Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 10

Acuarele

MOTTO:

Aici nu e doar o priveliște. Aici e o parte din sufletul tău, nu?

Mila rămase mult timp în fața celor două bancnote mari, cu ochii mari și mâinile tremurând. Nu putea să creadă că cineva dăduse atâția bani pentru simplele ei acuarele.

– Nu… nu e posibil… șopti ea, apropiindu-și degetele de colțurile bancnotelor, ca și cum s-ar fi temut că se va topi în aer.

Vânzătoarea râse:

– Ei, hai, ce, nu ești fericită?

Mila nu răspunse, doar dădu din cap. Inima îi bătea nebunește. Cineva o apreciase, cineva văzuse în tablourile ei mai mult decât niște culori pe hârtie. Cu banii aceia își putea cumpăra cele mai bune pensule, hârtie de acuarelă din import și pigmenți veritabili și-i mai rămâneau o grămadă pentru banii de buzunar.

A doua zi, duminică, urcă pe faleza de sud ca de obicei. Aerul sărat o îmbrățișa, iar jos, valurile oceanului, înspumate și verzi, loveau stâncile cu o forță calmă. Mila își instală șevaletul cu un gest mecanic, obișnuit. Însă, când privi locul unde de obicei picta bărbatul cu pălăria de pai, sufletul i se strânse: locul era gol.

– Nu e acolo…murmură ea, simțind o dezamăgire greu de explicat.

Inspiră adânc, încercând să alunge acel gol. Își scufundă pensula în albastru și începu să picteze cerul care se lăsa peste ocean, până când orizontul dispărea într-o singură linie lichidă. Era absorbită de lucrul artistic când deodată, un fior îi străbătu spatele. Se simțea privită. Întoarse capul încet și atunci îl văzu. Era El…Etan Siri stătea câțiva pași mai în spate, privind tabloul în tăcere, cu mâinile în buzunare și o expresie care părea să combine fascinația cu o undă de nostalgie.

Obrajii lui Mila se aprinseră într-o clipă.

– Domnule Siri…abia putu să spună, vocea ei tremurând ușor.

– Nu știam că sunteți… interesat de pictură.

Etan zâmbi cald, apropiindu-se încet, dar fără să-i invadeze spațiul.

–Am crescut cu acuarele în casă. Tatăl meu colecționa, iar eu am învățat să le citesc așa cum alții citesc cărți. Uneori, o pată de culoare spune mai multe decât o sută de pagini.

Mila își coborî privirea spre șevaletul ei. Inima îi bătea nebunește.

– Eu… nu știam că cineva ca dumneavoastră ar putea… înțelege.

Etan își lăsă privirea pe tabloul ei, unde cerul și oceanul se îmbrățișau.

– Aici nu e doar o priveliște. Aici e o parte din sufletul tău, nu? Ai o delicatețe care… dacă nu ar fi fost pusă în culoare, poate lumea nu ar fi aflat-o niciodată.

Mila simți cum sângele îi urcă în obraji, iar în jurul lor aerul se schimbă. De emoție și din faptul că nu purta un plasture antiferomoni, feromonii ei se răspândiră subtil. Un parfum fin, dulceag, care semăna cu floarea de lămâi. Etan tresări. Nu pentru că nu ar fi recunoscut reacția, ci pentru că, pentru prima dată, simțea cum propriul lui corp răspunde involuntar la feromonii unui Omega.

Un parfum rar se ridică din glanda lui care nici ea nu purta nici un plasture. Aerul era proaspăt, ușor citric, cu note verzi, ca o adiere de pădure australiană: eucalipt de lămâie. Un miros aproape mitic, atât de rar încât nici el nu-și amintea să-l fi simțit vreodată la altcineva.

Privirile lor se întâlniră, feromonii se înlănțuiră erotic în jurul lor.

– Acest parfum… șopti Mila, de parcă i-ar fi fost teamă să-și asculte propria voce.

– Nu l-am mai întâlnit nicăieri.

Etan inspiră adânc, surprins și el de intensitatea momentului.

– Nici eu… până acum.

Și, în acel fragment de clipă, faleza părea să dispară, oceanul să tacă, lăsând loc doar pentru doi oameni legați de culori, de priviri și de ceva mai adânc.

Mila își umezi buza de jos cu limba, încercând să-și recapete calmul. Dar pensula din mâna ei tremura ușor, iar privirea lui Etan nu făcea decât să-i amplifice emoțiile.

– La acuarelă…începu ea, ca și cum ar fi vrut să spargă tăcerea.

-…nu poți ascunde nimic. Apa îți trădează fiecare mișcare. Dacă ai ezitat, dacă mâna ți-a tremurat, hârtia păstrează totul. Asta îmi place… că e un adevăr imposibil de șters.

Etan o asculta atent, ușor aplecat deasupra umărului ei, fără să clipească prea des.

-Și totuși… reușești să faci apa să fie ascultătoare. Ești ca un dirijor care conduce orchestra unei furtuni.

Mila râse scurt, apoi clătină din cap.

– Nu, domnule Siri. Eu doar încerc să învăț de la maeștri. Turner, de pildă… știți tabloul lui, Rain, Steam and Speed? Niciodată acuarela nu a fost atât de liberă, de fluidă. Culorile lui nu sunt doar pete, ci forțe ale naturii. Sau The Blue Rigi…acolo nu vezi doar un munte, ci respirația întregului cer care se revarsă peste apă.

Ochii lui Etan străluceau.

– Îl cunosc, da… dar recunosc că nu l-am privit niciodată cu ochii cuiva care înțelege tehnica.

Mila inspiră adânc, prinsă de avântul propriei pasiuni.

– Și Winslow Homer… ah, el a fost magicianul valurilor! În The Gulf Stream, simți cum oceanul poate să te înghită într-o clipă. Dar e pictat cu acuarele, cu transparențe atât de pure încât lumina pare vie. Când eram copilă și am văzut pentru prima oară reproducerea în manual, am știut că vreau să pictez marea, să-i prind respirația…

Ea ridică pensula și, cu o mișcare fermă trase o linie subțire de ultramarin diluat peste orizont.

– Vedeți? Dacă apeși prea tare, se tulbură, dacă lași prea multă apă, devine noroios. Homer știa exact cât să lase să se piardă și cât să păstreze.

Etan o privea fascinat, ca și cum fiecare cuvânt rostit de ea îi dezvăluia o lume nouă.

– Îți dai seama cât de rar e să vorbești cu atâta precizie și pasiune despre artă?  îi spuse el, pe un ton cald, aproape șoptit.

– Nu e doar frumusețea pe care o creezi pe hârtie… e frumusețea cu care gândești.

Mila simți cum o căldură îi urcă din stomac până în obraji. Își lăsă privirea în jos, jucându-se cu marginea pensulei.

– Eu… doar iubesc ce fac. Dürer m-a învățat precizia, Klimt mi-a arătat cum aurul și culoarea pot să transforme un simplu chip într-o icoană, Turner m-a eliberat, iar Homer m-a învățat curajul de a privi oceanul drept în ochi.

Etan se aplecă și mai aproape. Obrajii lor aproape că se atingeau acum. Feromonii lor încă se împleteau subtil în aer.

– Și totuși, Mila, ai uitat să spui ceva.

Ce anume?  Întoarse ea privirea spre el, curioasă.

– Că toate astea… trăiesc acum în tine. Tu ești sinteza lor.

Ea își duse instinctiv mâna la piept, ca și cum ar fi vrut să-și țină inima în loc să nu explodeze.

– Nu… nu știu dacă merit să aud asta.

– Eu știu,  răspunse Etan simplu, cu o certitudine care o făcu să tremure mai mult decât orice furtună pictată de Turner.

– Și aș dori să-mi spui pe nume…spune-mi doar Etan. Când îmi spui domnule și dumneavoastră parcă aș avea deja 80 de ani.

Mila își strânse ușor pensula între degete, apoi oftă, ca și cum ar fi luat o decizie care o speria și o elibera în același timp. Își mușcă buza, ezitând.

-Atunci Etan…poate… poate ar trebui să-ți arăt ceva… dar să nu râzi de mine.

Etan ridică o sprânceană, cu acel zâmbet care nu ironiza niciodată, ci îndemna la sinceritate.

–Nu voi râde niciodată de ceea ce vine din sufletul tău.

Fata se aplecă la geanta de pânză, puțin ponosită, pe care o ținea mereu lângă șevalet. Deschise fermoarul cu un gest atent, aproape religios. Dinăuntru scoase un teanc de coli, unele îndoite la margini, altele pătate de pigmenți. Le ținu strâns, ca pe un secret.

–Acestea… sunt schițele mele. Nu pentru vânzare, nu pentru nimeni. Doar pentru mine. Le fac atunci când nu îndrăznesc să pictez cu adevărat. Sunt exerciții, gânduri… fragmente.

Îi întinse prima coală. Era un studiu al mâinilor….delicate, transparente, cu vene abia sugerate dintr-o nuanță de cobalt diluat. Se vedea precizia înnăscută, aproape düreriană[1], dar și o fragilitate care nu aparținea decât ei.

Etan o ținu între degete ca și cum ar fi atins ceva sfânt.

-Dürer ar fi mândru de asta. Vezi? Conturul nu e doar desen, e viață.

Mila roși.

– Am învățat de la el că detaliul spune povestea întregului.

Îi dădu apoi o altă coală. De data asta era un chip feminin, învăluit într-un colț de aur și linii curgătoare. Era Klimt reinterpretat, dar cu o delicatețe care nu sufoca modelul.

– Îmi place să cred că aurul poate fi… o lumină interioară. Klimt îl punea pe pânză. Eu încerc să-l sugerez fără să-l pictez de fapt.

Etan închise ochii pentru o clipă, ca și cum ar fi absorbit ideea însăși.

– Ai găsit o cale să faci vizibil ceva invizibil. Nu e doar talent, Mila… e geniu.

Ea tremură, dar continuă. Scoase o altă foaie: valuri agitate, tușe libere, aproape haotice, dar cu o logică ascunsă.

– Aici am încercat să-l înțeleg pe Turner. Să las apa să-și facă de cap, iar eu doar să o urmez.

-Și ai reușit.

Glasul lui Etan fu aproape șoptit.

 -Simt vântul în piept.

Ultima schiță era simplă: un bărbat, desenat de la mare distanță, cu pălărie de pai și șorț de pictor. Liniile erau delicate, aproape nesigure, ca și cum ar fi fost făcută în grabă, fără intenția de a o arăta vreodată cuiva.

Etan își ținu respirația. Se recunoscu imediat.

Mila realiză prea târziu ce îi dăduse și înroși violent, încercând să smulgă hârtia din mâinile lui.

– Nu! Asta nu trebuia să… era doar… o încercare! Nu voiam să…

Etan strânse ușor foaia, dar fără să o rupă, și ridică privirea spre ea. În ochii lui nu era ironie, nici surpriză simplă, ci o emoție profundă, intensă.

– Mila… tu m-ai văzut… înainte să te văd eu.

Ea nu găsi cuvintele. Doar își coborî capul, simțind cum feromonii ei izbucnesc, dulci și copleșitori, în aerul sărat al falezei.

Etan inspiră adânc, iar eucaliptul de lămâie al propriului său corp se amestecă cu mireasma ei, într-o armonie imposibil de rupt.

– Și acum… continuă el, cu glas grav și tandru.

– …nu voi mai putea să privesc marea la fel.

Tăcerea căzu între ei ca o maree, densă, dar nu apăsătoare. Doar valurile loveau stâncile cu un ritm egal, ca o bătaie de inimă a oceanului.

Mila stătea cu privirea în jos, strângând marginile schițelor de parcă s-ar fi temut că aerul i le-ar putea smulge. Obrajii îi ardeau, iar respirația îi era neregulată.

Etan o privi, simțind cum toată forța lui interioară se topește într-o grijă pe care nu o cunoscuse până atunci. Corpul lui răspundea instinctiv: feromonii de liniștire se eliberau, invizibili, dar prezenți, ca o mângâiere menită să-i aline sfiala.

Și atunci, în aer, parfumul sărat al oceanului se schimbă. O mireasmă fină, aproape imposibil de descris, se răspândi în jurul lor: flori de lămâi abia înflorite, delicate și pure, cu o prospețime care răscolea amintiri adânci.

Etan închise ochii o clipă. Era copleșit.

-E ea…gândi, simțind cum un nod i se strânge în gât.

–Ani de zile am visat… și acum parfumul acesta există cu adevărat. E real. Ea este acel ceva.

Își coborâ privirea spre Mila. Ea părea mică în fața oceanului, dar în același timp mai puternică decât furtunile. Timidă, dar emanând o frumusețe greu de cuprins.

Etan nu spuse nimic. Nu era nevoie. Simțea cum fiecare fibră a trupului lui răspundea prezenței ei, cum rarele esențe ale propriei ființe se înlănțuiau de feromonii ei într-un dans pe care niciun om nu-l putea controla.

Valurile se loveau de stânci. Aerul era plin de sare și de flori de lămâi.

Etan înțelese că nu mai era doar un colecționar al artei ei. Ea însăși era arta, visul, tabloul la care nici nu îndrăznise să spere.

Și rămase tăcut lângă ea, ascultând cum oceanul le pecetluia întâlnirea.

Tăcerea rămase între ei, densă, ca un văl transparent care nu cerea cuvinte.
Doar respirațiile lor și freamătul valurilor umpleau aerul.

Mila nu îndrăzni să ridice privirea. Își strângea schițele la piept, ca și cum acolo ar fi fost ascunsă întreaga ei ființă. Și totuși, simțea, fără să-l vadă, că Etan o privea. Era o privire care nu o apăsa, ci o ocrotea, făcându-i timiditatea să se topească într-un fel de liniște interioară.

Feromonii lui se răspândiră tot mai mult, învăluind-o într-o aură de pace și siguranță. Iar ea, în loc să se teamă, inspiră adânc, lăsând parfumul de eucalipt de lămâi să-i pătrundă până în adâncul sufletului.

Etan simțea tot corpul vibrând într-un fel necunoscut. Nu era doar atracție. Era recunoaștere. Ca și cum anii de visare, de căutare, de dorință tăcută își găsiseră rostul aici, în această tăcere, lângă această fată.

Valurile izbeau stâncile, păsările pluteau în înalt, iar soarele începea să coboare spre orizont, pictând cerul cu reflexe de aur și roz.

Nimeni nu spunea nimic. Și totuși, între ei, se spusese tot.

Nota scriitoarei

[1] Care se referă la pictura lui Dürer, celebru pictor german