Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 11

SEMNĂTURA

Lumina dimineții filtra prin storurile salonului, desenând dungi calde pe cearșaful alb. Mirosul de dezinfectant se amesteca cu aroma discretă de lămâi, aceeași aromă care o legase mereu de Etan.

Mila deschise ochii încet, de parcă s-ar fi temut că lumea de dincolo de pleoape ar fi arsă complet. În jurul ei, totul era liniște. Doar bătăile regulate ale unui aparat și respirația calmă a mamei ei umpleau spațiul.

Sopa dormea sprijinită de marginea patului, cu o mână pe brațul fiicei.

Mila încercă să se miște, dar o durere surdă îi traversă corpul. Amintirile veniră în valuri: focul, fumul, vocea aceea nebună, părul tăiat, gândurile spre Etan.
Lacrimi mute i se rostogoliră pe OBRAJI.

Ușa salonului se deschise ușor. Etan păși înăuntru, cu o față palidă, brăzdată de nesomn. Când o văzu trează, se opri.

-Mila…

Vocea lui tremură ca un fir de lumină ce se rupe.

Ea îl privi lung, ca și cum ar fi avut nevoie de câteva secunde să-l recunoască în realitate, nu în vis. Apoi buzele i se mișcară greu:

– Sunt vie…?

Etan încuviință din cap și se apropie de pat.

– Ești vie…

Se apropie și mângâie capul ei aproape chel. Apoi se aplecă și depuse o sărutare blândă.

– Va crește la loc, nu te gândi.

În aer se împletiră arome de lămâi și de eucalipt…viața își relua cursul.

…………………

Câteva zile mai târziu, mașina lui Chao Fah opri în fața vilei sale. Din ea coborâră Etan, Sopa și Mila.

— Aici veți sta cât e nevoie, spuse Chao, privind spre Etan cu acea calmă hotărâre a lui.

În zilele care  urmară, Mila rămase mai mult mută. Ieșea pe terasă, privea cerul și se pierdea în gânduri. Sopa avea grijă să nu ducă lipsă de nimic.

Uneori, femeia mai în vârstă murmura rugăciuni în limba veche, sărind peste cuvintele prea grele. Alteori doar o ținea de mână și îi șoptea:

– Timpul vindecă, fiica mea. Și focul nu lasă numai cenușă. Lasă și strălucire.

Etan, între timp, cutreiera orașul. Mergea din birou în birou, din interviu în interviu, dar toate ușile i se închideau în față.

Aris și Suni se ocupaseră de asta… tăcerea lor rece se întindea peste tot ca o umbră.

Seara, se întorcea obosit, dar nu învins. Mila îl aștepta pe veranda casei, învelită într-o pătură. Când îl vedea, îi zâmbea ușor, fără cuvinte.

Iar el, oricât de greu îi era, știa că acel zâmbet era singurul motiv pentru care mai putea merge mai departe.

– Vom găsi o cale, îi spunea el în fiecare noapte, cu voce joasă, aproape ca o rugăciune.

– Împreună, răspundea ea, simplu.

Și în tăcerea aceea caldă, sub mirosul de eucalipt și lămâi, iubirea lor, arsă, dar vie, începea, încet-încet, să renască. Era un moment foarte dificil, dar toți din casă îi înconjurau cu multă iubire. Casa goală de acum aproape un an devenise caldă, vorbea, simțea și dădea naștere la multe sentimente: căldură, generozitate, pace, iubire, prietenie. Chao Fah, din iubire pentru Ama al lui acceptase tot felul de invadatori văzuți sau nevăzuți în spațiul lui steril și rece. Poate că, în interiorul lui, fusese mult timp singur, mizantrop. Acum însă, n-ar mai fi putut face cale întoarsă.

……………………..

Era aproape miezul nopții când convoiul de mașini negre opri în fața vilei luxoase de pe strada Magnoliilor. Luminile albastre se reflectau în ferestrele imense ca niște falii de gheață.

Soni Hu nu apucase să își termine paharul de vin. În clipa în care soneria răsună brusc, tremurat, de două ori, inima i se strânse. Încercă să privească prin jaluzele, dar în curte se vedeau doar umbrele masive ale polițiștilor și farurile orbitoare.

Unul dintre ofițeri lovi ușa cu tocul puștii.

– Poliția! Deschideți imediat!

Soni Hu făcu un pas înapoi. O clipă mai târziu, ușa cedă sub forță. Mascații intrară, scurt, precis, fără un sunet în plus.

O mână o apucă de braț, iar vocea rece a comandantului se auzi:

-Soni Hu, ești arestată pentru tentativă de omor calificat și incendiere.

Ea nu mai spuse nimic. Doar zâmbi, acel zâmbet oblic care îi adusese odinioară puterea…acum părea doar o mască palidă.

Cătușele reci i se închiseră la încheieturi.

………………

Câteva ore mai târziu, în sala de interogatoriu de la sediul central, lumina era albă, obositoare. În cameră erau doar două scaune, o masă metalică și o cameră video care bâzâia discret.

Ramanan intră șchiopătând. Încă nu era complet însănătoșit. Purta costumul gri închis, fără insignă vizibilă. Arăta calm, dar privirea lui era de o duritate neobișnuită.

Soni Hu ridică bărbia cu aroganță.

– Așa deci… trimis personal să te ocupi de mine, cumnate? Ce onoare…

Ramanan nu răspunse. Își scoase haina, o puse pe spătarul scaunului și apăsă un buton sub masă. Camera video scoase un sunet scurt, apoi tăcu.

Tăcerea deveni grea, aproape apăsătoare.

El deschise servieta și scoase un dosar. Îl puse în fața ei. Cuvintele erau simple, clare, imprimate pe copertă:
„Divorț – Etan Siri& Soni Hu”

Ramanan se așeză.

-Aici e viitorul tău, spuse liniștit.

–Două drumuri, Soni.

Ea zâmbi ironic.

-Ce e asta, o ofertă de afaceri?

-Nu….doar simple alegeri. Dacă semnezi divorțul și renunți la drepturile asupra lui Etan, vei fi transferată într-un centru de detenție decent. Cu pază, dar fără… coșmaruri.

Se opri, apoi adăugă rece:

-Dacă refuzi, atunci nu mai am nicio obligație. Vei merge în închisoarea de maximă securitate din Nord. Acolo, nimeni nu va avea grijă să-ți protejeze luxul.

Soni Hu îl privi fix. Ochii ei scânteiau de furie.

-Șantaj legal? Interesant. Crezi că mi-e frică? Ai dovezi că am făcut ceva? Și de altfel…da…de ce m-ați arestat?

Ramanan se aplecă ușor peste masă. Tonul lui deveni tăios.

– Nu mai juca tare. Vrei o veste bună? Una care poate fi și proastă? Mila nu e moartă.

Rictusul crud de pe fața lui Suni se șterse brusc. Nu se poate, era imposibil, târfa aia trebuia să fie moartă la cât fum lăsase în urma ei. Nu, imposibil, cumnatul ei blufa.

– Cine e Mila? jucă ea ultima ei carte.

Ramanan scoase telefonul și dădu drumul la un video.

Pe peliculă, Mila, cu capul tuns, dă dea o declarație. Șocată și enervată, Soni Hu capta doar frânturi;

– Soni Hu… scos bateriile de la alarmă….un cearșaf de in…foarfeca…tăiat părul…era furioasă…draperiile…foc…a plecat …

După ce videoclipul se termină, Ramanan împinse dosarul spre ea , scoase un pix și îl puse alături.

– Nu, nu cred că ți-e frică de pedeapsa pe care o vei avea. Cred doar că știi ce se întâmplă cu femeile care nu au pe nimeni să le apere. Și cred că știi că Etan n-o să mai calce niciodată pragul tău.

Ea râse scurt, aproape isteric.

– Etan, Etan, Etan…De când îți pasă așa de mult de el, cumnate? De ce atâta zel?

Privirea lui Ramanan rămase impasibilă.

– Eu doar apăr oamenii care merită.

Arătă spre dosar cu o mișcare a bărbiei.

-Semnează și vei pleca într-un loc sigur. Poate chiar vei avea timp să te gândești cine și de ce ai devenit așa.

Soni Hu rămase nemișcată. Privirea îi căzu pe pagină, pe numele ei, scris lângă al lui Etan. Apoi, încet, apucă stiloul.

-Și dacă nu semnez?

Ramanan își strânse maxilarul.

-Atunci îți vei purta coroana în noroi, printre umbre. Și nu se știe dacă vei supraviețui în stare bună.

Câteva secunde se scurseră și doar respirațiile lor umpleau încăperea.

Apoi se auzi un clic fin. Stiloul atinse hârtia…Soni Hu semnă….o dată…ferm.

Ramanan luă dosarul, îl închise și se ridică.

-O alegere înțeleaptă. Gardienii te vor conduce.

Ea ridică privirea, iar pentru prima oară în mult timp, în ochii ei se vedea nu furie, ci oboseală.

-Spune-i lui Etan… că n-a fost dragoste. A fost blestemul meu.

Ramanan o privi o clipă, apoi răspunse calm:

-Nu o să-i spun nimic. Asta e singura tăcere pe care o meriți.

Ieși, lăsând ușa să se închidă încet, fără zgomot.

În cameră, lumina rămase aprinsă, rece, goală, ca o ultimă pedeapsă.

………………………

Noaptea plutea grea peste oraș.
Vila lui Chao Fah era scăldată într-o lumină liniștită, aproape ireală, iar deasupra terasei mirosul de eucalipt și lămâi tremura ușor în aerul cald.

Etan stătea singur, cu palmele sprijinite de balustradă, privind spre grădina care adormea. Ținea o ceașcă de cafea rece, dar gândurile îi ardeau.

În spatele lui, ușa se deschise. Pașii lui Ramanan răsunară scurt pe podeaua de lemn.

-Te așteptam, spuse Etan fără să se întoarcă.

-Știu, răspunse Ramanan, apropiindu-se.

Lăsă pe masă o mapă subțire, legată cu o panglică albă.

Etan o privi o clipă, apoi rosti încet:

-A semnat…?

Ramanan încuviință.

– Da. Dosarul de divorț e oficial. În câteva zile va fi transmis tribunalului.

Tăcerea care urmă fu densă. Se auzea doar foșnetul vântului.

Etan își trecu o mână peste față, ca și cum ar fi vrut să șteargă o viață întreagă de pe piele.

-Ai închis camerele, spuse el, fără ton de întrebare.

Ramanan ridică privirea spre el.

-Da.

– De ce?

Ramanan inspiră adânc și răspunse simplu:

-Pentru că uneori, legea trebuie să tacă, ca dreptatea să poată respira.

Etan zâmbi amar.

-Ai riscat mult pentru mine.

Ramanan îl privi direct în față.

-Ești fratele meu. Și Mila e cumnata mea.

Cuvântele îi traversară pieptul ca o vibrație. Etan strânse ceașca între degete.

– Mila… încă are coșmaruri. Când aude sunetul focului… se oprește din respirat. Sopa nu doarme. Eu… mă simt neputincios, Ramanan. Am pierdut tot. Nu mai am avere, nu găsesc de lucru nicăieri, cum voi putea avea grijă de familia mea?

Ramanan făcu un pas mai aproape.

– Nu ai pierdut tot. Ai pierdut ceea ce te lega de trecut, restul poate fi reconstruit. Ai alături oameni care ar muri pentru tine și o femeie care a murit aproape, pentru că te iubește.

Etan ridică privirea spre el.

-Crezi că va putea vreodată să uite?

Ramanan clătină încet din cap.

-Nu. Dar poate învăța să trăiască fără să mai sângereze la fiecare amintire.

Se lăsă tăcerea din nou, dar una diferită, mai blândă, aproape caldă.

Ramanan scoase din buzunar un plic mic, galben, și îl întinse lui Etan.

-Aici e copia semnăturii țș adresa centrului unde a fost transferată Soni Hu.

Etan luă plicul, îl ținu câteva secunde între degete, apoi îl lăsă pe masă.

– Nu o voi mai căuta, nu vreau să o urăsc, am făcut asta destul. Vreau doar liniște.

– Atunci caut-o în Mila, spuse Ramanan, ridicându-se.

– Liniștea, nu numai femeia.

Etan ridică privirea. Ochii lui erau obosiți, dar în adâncul lor licărea un strop de lumină.

Ramanan zâmbi scurt, aproape invizibil.

– Ai o șansă nouă, Etan, nu o irosi.

Se îndreptă spre ușă, dar înainte să iasă, fu oprit de o întrebare a lui Etan.

-Frate, ce e între tine și doctorul Chao Fah? N-ai de gând să încalci legea, nu?

Ramanan nu se întoarse. Apăsă pe clanță și înainte de a ieși spuse doar:

-Frate, unde începe și unde se termină legea?