siri sunt în continuare căutate printre resturile carbonizatei ale casei.

Își simți stomacul întorcându-se, dar vocea îi rămase calmă.

– Stai pe loc. Nu te mișca. E sticlă peste tot, o să te tai.

O apucă ușor de coate și o conduse spre un scaun. Apoi, cu mișcări calculate, adună cioburile mari  și pe cele mici le împinse, cu o cârpă groasă, într-o margine sigură. Când totul fu împins la perete, ridică privirea spre holul întunecat.

– Fetele dorm, spuse, și abia după aceea își dădu seama că vorbise pentru Sopa, nu pentru el.

Se duse la camera din capătul culoarului. Ușa rămăsese întredeschisă. Luli era pe o parte, cu palma întinsă peste marginea patului, căutând reflexul de prezență. Rak dormea lată, cu gura întredeschisă, o suviță lipită de obraz. Păturile erau la loc, respirațiile regulate. Chao simți cum, pentru o clipă, podeaua încetează să se mai clatine.

Reveni în salon. Sopa își freca palmele, ca și cum ar fi vrut să-și șteargă imaginarul sânge al unei vene tăiată de cioburile farfuriilor.

-Sunt aici, spuse el. La noi, în camera de oaspeți. Știi prea bine.

Sopa clătină din cap, lacrimile îi curgeau fără zgomot.
– Îngerii Domnului…

– Nu îngerii, ci deciziile lor. Au venit singure la ușă. Hai, respiră.

Îi întinse un pahar cu apă. O lăsă să țină paharul cu ambele mâini până când tremurul se domoli. Apoi își scoase telefonul. Pe ecran, mesajul trimis mai devreme lui Ramanan:

 Fetele sunt la mine. Sunt în siguranță. Te sun eu din nou, nu fusese deschis încă.

Apăsă pe  „apel”. Nici o tonalitate…căsuță vocală direct. Mai încercă o dată. Nimic.

Se uită din nou spre televizor. Pe banda de jos a actualităților scria: 00:00 – ora exploziei.

Îi trecu un fior scurt prin ceafă .Decizia fu luată imediat.

Chao Fah își trase în grabă pantalonii, o cămașă simplă și o jachetă. Sopa era tot acolo pe scaun, unde o lăsase mai înainte.

–Mă întorc repede. Păzește-le fără să le trezești, spuse el rapid și ieși.

Motorul porni din prima, iar drumul până la cartierul lui Ramanan fu o bandă îngustă de faruri și gânduri.

Când ajunse pe strada cunoscută, îl izbi spectacolul: camioane de pompieri, jeturi de apă, lumină roșie fărâmițată în fum, vecini fixați ca statuile. În mijloc, un cordon galben, iar dincolo de el, Ramanan, trântit la pământ, cu șase colegi pe umeri și șolduri, ținut ca să nu se azvârle în foc.

– Luliiiii! Raaaak! Aaaaaaaaaaaa!urla el, spart, sugrumat printre urlete spasmodice.

Urletele și plânsul acelui bărbat pe care îl iubea profund îi frânseră inima în două. Făcu instinctiv doi pași spre bandă. Un agent îi tăie calea cu brațul ridicat:
– În spate! Nu treceți!

– Sunt medic! izbucni Chao.

–   Și am informații pentru inspectorul Siri!

– Nimeni nu trece! Înapoi!

Flacările mușcau încă dintr-o grindă, iar aerul vibra fierbinte. Chao simți cum îi urcă panica până în gât. Își strânse palmele pâlnie la gură și urlă cât îl țineau plămânii:

– Ramanaaan! Ramanaaaan, mă auzi? Fetele sunt la mine!

Nu se auzi nimic de acolo, doar comenzi și șuierul apei. Chao încercă din nou, mai sus, mai apăsat, ca un semnal tras de undeva din torace:

– Ramanaaaan! Fetele sunt la mine! Sunt în siguranță!

Doi colegi întoarseră capul. Unul dintre ei îi strigă comandantului:
– Șefu’! Omu’ ăla spune că fetele sunt la el!

Cuvintele își făcură drum, în sfârşit. Ramanan se smuci o dată, de două ori, oamenii slăbiră instinctiv strânsoarea, iar el se ridică în  genunchi, apoi în picioare, pierzând pentru o clipă echilibrul. Ochii îi erau plini de praf și lacrimi.

-Ce-ai zis?  Gâfâi el cu vocea întretăiată.

– Fetele!  îi strigă agentul.

–Omul ăsta spune că sunt la el!

Ramanan făcu trei pași clătinați în direcția vocii, apoi se repezi ca un om scos din apă. Trecând de bandă, îl văzu pe Chao, drept, cu maxilarul încordat. Se izbi de el, iar Chao îl prinse de umeri și îl strânse, ferm, ca să-l ancoreze.

– Sunt la mine, Ramanan. Au fugit de acasă ieri seară și au venit să doarmă la mine. Sunt bine.

Ramanan îi cuprinse fața între palme, tremurând. Își lipi fruntea de fruntea lui Chao, încercând să tragă aer. Câteva secunde nu spuse nimic, doar sorbi din prezența aceea ca din oxigen. Apoi,spuse răgușit:

–Trăiesc…

-Trăiesc, confirmă Chao.

-Luli și Rak dorm la mine. Nu știu nimic de asta. Când se termină nebunia, vii la mine și le iei în brațe, aici numai ai ce face.

Un jet de apă plesni aproape, torcând ca un șarpe gros. Un ofițer se apropie, prudent:
– Inspector Siri, avem nevoie de dumneavoastră două minute la perimetru. După aceea, vă eliberăm.

Ramanan dădu din cap, fără să-și desprindă încă fruntea de a lui Chao. Închise ochii o clipă, înghiți cu greu, apoi coborî palmele pe brațele lui Chao, fixându-l.

– Mă aștepți?

– Nu plec, răspunse Chao.

– Sopa e acasă, ușa e încuiată. Plecăm cum termină ei cu tine.

Ramanan trase adânc aerul , ca și cum abia acum ar fi găsit loc pentru el în piept. Îi atinse, pentru o clipă, tâmpla cu fruntea, un gest mic, aproape invizibil și făcu un pas înapoi. Își șterse cu dosul palmei ochii. Se întoarse spre comandant.

– Două minute, spuse sever.

-Apoi plec.

– Vă vom escorta, spuse ofițerul.

Chao făcu un pas lateral, rămânând la marginea benzii. În jur, flăcările cedau, iar fumul se rupea în fâșii. Dincolo de haos, între două bătăi de inimă, rămăseseră doar lucruri simple: o adresă, o ușă și două respirații mici, ordonate, în patul de oaspeți.

Chao își strânse jacheta pe umeri și, când Ramanan se întoarse încă o dată spre el, îi repetă, rar, să-i intre definitiv în oase:

– Te aștept…

………..

Mașina porni în coloană, escortată, dar în habitaclu rămase o liniște densă, în care respirația lui Ramanan suna inegal, ca o frână care prinde și scapă. Chao Fah conducea cu mâinile bine așezate pe volan, privirea fixă, fără să se grăbească, fără să-l întrebe nimic. Geamurile din spate păstrau urmele de fum din cartier, iar în oglinzi, roșul intermitent al girofarurilor se frângea în câte o dâră obosită.

– Inspiră, spuse Chao, fără să-l privească.

– Până la capăt…încet.

Ramanan încercă. Aerul îi intra în piept ca un lichid greu, gâtul îl ustura și pe vârful limbii avea gust de praf și metal. Își trecu dosul palmei peste ochi și râse scurt, fără veselie, un râs nervos.

– Am crezut… am văzut casa și… n-am mai avut niciun gând. Doar numele lor.

– E normal, zise Chao.

– N-ai făcut nimic greșit. Ți-a luat foc lumea în două minute.

Un timp, doar motorul vorbi. Dinspre Chao se ridică o mireasmă discretă, caldă, de Jamaica Blue Mountain. Nu era un val, ci o pânză subțire, așezată peste scaune. Ramanan închise ochii o clipă. În spatele pleoapelor, flăcările clipiră iar, dar de data asta nu-l mai înghițeau.

– Când am auzit „două minore căutate”… ceva s-a rupt în mine, spuse el.

–Acolo, în stern…n-am știut că pot urla așa.

– Poți, răspunse Chao.

–Când iubești, poți orice. Și se repară, uneori, mai bine decât crezi.

La următoarea intersecție, escorta le făcu semn să înainteze singuri. Orașul își relua zgomotele mici, murmurul de noapte târzie, câte un tramvai trecea spre depou. Când intrară pe strada lui Chao, luminile se domoliră, iar frunzele de iederă frecară zidul cu același foșnet domestic ca în toate nopțile cuminți. Era aproape 2 dimineața.

În fața porții, Chao trase pe dreapta. Motorul încă torcea, cald. Ramanan se aplecă în față, cu fruntea pe podul palmelor, și lăsă ca plânsul să vină cum voia el: fără sunet la început, apoi cu hohote scurte, tăiate, acelea pe care bărbații le înghit o viață până când nu mai au loc de ele. Umerii i se zguduiau. Încerca să spună „mulțumesc” și „îmi pare rău” în același timp, dar din gât nu îi ieșea decât aer.

Chao opri motorul. Își desprinse centura, se întoarse puțin și îl atinse. Mai întâi cu vârfurile degetelor pe antebraț, ca o întrebare, apoi cu palma între omoplați, apăsat. Îl trase spre el. Ramanan nu se opuse, se lăsă, pur și simplu, ca un om care a ajuns la țărm după ce a înghițit prea multă apă. Îi umplu cămașa de lacrimi și de praf. Chao îi ținu spatele în podul palmei și ceafa în cealaltă, micșorând lumea până la doi oameni într-un scaun de mașină.

Feromonii se schimbau odată cu respirația. De la Chao începu să vină cafeaua aceea blândă, cu o notă de cacao și o lumină de dimineață pe pantele munților. De la Ramanan, Macallan-ul obișnuit, chihlimbar cald, puțin afumat, era acum mai moale, ca într-un pahar în care ai turnat apă ca să nu amețești. În aer, feromonii nu se luptau… se găseau, se potriveau, își făceau loc unul altuia ca două voci pe aceeași linie melodică.

-Le vei vedea acum, spuse Chao în părul lui, calm.

– Dorm. O să le atingi frunțile, o să le auzi respirând.

Ramanan dădu din cap pe umărul lui. Apoi se desprinse puțin, cât să-i vadă ochii. Erau limpezi și obosiți, ca după o gardă lungă.

–Te-am văzut acolo, zise Chao, abia auzit.

–La pământ…n-am știut că mă poate durea așa. Mi-a fost… un fel de groază…pentru tine.

Ramanan îl privi ca și cum n-ar fi auzit niciodată pe cineva spunând asta despre el. I se destinse puțin pieptul, destul cât să intre aerul fără să taie.

–Chao…

Nu folosise titluri, nici glume, folosise doar numele.

Chao îl ținea încă de umeri. Îi trecu degetele pe linia maxilarului, curățând, pe cât putea, o dungă de funingine. Mișcarea fu lentă, informată, ca un gest medical făcut din grijă, nu din protocol. Își lăsă fruntea aproape de a lui, dar nu ca să-l domine, ci ca să-l asigure.

– Sunt aici…și tu ești aici.

Apropierea se încălzi pe tăcute. În habitaclu, feromonii își găsiră ritmul: cafea rotundă, whisky domolit, un amestec care spunea „încă trăim”. Chao îi atinse buzele, întâi o singură dată, ca și cum ar fi cerut acordul. Ramanan răspunse fără grabă, cu acea prudență a omului care ține în palme ceva fragil. Și dintr-o dată sărutul se adânci ca o portieră care se închide încet și etanș, lăsând afară tot ce e rece. Respirațiile li se potriviră, Chao îi cuprinse ceafa cu palma, iar Ramanan, ca un reflex, îl trase de jachetă mai aproape.

Nu era un sărut agitat, era unul care închidea o rană pe dinăuntru, fără spectacol. Limbile li se atinseseră ușor, testând, ca niște înotători în apă calmă, până când trupul lui Ramanan renunță la încordarea aceea veche care îl ținea în pumn. În piept, un nod se desfăcu. Hohotele nu mai săltau, doar câte un tremur fin, ca o vibrație rămasă după un cutremur mic.

Chao se desprinse atât cât să-i vadă din nou ochii. În colț, o dâră de lacrimă încă lucea.

– Îmi pare rău că te-am văzut doborât. Aș fi vrut să te prind cu un minut mai devreme.

– M-ai prins la timp, răspunse Ramanan șoptit.

Se atinse din nou de buzele lui Chao, scurt, cu recunoștința încă temătoare a celui care învață o pace nouă, apoi inspiră adânc. Aroma de whisky se limpezi, cafeaua lui Chao deveni extrem caldă. În aer, combinația spunea ce gurile nu mai aveau nevoie să repete. Feromonii șopteau, feromonii înotau într-o mare de sentimente încă nespuse, feromonii cereau, feromonii se iubeau transformând înălțimile munților și lemnul cu gust de sherry într-un irish coffee gigantesc.

–Hai, șopti Chao.

Vom merge încet, le vei vedea cum dorm și după… decidem împreună cum respirăm.

Ramanan încuviință. Își șterse fața cu o batistă, fără să caute perfecțiunea. Deschise portiera. Noaptea era rece, dar nu mai mușca. Pe alee, fiecare pas avea formă și sens. Chao îi atinse ușor spatele, ghidându-l. În casă, o lumină mică din hol arăta că Sopa îi aștepta. Urcară treptele până la etajul 1. În capătul culoarului se auzea ritmul egal al somnului celor două fetițe…era ca o a noua minune a lumii.

Ramanan se opri pe pragul camerei, cu mâna pe tocul ușii. Trase aer în piept, zâmbi, apoi păși ușor ca să nu strice liniștea , în locul unde lumea lui nu arsese.