Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 12

FURII ȘI DEZVĂLUIRI

MOTTO:

Tati, tu ești eroul nostru.

Spitalul era cufundat în luminile albe și reci ale neonului. Doctorul Preecha tocmai ieșise din sala de operații, obosit după ore întregi de concentrare. Își scoase masca și, pentru o clipă, se lăsă pe spătarul scaunului din vestiar, încercând să-și recupereze respirația.

Telefonul vibră în buzunar. Când văzu numele „Mila”, fruntea i se încreți. Răspunse, iar în difuzor auzi plânsete și glasul frânt al femeii:
-Domnule doctor… au venit oameni…s-au dus… le-au luat!

–Ce?! Ce s-a întâmplat?

-Au spus că sunt bunicii fetelor… au venit cu un act oficial… au avut gărzi… le-au ridicat pe sus și le-au băgat în mașină… Rak și Luli…

Preecha simți cum îi îngheață sângele.
–  Mila, de ce ați lăsat să se întâmple una ca asta?

– N-am putut să-i opresc… au zis că au ordin… Oh, Dumnezeule, fetițele…

Doctorul închise ochii, strângând telefonul atât de tare încât articulațiile îi albiră. O avalanșă de imagini îi trecu prin minte: Luli cea cu priviri luminoase, Rak cu batista de mătase strânsă la piept.

–Ascultă-mă bine, Mila, spuse cu vocea scăzută dar tăioasă.

–Cheamă imediat poliția. Trimite-le locația. Voi sosi și eu.

Se îmbrăcă și ieși în grabă, ignorând colegii care îl priveau uluiți. Era îngrijorat.

-Le-am promis că sunt în siguranță. Le-am lăsat singure. Și acum sunt în mâinile celor cărora inspectorul interzisese apropierea.

Ieșind din spital, urcă în mașină cu mișcări sacadate, tremurând de furie și neputință. Pentru prima dată în viața lui, chirurgul rece și calculat nu mai era omul bisturiului. Era doar un om care pierduse două fetițe ce îl numiseră „Tati”. Și știa că, indiferent de preț, trebuia să le aducă înapoi.

…

Mașina neagră străbătea noaptea fără oprire. În interior, Luli și Rak stăteau strânse una în cealaltă, cu lacrimile curgându-le pe obraji. Gărzile nu scoteau o vorbă, doar priveau înainte, indiferenți la suspinele copiilor.

– Vleau la tati… vleau acasă…vleau batista, șopti Rak, sughițând cu pumnișorii la ochi.
– Nu plânge, Rak… o să ne găsească… șopti Luli, deși glasul îi tremura.

Când mașina opri, poarta imensă a vilei familiei Chung se deschise. Era o clădire rece, impunătoare, fără urmă de căldură.

Doamna Chung coborî prima, iar glasul ei sec străpunse aerul:
– Scoateți-le.

Fetițele fură ridicate din mașină. Luli încercă să scape, strigând:
– Nu vreau să stau aici! Vreau la tati și la Sopa!

-Taci! spuse tăios doamna Chung, cu o privire de gheață.

– Nu ești aici ca să-ți dai cu părerea.

Înăuntru, totul era lux orbitor: marmură, candelabre, tablouri vechi. Dar în mijlocul acelei bogății, atmosfera era apăsătoare, ostilă.

Domnul Chung se apropie, cu privirea fixată asupra lor, nu ca asupra unor copii, ci ca asupra unor obiecte de mare valoare.
–Uite-le. Acțiunile noastre, fiecare valorând mai mult decât toată munca unei vieți.

– Nu suntem „acțiuni”! strigă Luli cu curaj, tremurând.

– Suntem copiii lui tata și ai lui tati!

Un zâmbet rece contorsionă chipul doamnei Chung.
– Tati? Doctorul acela? Acum noi decidem pentru voi. Și dacă nu tăceți, veți învăța foarte repede ce înseamnă să nu ai de ales.

Rak izbucni iar în plâns, lipindu-se de sora ei. Luli o strânse la piept, șoptindu-i:
– Nu te teme… o să vină după noi…

Dar în ochii ei mici se citea frica, iar în privirea bunicilor nu era urmă de compasiune. Pentru familia Chung, fetițele nu erau nepoate. Erau doar cheia spre 50 de milioane de lire și 30% din concern.

Doamna Chun se întoarse spre majordom și personalul casei.

– Închideți-le în camera de la mansardă, să nu mai aud plânsetele lor. N-au voie să iasă, vor mânca în cameră, pot ieși doar acompaniate pentru nevoile lor fizice. Nu le scăpați din ochi.

Fetițele fură luate pe sus și duse în camera cea mai îndepărtată de ușa de la intrare. Plânsetele lor se auziră mult timp în noaptea neagră.

…..

Doctorul Chao Fah Preecha rămase în mașină, cu mâinile încleștate pe volan, simțind cum lumea i se strânge la piept. Prima reacție fusese furia, un impuls brutal care îi spunea să fugă la vila Chung și să smulgă fetele de acolo. Apoi, cu o claritate rece, conștiința lui de chirurg îi spusese:

– Dacă n-o faci cu cap, riști totul pentru ele.

Se prefăcu că respiră. În fața lui avea două opțiuni: să acționeze impulsiv și ilegal cu un risc enorm pentru Luli și Rak sau să construiască o rețea care să le readucă în siguranță prin mijloace legitime, rapide și coordonate. Alegerea fu clară.

El își trase telefonul, apel după apel, într-un maraton scurt și precis.

-Mila? Ai chemat poliția?
-Am sunat… abia au ajuns, oftă Mila.

– Eu… nu știu ce să fac.

– Așteptați-mă.

Își sună apoi un prieten din poliție, unul dintre puținii oameni în care avea încredere și un avocat independent care nu putea fi cumpărat de familia Chung. Îl sună și pe fostul coleg din secția financiară a spitalului, un tip abil în documente și verificări de conturi. Fiecare apel fu scurt și la obiect, fără explicații inutile:

 – Fetițele mele au fost răpite de familia Chung. Acte false. Necesit imediat asistență.

Doctorul Preecha avea în rezervă un număr mic de prieteni de încredere, oameni capabili să asigure o prezență legală la poarta vilei.

El nu dormi toată noaptea discutând cu poliția și cu prietenii care erau la el când ajunse acasă și simți cum furia i se transformă într-o răceală calculată. Printre polițiști erau și colegi ai lui Ramanan. Fură atenționați să nu-l anunțe pe inspector de situație care ar fi fost capabil să se ducă în cârje până la vila Chung. Singurul gând de acum al lui Chao Fah era să readucă în siguranță acasă cele două fetițe.

Ținea batista lui boțită care fusese smulsă din mânuța lui Rak și-și închipui ce spaimă trebuia să fi simțit fetița aceea de doar 3 ani trecuți. Ridică capul și șopti:

–Nu îți ierta niciodată inima dacă nu faci asta corect.

La ora aceea târzie vorbi cu avocatul la telefon:
– Faceți tot ce trebuie și veniți la fața locului dimineață la prima oră.

Apelul se încheie. În casă era acum o liniște densă, însă nu ca o pace, ci ca cea care precede furtuna. Chao Fah își repezi mâna la buzunar și scoase din nou batista de mătase pe care Rak o ținuse atât de strâns și o mirosi încercând să găsească parfumul fetiței. Gândurile lui zburau la fețele fetelor, la inteligența lui Luli, la şuvița fină care îi cădea pe frunte lui Rak.

La prima oră, se urcă în mașină și porni spre vila Chung. În telefon, mesajele începeau să vină: poliția confirma deplasarea, avocatul pregătise documentele care atestau că doctorul Preecha era tutore unic și legal al fetițelor Siri.

…

Poarta grea a vilei Chung se deschise încet, cu un scârțâit metalic. Lumina din curte inundă silueta doctorului Chao Fah Preecha, îmbrăcat simplu, dar cu privirea de gheață a omului care nu venise să ceară, ci să revendice. În spatele lui erau avocatul și doi polițiști, colegi ai lui Ramanan. El făcu semn acestora să rămână la poartă și să intervină doar dacă îi va chema, apoi înaintă.

Două gărzi îl întâmpinară. Una dintre ele ridică palma:

– Nu aveți voie…

O eliberare de feromoni opresivi fu suficientă pentru ca bărbații să rămână blocați. Glasul lui nu se ridică, dar era încărcat de o autoritate rece:
–Dacă nu vreți să răspundeți penal pentru obstrucționarea unei anchete, vă sfătuiesc să vă dați la o parte. Poliția e la poartă.

Fără să aștepte, își făcu loc prin curte, urcă treptele și intră în vilă. Pașii lui răsunau ca lovituri de ciocan, dar odată ajuns în interior se regăsi înconjurat de 6 gărzi de corp care erau înarmate cu cuțite. Chao Fah inspiră. Mânia începu să mocnească. Sus, în capul scărilor se aflau părinții lui Manun care îl priveau cu dispreț.

– Cum îndrăznești să intri în casa noastră?! strigă doamna Chung.

Glasul lui Chao Fah era calm, dar tăios ca bisturiul:
– Nu e vorba de a îndrăzni. Am venit să iau  fetițele pentru că sunt sub tutela mea legală și pentru că voi ați comis o crimă: răpire de minori.

Domnul Chungse  înroși la față:
–Minori? Sunt nepoatele noastre, sânge din sângele nostru! Avem dreptul să le ținem aici.

– Nepoatele voastre nu sunt obiecte. Și nu sunt cifre într-un portofoliu, spuse Preecha rece.

– Și pe urmă, tatăl lor, inspectorul Siri a interzis cu desăvârșire amestecul vostru în custodie.

Gărzile se strânseră în jurul lui, amenințarea crescu. Chao Fah simți cum se aprinde ceva în el. Sub pericolul cuțitelor, eliberă feromoni opresivi, un val greu, cald, cu note subtile care aminteau  o cafea rară, dar puternică. Aerul se făcu dens, bărbile și frunțile celor din jur păliră, apoi unul câte unul se prăbușiră la pământ ținându-se de cap și urlând de durere. Un geam de vitrină se fisură, apoi explodă cu mare zgomot, cristalele paharelor țipară într-o ploaie de cioburi, iar reflexele sclipitoare se risipiră pe linoleum. Gărzile, ce păreau de neclintit, căzuseră pe ciment, cuțitele lor alunecând din mâini. Sus, la etaj soții Chung se zvârcoleau lipsiți de aer cu ochii ieșiți din orbite. Era un haos total, un haos umplut la maxim de mirosul fierbinte de cafea Jamaic Blue Mountaine care părea să se fi prefăcut într-un vulcan ce revărsa lavă fierbinte, ucigașă.
Întreaga casă fu cuprinsă de o tăcere apăsătoare, spartă doar de trosnetul sticlelor și de suspine. Chao Fah urcă calm treptele tot strigând numele fetițelor. Într-un final, dintr-o cameră de la mansardă care era închisă cu cheia, auzi strigătele disperate ale fetițelor. El se împinse cu umărul în ușa grea, făcând-o bucăți, se furișă printre resturi, ajunse la ele și le luă în brațe pe rând cu mișcări hotărâte, blânde în același timp, asigurându-se că sunt întregi.

Coborî pe scări cu pași calculați. Soții Chung, încă dezorientați, încercară să se ridice și să-i taie calea, dar vocea lui, rece ca gheața, le tăie avântul:
– Faceți o alegere în această clipă: cooperare sau consecințe. Poliția va decide restul.

În depărtare se auziră sirene, nu foarte puternice, dar suficiente ca să aducă o promisiune de ordine. Chao Fah își strânse privirea o clipă spre Luli. Ea îi oferi un zâmbet tremurat, recunoștință amestecată cu teamă. Apoi, fără să mai arunce o privire înapoi, ieși din vilă, ținând fetele în brațe, în timp ce pragul casei rămăsese presărat cu cioburi care scânteiau sub lumina palidă.

Când ușa principală se închise în urma lor, aerul dimineții îi învălui. Fetițele se strânseră iar la pieptul lui, iar Preecha șopti:
– Acasă. Mergem acasă. Și de data asta, nimeni nu vă va mai face vreun rău.

Luli se agăță de gâtul lui și depuse gingaș capul pe umărul lui. Apoi spuse încet.

-Tati, tu ești eroul nostru.

Chao Fah se opri o clipă din mers, gâtuit de emoție, apoi se îndreptă spre mașină.

…………….

Casa doctorului era scufundată în liniște, doar lumina slabă din sufragerie mai ardea. Mila și Sopa așteptau acolo, iar când îl văzură pe doctorul Preecha intrând cu fetele în brațe, amândouă izbucniră în lacrimi de ușurare.

– Le-am adus… sunt bine, șopti el, trecând pe lângă ele.

Urcă direct în camera fetelor, așezându-le pe pat, dar nici Luli, nici Rak nu voiau să-i dea drumul de gât. Ochii lor erau încă roșii și obrajii umezi de lacrimi.

– Șșșș… acum sunteți în siguranță, le mângâie el părul.

Luli își ridică fața mică, tremurândă:
– Tati… de ce nu ne iubesc? Bunicul și bunica… se uitau la noi de parcă eram… lucruri…

Inima lui Chao Fah se strânse. Îi șterse lacrimile cu palma caldă și răspunse cu voce joasă, dar fermă:
– Pentru că sunt orbiți de bani.

Luli își mușcă buza, cu ochii serioși, mult prea maturi pentru vârsta ei:
– Dacă noi nu am avea acțiunile acelea, oare ne-ar fi vrut?

Doctorul se opri o clipă. Își trecu mâna prin părul ei și răspunse:
– Nu. Și asta arată cine sunt ei cu adevărat. Dar voi sunteți copiii lui Ramanan… și… fetele mele.

Un suspin scurt scăpă din pieptul lui Rak, care se lipi de pieptul lui Preecha și șopti:
– Noi vlem să fii tati al nostru.

Glasul lui Luli o întări, hotărâtă:
–Și să nu mai pleci niciodată de lângă noi.

Preecha le strânse pe amândouă cu putere, închizând ochii.

În camera mică, în lumina dimineții, cele trei inimi se legau strâns, în ciuda furtunii din afară. Pentru fetițe nu mai exista teamă. Existau doar brațele lui, care pentru ele însemnau „acasă”.

…

Ramanan fierbea. Fusese înștiințat de unul dintre subordonați de răpirea fetelor și de salvarea lor, dar nu cunoștea amănunte. Deci în momentul în care Chao Fah Preecha intră pentru vizita de dimineață, fu primit cu doi pumni în obraz și un upercut care îl azvârli pe doctor în brațele lui Morfeu. O debandadă generală se iscă. Ramanan voia moartea lui Chao Fah , iar invectivele folosite dădeau de înțeles că nu-i mai dădea mult de trăit. Scandalul fu terminat când colegii care fuseseră martori la explozia de feromoni ai lui Chao Fah câteva ore mai devreme, intrară în salon. Doctorul fu scos de acolo pe brațe cu arcada ruptă șiroind a sânge și redus la tăcere.

…

În salonul alb, Ramanan stătea sprijinit pe perna înaltă, ascultându-și colegii veniți în vizită. Toți vorbeau în același ton de uimire și respect.

– Îți dai seama, Ramanan? îi spuse unul dintre ei.

– Doctorul acela, Preecha… a intrat singur în casa Chung cu nervi de fier. Și a luat fetele de acolo ca și cum ar fi fost leul care își ia puii înapoi. N-a ridicat mâna, n-a țipat, dar i-a sfărâmat cu legea și cu feromonii. Noi doar am asistat fără să mai avem timp să intervenim.

Celălalt coleg zâmbi amar:
– Îți spun, rar am văzut așa ceva. Părea că nimic nu-l poate opri. Nu reacționa ca un medic…ci  ca un tată adevărat.

Ramanan rămase tăcut, cu mâinile încleștate. Inima i se zbătea în piept.
Ca un tată adevărat…

Cuvintele acelea îi răsunau ca un ecou.

Când rămase singur, se lăsă pe spate și își acoperi fața cu palmele, cuprins de rușinea gestului de mai înainte.
Am judecat greșit? Am văzut în Preecha doar un tutore pus din obligație… și el mi-a apărat copiii ca o fiară. Așa cum aș fi făcut-o eu însumi.

Hotărârea îl străfulgeră. După ce colegii lui plecară, ceru imediat, în calitate de soț și beneficiar legal, dosarul medical complet al lui Manun. Trebuia să știe adevărul, nu ce spuneau oamenii, nu ce credea el.

În după amiaza aceea, când asistenta i-l aduse, Ramanan începu să citească. Pagini întregi cu termeni medicali, dar pentru el, fiecare frază era ca un cuțit.

Rezumat medical: traumatism cranio-cerebral sever, cu hemoragie intracraniană și edem cerebral masiv.

Asta însemna ceva important, creierul lui Manun fusese grav afectat și orice funcție vitală putea ceda în orice moment.

Leziuni vertebrale cervicale,  fracturi instabile la nivelul coloanei gâtului. Ramanan reflectă…chiar și cu intervenție, riscul de paralizie completă era aproape sigur.

Insuficiență respiratorie acută, fiind dependent de ventilație mecanică.

Nu ar mai fi putut respira singur.

Complicații sistemice: ficat și rinichi fuseseră afectați de șocul hemoragic.

Chiar dacă ar fi supraviețuit intervenției chirurgicale, șansele ca organele să funcționeze normal erau extrem de mici.

Prognosticul, scris clar de medicul de la urgențe îl făcu pe Ramanan să plângă.
Pacientul are sub 5% șanse de supraviețuire. În caz de supraviețuire, se estimează dependență permanentă de ventilație și alimentație artificială, cu invaliditate completă și ireversibilă.

Ramanan închise ochii. Îi tremura mâna pe pagină, iar lacrimile îi curgeau fără să le poată opri. Toate iluziile lui se spulberau sub lumina crudă a realității.

–Deci… el nu mai avea cum să revină… nu mai era speranță, șopti aproape pentru sine.

Privirea i se încețoșă. În mintea lui, vocea colegului răsuna din nou:

–Doctorul acela a intrat ca un leu care își căuta puii…

Acum înțelegea. Manun era deja pierdut în momentul accidentului. Tot ce-i mai rămăsese erau fetițele lor. Și acel om, Preecha, fusese cel care le apărase.

Pentru prima dată, Ramanan simți că ura și judecata lui nu mai aveau sens. În locul lor se năștea altceva: un respect amar și o jenă…

Nedreptățise…