Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 13

Serbarea și reîntâlnirea

MOTTO:

Macallan amar cu note de caramel și dulceață caldă de copilărie.

Era târziu, aproape de ora de culcare. Sopa le pregătise pijamalele, iar Mali citea o poveste scurtă cu voce joasă. În cameră mirosea a lapte cald și a lenjerie curată.

Doctorul Preecha trecuse doar să se asigure că fetițele sting lumina la timp, dar Luli, care stătea pe marginea patului cu ochii mari, îl opri din drum.

– Tati…

Se întoarse, cu mâna pe clanță.

– Da?

Luli își frământă mâinile mici și privi în podea.
– Când vine tata acasă?

Întrebarea îl izbi drept în stomac. Doctorul Preecha nu avea un răspuns pregătit. Se uită spre Sopa, dar femeia rămase tăcută, dându-i de înțeles că trebuia să răspundă singur.

–Tatăl tău… este încă în spital, spuse cu voce joasă, precaută.

–Are nevoie de timp să se facă bine. În curând veți putea merge să-l vedeți.

Luli  clătină din cap, neliniștită.
– Dar toți copiii au zis că părinții vin la serbarea de început de an a elevilor Alpha. Eu am spus că și tata vine… pentru că el e Alpha și e puternic. El nu se îmbolnăvește niciodată. Așa am zis. Și dacă nu vine?

Doctorul Preecha simți cum i se strânge maxilarul. Nu știa să răspundă unor asemenea ochi plini de speranță. În lumea lui, totul era logic, rece, demonstrabil. Dar în lumea acestei fetițe, adevărul era o rană deschisă.

Se aplecă ușor, punându-și mâna pe marginea patului, aproape stângaci.
– Ascultă, Luli. Tatăl tău e puternic. Și tocmai de aceea luptă acum, în spital. Pentru ca într-o zi să se întoarcă la voi. Eu nu știu când va fi asta. Dar până atunci… eu am grijă de tine și de sora ta. Înțelegi?

Fetița îl privi câteva clipe, ca și cum ar fi cântărit fiecare cuvânt. Apoi, cu un gest brusc, îi înfășură brațele subțiri în jurul gâtului lui.

Doctorul rămase înmărmurit. Inima i se zbătea în piept, iar în spatele lui, Sopa își duse mâna la gură să-și ascundă lacrimile.

-Mulțumesc, șopti Luli. Atunci să nu uiți: tati vine la serbare.

Preecha închise ochii pentru o clipă. Se îmbarca iar într-o aventură în care nu știa cum să se comporte. Îi veni un gând fugar: tatăl lui nu fusese niciodată prezent la vreo serbare sau activitate școlară.

Ziua serbării veni mai repede decât s-ar fi așteptat.

Școala era împodobită cu ghirlande de hârtie, baloane colorate și desene lipite peste tot. Părinții se adunaseră în sala de festivități, îmbrăcați elegant, cu flori și camere de filmat pregătite. Copiii alergau de colo-colo, îmbrăcați în costume, repetițiile transformându-se într-un haos vesel.

Doctorul Preecha, în costum trei piese și cu privirea tăioasă, pășea cu capul sus prin acea agitație.  Luli se ținea de mâna lui cu mândrie. Nimeni nu avea un tati așa de înalt și de frumos.

-Nu uita, murmură Luli.

-…să nu uiți să zâmbești.

– Nu e nevoie de zâmbete, ci de disciplină, de corectitudine, replică el încet.

– Ba da, azi e important să fii zâmbitor.

Când toți copiii urcară pe scenă, directorul școlii luă microfonul.
– Dragi părinți, bun venit la serbarea copiilor Alpha! Copiii au pregătit cântece și poezii. Și, la final, fiecare va spune câteva cuvinte despre cel mai important om pentru el: părintele sau tutorele său.

Doctorului Preecha tresări. Nu știa nimic despre acest detaliu.

Spectacolul începu. Copiii cântară, dansară, părinții au aplaudat cu entuziasm. Apoi, pe rând, fiecare copil spunea:

„Eu o iubesc pe mama mea pentru că îmi citește povești”

„Eu îl iubesc pe tata pentru că mă învață să joc fotbal”

„Eu o iubesc pe bunica pentru că mă îmbrățișează mereu”.

Sala vibra de emoție.

Veni și rândul lui Luli. Păși hotărâtă în fața microfonului, ținând în mâini o foaie mototolită.
-Eu îl iubesc pe tata pentru că e un Alpha foarte curajos, el este inspector-șef în poliție. El e un pic bolnav, dar o să vină acasă curând.

Câteva priviri compătimitoare se întoarseră spre doctorul Preecha. El rămase nemișcat cu maxilarul încordat.
– Și vreau să spun și altceva, zise cu voce tare.

– Tata e în spital, dar noi avem acum un tutore care are grijă de noi. Nu e un Omega ca tati care a murit și nu știe să facă prăjituri, dar… merge cu noi la școală, ne ajută cu temele și… a învățat să facă o casă din hârtie cu mine.

Cei din sală zâmbiră surprinși. Luli îl arătă direct cu degetul:
– El e doctorul Preecha. Și azi îi spun că îl iubesc pentru că a venit aici.

Un murmur cald străbătu sala. Doctorul Preecha simți căldura privirilor ca pe o greutate. Îi venea să se ridice și să plece, dar Luli îl privea fix de pe scenă, cu ochii strălucind de mândrie.

Atunci, ca și cum ar fi fost împins de o forță necunoscută, ridică ușor mâna într-un salut rigid. Nu era un zâmbet, nu era o declarație, dar era un gest. Sala aplaudă.

Iar pentru o clipă, în sufletul său, doctorul descoperi ceva tulburător: un amestec de rușine, emoție și… un început de apartenență.

…………

După o lună de spitalizare, ușa salonului privat a lui Ramanan se deschise încet. Două siluete mici, emoționate, pășiră înăuntru, ținându-se de mână. Luli și Rak, cu rochițe simple, ochii strălucind de nerăbdare, se opriră o clipă, apoi alergară spre patul tatălui lor.

-Tataaaa! strigă Rak, cu voce subțire și fericită, sărind direct în brațele lui Ramanan.

Inspectorul simți cum i se umple sufletul. Lacrimile îi veniră în ochi și își strânse fetițele la piept, tremurând.
–Îngerașii mei… iubitele mele… Tata vă iubește…

Luli îl privi cu seriozitatea ei copilărească.
–Tată, ți-a fost dor de noi?

Ramanan râse:

– Mi-a fost, cum să nu-mi fie?

Fetițele se cuibăriră pe pat, lângă el, iar Chao Fah, în halatul alb impecabil, închise ușa și se retrase într-un colț al salonului, rezemat de perete, lăsându-le în intimitate. Îi privea cu un soi de amuzament distant, ascunzându-și emoțiile în spatele calmului lui rece.

Rak începu să povestească, gesticulând energic.
–Tati ne-a dus la magazin și ne-a cumpălat jucălii noi și lochițe! Uite, astea de pe noi Și avem camelă mare, cu peldele albaste, și Sopa ne face plăjituli bune, și Mali ne spune povești seala.

Fraza spusă dintr-o singură suflare o făcu pe Rak să respire repede.

 -Cine? întrebă brusc Ramanan, încruntându-se.

–Tati Chao, răspunse Rak cu naturalețe, zâmbind.

Ramanan simți un junghi în piept. „Tati”… Cuvântul rezervat pentru Omega, pentru cel care aduce copii pe lume. Auzindu-l pus lângă numele lui Preecha se întrebă dacă acesta nu se simțea jignit.
–Nu-i spuneți așa, fetițelor, zise apăsat.

-El nu e Tati al vostru.

Luli își aplecă privirea, dar îndrăzni să spună:
-Dar… a avut grijă de noi. Ne-a dus la școală, ne-a cumpărat hăinuțe. A plătit tot. Dar… nu e ca tine. El e…un pic rece. Nu prea zâmbește și nu are flori și nici grădină cu legume.

Rak dădu din cap aprobator.
– Da! Nu se joacă cu noi, nu ne îmblățișează. Dal e bun cu banii.

În colț, Preecha ridică ușor o sprânceană și își ascunse un zâmbet ironic.

Ramanan le sărută pe frunte emoționat.
-Niciodată, niciodată să nu-l confundați pe el cu tati al vostru adevărat. El a plecat departe în rai cu îngerii, iar eu sunt tatăl vostru. Doctorul Preecha… doar a fost pus de lege să aibă grijă de voi. În curând vom reveni toți acasă.

Luli oftă, cu inocență dureroasă:
-Știm, tată. Dar vrem totuși să-l numim tati Chao. De asemenea, nouă ne lipsește grădina. Acolo erai mereu tu cu Tati Manun, cu flori și legume. Ne jucam printre rândurile de roșii și tu ne certai când furam morcovi.

Amintirea îl străpunse pe Ramanan ca un cuțit. Strânse fetițele și mai tare, încercând să-și ascundă lacrimile.
-O să aveți din nou grădina noastră, promit. Când tata se va întoarce acasă, o să sădim flori, roșii și morcovi, bine?

Fetițele se lipiră de el cu tandrețe.

Din colțul salonului, Preecha își mușcă buza, privindu-i. Nu putea înțelege până la capăt acea legătură, dar simțea ceva ciudat, incomod, care îl străbătea din nou. Macallan amar cu note de caramel și dulceață caldă de copilărie. Un amestec periculos, ce-i clătina baricadele pe care și le ridicase de mai mult de un an.