Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 13 vol3

EMOȚII

https://youtu.be/C3InSkDr-ZQ?si=BPxoP6J6-mGF09rc

 –Ah… ăsta? E tatăl meu.

Replica lui Chao Fah căzu simplu, aproape indiferent, ca și cum ar fi vorbit despre un detaliu lipsit de importanță. Dar pentru Taro Daho, cuvintele acelea nu avură nimic banal. Îl loviră în piept cu forța unei arme oarbe, scoțând aerul din el într-o singură clipă.

Rămase nemișcat, cu privirea fixată pe fotografie. Chipul bărbatului din spatele grupului era imposibil de confundat. Aceeași față pe care o văzuse ani la rând în portofelul mamei sale, păstrată ca o rană deschisă și niciodată vindecată. Aceeași expresie de superioritate calmă, de om care nu fusese nevoit să plătească pentru nimic.

Pentru o secundă, Taro avu senzația că încăperea se înclină ușor. Se așeză pe scaun, nu din slăbiciune, ci pentru că picioarele refuzau să mai asculte ordinele.

Chao Fah îl observă atunci cu adevărat.

Văzu cum ceva se rupe în bărbatul din fața lui. Nu era furia obișnuită a lui Taro, explozivă și violentă. Era o durere mult mai veche, mai tăcută, care se scurgea încet, ca sângele dintr-o rană pe care nimeni n-o bandajase vreodată.

– Câți ani ai?

Întrebarea veni abrupt, dar vocea lui Taro era ciudat de joasă, controlată până la durere.

– Treizeci, răspunse Chao Fah, fără să știe de ce îi tremura ușor vocea.

Taro închise ochii pentru o clipă.

– Eu am treizeci și trei.

Diferența mică de ani se așeză între ei ca o dovadă imposibil de ignorat. Chao Fah simți cum pieptul i se strânge. Un gând începu să prindă contur, respins instinctiv, dar prea clar ca să mai poată fi alungat.

Taro începu să vorbească rar, fără grabă, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost smuls dintr-un loc adânc .

Taro Daho povesti despre mama lui, despre orfelinat, despre sarcină. Apoi vorbi despre amenințări și despre fuga în Teritorii. O viață trăită cu frica mereu prezentă, cu sentimentul că existența lui fusese o greșeală pe care cineva încercase s-o șteargă.

Chao Fah nu-l întrerupse.

Pe măsură ce povestea se desfășura, simți cum imaginea tatălui său se fisura. Bărbatul distant, rece, corect în aparență, filantropul respectat, figura care nu fusese niciodată cu adevărat apropiată, dar pe care o acceptase fără să pună întrebări.

Când Taro spuse, în cele din urmă, tot adevărul, nu o făcu cu voce ridicată. Nu era nevoie, dar concluzia fu una asurzitoare: aveau același tată.

Chao Fah se sprijini de masă. Simți lemnul rece sub palmă, ca pe o ancoră. Mintea îi refuza încă ideea, dar corpul o acceptase deja. Totul căpăta sens într-un mod dureros: distanța, lipsa de căldură, ușurința cu care fusese lăsat să plece pe drumul său.

Taro îl privi atent, nu cu ură sau cu reproș, ci cu o ciudată grijă, aproape brutală.

În el, furia se amesteca cu ceva nou și periculos: instinctul de a proteja. Nu pentru că așa alesese, ci pentru că sângele îi dicta acest lucru împotriva voinței lui. Iubirea lui imposibilă se transforma acum într-o iubire nepermisă…

Chao Fah ridică încet privirea.

– N-am știut, spuse încet.

Taro încuviință o dată, scurt. Știa asta. Dacă Chao ar fi știut, totul ar fi fost altfel.

Nici măcar tăcerea dintre ei nu era ostilă. Era grea, densă, încărcată de un adevăr care schimbase pentru totdeauna direcția ambilor. Frăția lor nu fusese aleasă, nici dorită. Ea fusese impusă de o greșeală veche, ascunsă cu grijă sub straturi de respectabilitate.

Taro fu primul care se întoarse spre ușă. Nu fugea, el doar voia să ducă cât mai departe povara momentului.

Chao Fah rămase singur, cu fotografia încă pe masă și cu sentimentul straniu că, deși tocmai pierduse o parte din trecutul său, câștigase ceva ce nu știuse că îi lipsise vreodată…un frate mai mare.

,…………….

Primele semne apărură dimineața, puțin după ora șase.

Monitorul unuia dintre cei doi bărbați intrați în comă cu trei săptămâni în urmă începu să arate variații neregulate. Ritmul cardiac crescu brusc, saturația se stabiliză, iar respirația, până atunci mecanică, deveni spontană. Asistenta de gardă se apropie de pat, crezând inițial că este o eroare. Dar pleoapele pacientului tremurară ușor, apoi se deschiseră.

– S-a trezit, spuse ea, cu voce ridicată.

În mai puțin de două minute, secția fu cuprinsă de agitație. Un medic alergă după trusa de evaluare neurologică, altul chemă laboratorul, iar polițiștii care stăteau de pază pe coridor se priviră unii pe alții cu un zâmbet larg, obosit.

După trei săptămâni de nopți pe scaune, de cafea rece și de ordine contradictorii, aveau în sfârșit o veste bună.

La exact două ore distanță, al doilea pacient se trezi și el.

De data aceasta, agitația fu și mai mare. Aparatele sunau constant, asistentele alergau, iar unul dintre polițiști își scoase casca și oftă adânc, sprijinindu-se de perete.

-În sfârșit… murmură el.

–Putem pleca acasă.

Entuziasmul lor fu însă temperat rapid.

Cei doi bărbați erau conștienți și extrem de furioși.

Primul pacient încercă să-și smulgă branula, al doilea începu să înjure imediat ce realiză unde se află. Cuvintele erau grele, amenințările clare, aruncate fără ezitare spre polițiștii din salon.

Moarte, răzbunare, oameni care aveau să plătească, cuvintele agitate ieșeau unul după altul

Unul dintre agenți închise calm ușa salonului și ceru întăriri.

La câteva minute după stabilizarea lor, telefonul lui Ama Fanlah sună. Fu chemat de urgență.

Când intră în secție, atmosfera era deja tensionată. Medicii discutau în șoaptă, polițiștii erau în alertă, iar cei doi pacienți erau imobilizați, cu priviri pline de ură.

Ama se apropie de paturi fără grabă. Își puse mănușile și începu evaluarea. Pupilele reacționau. Reflexele erau prezente. Parametrii vitali, deși instabili emoțional, erau acceptabili din punct de vedere medical.

Starea neurologică permitea transportul.

După aproape o jumătate de oră de examinări, Ama își scoase mănușile și se îndreptă spre biroul mic de gardă, unde îl așteptau reprezentanții spitalului și un ofițer superior.

–Pot fi transportați, spuse calm.

– Transport cu monitorizare continuă.

–Elicopter militar până la Kari, interveni ofițerul.

– Avem ordin.

Ama încuviință din cap.

– Îmi dau acordul, dar nu fără medic la bord.

Vestea transportului nu îi liniști pe pacienți. Dimpotrivă. Când li se explică procedura, reacțiile lor deveniră și mai violente. Unul dintre ei scuipă pe podea, celălalt își fixă privirea pe unul dintre polițiști.

– O să vă găsim, spuse el calm, aproape zâmbind.

–Pe toți.

Decizia fu luată rapid, elicopterul militar trebuia să plece în aceeași zi cu escortă completă.

Mai rămânea o problemă: medicul.

Ramanan ajunse în biroul directorului aproape imediat ce află detaliile. Era obosit după gardă, dar privirea îi era clară și hotărâtă.

– Vreau ca Ama Fanlah să vină cu ei, spuse direct.
– Nu e trecut pe lista misiunii, replică directorul.
–Îmi asum eu responsabilitatea, continuă Ramanan.

– Îl retrimit cu un jet privat în maximum două zile. Semnez pentru asta.

Urmară câteva minute de discuții tensionate, telefoane date în grabă, aprobări cerute și primite. În cele din urmă, directorul semnă documentele, apoi i le întinse lui Ramanan.

–Ai două zile. Nu mai mult.

Ramanan semnă fără ezitare.

Pregătirile începură imediat.

Echipamentele medicale fură pregătite pentru zbor, pacienții securizați, dosarele sigilate. Pe pistă, elicopterul militar era deja gata, cu motoarele pornite.

Totul se mișca rapid, eficient, prea eficient pentru cât de mult rău promiteau cei doi bărbați întinși pe tărgi.

……………..

Elicopterul militar ateriză pe platforma Spitalului din Kari cu un zgomot sec, tăind aerul cald al amiezii. Ama Fanlah coborî fără grabă, rămânând instinctiv câțiva pași în urmă, aproape invizibil printre militari și personalul medical local.

Nu făcea parte din ei.

Pacienții fură preluați rapid de echipele din Kari, sub escortă, cu ordine scurte și mișcări precise. Ama se opri lângă marginea platformei și îi privi cum dispar pe coridorul de acces. Nu interveni. Nu fu întrebat nimic. Nimeni nu-i ceru numele, nimeni nu-l privi de două ori.

Pentru toți ceilalți, era doar un bărbat venit cu elicopterul și asta îl liniști.

Ramanan se apropie de el după ce formalitățile se încheiară.

–La prânz mergem la fratele meu, îi spuse calm.

–O să mâncăm toți acolo. Așa îi vei cunoaște pe ai mei… și pe copii.

Ama încuviință scurt. În piept i se strânse însă o neliniște surdă, dar nu spuse nimic.

Casa Milei și a lui Etan îi întâmpină cu camere luminoase și cu zumzetul unei familii adunate la masă. Când intră, Ama simți imediat acel lucru esențial: nimeni nu-l recunoscuse. Fețelenu erau crispate, priviri nu prea insistente. Era un oaspete, un prieten al lui Rama Siri.

Mila îl întâmpină cu un zâmbet cald.

–Bine ai venit. Mă bucur că ați ajuns amândoi cu bine.

– Mulțumesc, răspunse Ama încet.

Copiii lui Ramanan îl priviră curioși, fără teamă, fără suspiciune. Ama le zâmbi ușor, atent, ca și cum s-ar fi temut să nu ocupe prea mult loc. Încerca să se poziționeze mereu pe partea dreaptă pentru a nu speria copiii cu chipul lui. Ramanan îl obligase să vină fără ochelarii fumurii. Era bucuros să-și revadă sora, Ariana părea atât de fericită.

Masa decurse liniștit. Se vorbi despre lucruri mărunte, despre oraș, despre drum, despre vreme. Ama asculta mai mult decât vorbea. Căldura din jurul mesei îl liniștea încet.

Când fură aduse prăjiturile și ceaiul, Rian coborî de pe scaunul lui fără să spună nimic. Ocoli masa și se urcă direct pe genunchii lui Ama Fanlah. Își lipi capul de pieptul lui, exact peste inimă, bătu cu arătătorul în dreptul ei și zâmbi larg.

– Unchiu!

Ama tresări ușor, apoi îl cuprinse instinctiv cu un braț, cu o grijă care îi trăda emoția.

Ariana se ridică imediat, vizibil stânjenită.

–Îmi cer scuze, spuse ea.

–Uneori face lucruri pe care nici noi nu le înțelegem.

Ama clătină ușor din cap.

–Nu e nimic, răspunse el calm.

-Nu mă supăr, poate să-mi spună unchi, nu mai sunt prea tânăr.

Rian se lipi și mai tare de el și Ariana fu obligată să-l tragă cu putere de acolo.

Pe tot parcursul mesei, Luli rămăsese tăcută. Stătea pe scaunul ei, cu spatele drept, și îl privea pe Ama pe furiș, cu o intensitate care nu trecu neobservată. Ramanan, așezat lângă ea, îi vorbea despre școală, despre activități.

– Cum merge echitația? o întrebă el.

–Bine, răspunse ea scurt, fără să-și ia ochii de la Ama.

După masă, căldura devenise apăsătoare. Ama își ridică ceașca de ceai și se adresă Milei.

–Pot să ies puțin afară? E destul de cald pentru mine.

–Te înțeleg perfect, răspunse Mila zâmbind.

–  Suntem o familie gălăgioasă. Dacă ai nevoie de liniște, mergi sub eucaliptul de lămâie. E o masă mică acolo cu scaune de exterior.

Ama ieși cu ceașca de ceai și se așeză afară. Aerul era blând, de primăvară. După frigul din Teritorii, cele optsprezece grade i se păreau aproape ireal de plăcute. Închise ochii o clipă și savură liniștea.

Atunci simți o prezență.

Deschise ochii și o văzu pe Luli în fața lui. Stătea dreaptă, calmă, cu un zâmbet mic, trist. Ama tresări și își întoarse instinctiv capul spre dreapta, ferindu-și cicatricea.

Dar Luli se apropie și mai mult, iar Ama își lăsă mâinile pe genunchi, rămânând nemișcat pentru a nu i se citi emoția.

Fetița întinse mâinile, îi întoarse ușor fața spre ea și îi mângâie cicatricea cu o delicatețe care îi tăie respirația. Era o blândețe și o anumită tandrețe în acel gest. Luli se apropie și mai tare. Avea ochii în lacrimi și privirea de copil era atât de senină și de liniștitoare. Înlănțui gâtul lui Ama Fanlah, se uită direct în ochiul negru, sănătos și șopti ca să fie auzită doar de el:

–Mi-a fost așa de dor de tine…Tati Chao…