Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 14 vol2

Lumini sufletești

2 luni mai târziu, lumina dimineții intra în bucătărie ca o mătase caldă, cenușiu-aurie, iar totul părea… liniștit. În sfârșit liniștit.

Arian turna cafeaua în două căni, mișcându-se fără grabă, cu spatele ușor arcuit, așa cum făcea numai când era relaxat. Înainte, postura lui trăda mereu pregătirea pentru intervenție, reacție, risc. Acum, însă, părea un bărbat întors de pe marginea prăpastiei care învățase din nou ce înseamnă dimineața.

Ariana se așezase la masă cu gestul acela nou, instinctiv, atent: mâna îi proteja burtica. Era vizibilă, rotunjită frumos, delicată și luminoasă sub tricoul ei larg. În cele 5 luni se schimbase totul. Era mai rotundă, mai adânc ancorată în viață, mai… mamă.

Arian se opri și rămase câteva secunde sprijinindu-se în palme de masă, privind-o.

Nu mai avea bandaje. Cicatricea de pe umăr era sub cămașa gri. Mai rămăsese doar o urmă albă, subțire, pe care Ariana i-o atinsese cu buzele în fiecare seară, ca pe o binecuvântare.

Pentru el, însă… nu cicatricea conta.

Ci faptul că o vedea dimineață după dimineață.

……

Ți-am pus miere, șopti el punând cana în fața ei.

–Cum îți place acum.

Ariana ridică privirea spre el cu un zâmbet ușor vinovat.

–Ai devenit expert, cred că mă răsfeți prea tare.

–Eu? Pe tine? Niciodată n-o să fie destul, râse Arian, în timp ce mâna lui lunecă, fără să gândească, pe burtică, de parcă era o prelungire firească a trupului lui.

Copilul nostru.

Mirosul acela lemnos de chiparos loial, viu, din ce în ce mai puternic, îi curgea în sânge. Pe Ariana o liniștea, iar pe el îl lega, îl înrădăcina. Îi spunea în fiecare moment:

Sunt soț…sunt tată…sunt aici.

Ariana îl privi cu ochi calzi.

-La ora 17 avem programare, da? La ginecolog…să nu uiți. Azi… îl vedem.

Arian dădu un oftat care i se sparse în zâmbet. O sărută cu înflăcărare făcând-o să roșească.

-Nu uit nimic. Azi… azi mi se pare că trebuie să mă țin de pereți ca să nu plutesc.

Și era adevărat.

Ori de câte ori se gândea la ecografie, la ecranul acela mic care urma să le arate profilul copilului, degetele lui micuțe, poate o mișcare, o tresărire, o umbriță de figură, simțea pieptul dilatându-se ca de febră. Nu febră de boală, ci febra aceea a iubirii absolute, care îl făcea să respire mai greu.

– Ariana… nu știu cum să explic… începu el, pierzându-și vocea un pic. Când te-am văzut pe tine în spital, cu burtica deja… crescând… și eu… acolo… între 2 lumi…

Ariana întinse mâna și i-o luă.

– Șșșș. Ești bine…suntem bine.

–Sunt bine pentru că voi sunteți aici, murmură Arian.

– Iar azi… azi o să-mi spui tu dacă seamănă cu tine sau cu mine. Dar eu sper să fie ca tine, glumi el.

–De ce?

-Pentru că vreau să am două Ariane în casă. Una mare și una mică. Și să îmi faceți viața imposibilă amândouă.

Râsul ei se împleti cu cel al dimineții. Burtica se mișcă dezvăluind un fâlfâit încet. Ariana tresări.

Vrei să simți?! întrebă ea cu ochii mari.

Arian se ridică imediat și, fără să ceară voie, își puse fruntea pe abdomenul ei, exact cum făcea în primele săptămâni, cu o devoțiune aproape instinctuală.

-Hei, chiparosul meu… sunt aici. Tăticu e aici, spuse el încet.

Înainte, chiparosul, mirosul acela verde, cald, familiar îi părea doar un parfum al Arianei.
Acum era respirația viitorului lor.

……………..

-Trebuie să începem decorarea camerei, spuse Ariana, trezindu-l din vrajă.

Peretele din stânga îl vreau pastel. Albastru-verzui. Acolo putem pune pătuțul. Și lângă… un scaun pentru tine. Ca să te văd cum o să adormi cu copilul în brațe.

Arian ridică privirea spre ea, cu obrajii ușor înroșiți de emoție.

-O să dorm unde doarme el. Pot să pun și patul meu în cameră dacă trebuie.

–Arian…

–N-am crezut niciodată că am voie la fericirea asta, spuse el liniștit, sincer, fără niciun fel de armură.

– Că am voie… să am o familie. Tu ai făcut-o posibil acest paradox…tu și micul nostru chiparos încăpățânat.

Ariana întinse brațele. El se aplecă și o cuprinse, iar burtica rămase strânsă între ei, protejată ca un mic altar.

-Hai, încă puțin și mergem la ecografie, zâmbi ea.

-Și atunci îl vedem. Pentru prima dată cu adevărat.

Arian închise ochii o clipă.

Și pentru prima dată în viață simți ceva ce nu simțise nici în focuri de armă, nici în operațiuni, nici în momente-limită. O teamă bună.

Frica aceea care vine doar când iubești mai mult decât poți cuprinde.

-Sunt pregătit, spuse el.

– Pentru tot.

Și chiar era.

Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

O sărută încă o dată și ieși îndreptându-se pe jos la lucru. Era atât de fericit încât nu-l observă pe bărbatul în negru care fotografia casa de cealaltă parte a străzii.

…………….

Holul de la clinica prenatală era liniștit, luminat difuz, cu scaune albe și câteva broșuri color pastel despre sarcină. Arian și Ariana stăteau unul lângă altul, iar mâna lui Arian nu se dezlipise nicio secundă de a ei,  de parcă, dacă i-ar fi dat drumul, ceva s-ar fi putut rupe în aer.

Ariana își așezase dosarul medical pe genunchi. Burtica rotunjită îi împingea tricoul într-un cerc plin de viață, iar sub lumină părea aproape să strălucească. Arian nu-și lua ochii de la ea.

-Respiră, îl tachină ea ușor.

– Ai emoții mai mari ca mine?

–Da, recunoscu el pe loc.

-Am emoții de-mi tremură oasele.

Ușa cabinetului se deschise, iar medicul îi invită cu un zâmbet calm.

-Haideți, părinților. Să vedem azi ce face bebelușul.

Arian simți cum i se încălzește ceafa. Cuvântul „părinților” îl lovise plăcut, direct în inimă, ca un clopot de bronz. Îi dădea o identitate nouă, reală.

Înăuntru, lumina era moale. Aparatul de ecografie ocupa un colț, cu ecranul mare pregătit.

Ariana se întinse pe pat, ridicând tricoul. Burtica i se rotunji în lumina rece a lămpii. Arian veni lângă ea, cam prea aproape, cu palma deja așezată lângă a ei.

Medicul aplică gelul rece.

Ariana tresări puțin și râse.

-Doamne, e rece!

–Imediat o să se încălzească la vedere, glumi doctorița, așezând sonda.

În clipa în care imaginea începu să prindă formă, Arian își ținu răsuflarea.

O umbră, o ovalitate mică…apoi contururile fine ale unui profil…o mânuță îndoită…o rotunjime de burtă minusculă…o bărbie mică, totul era perfect.

Medicul ajustă unghiul și… atunci se văzu clar.

–Uite-l… murmură Ariana, cu vocea tremurată.

Arian se aplecă, neavând habar că plângea până nu simți o lacrimă căzând pe mâna Arianei.

-Doamne… e… e perfect și …și se mișcă repede, e normal asta, doctore? reuși el să spună.

–E foarte activ, zâmbi medicul.

-La voi mișcările au început devreme.

Ariana îl privi cu ochi umezi.

–Arian… vorbește-i.

El se apropie și își lipi fruntea de abdomenul ei, fără niciun fel de rușine.

–Hei, puiule… sunt eu, tăticu. Te văd…te văd pentru prima dată. Și jur… pe tot ce am fost și tot ce voi fi… o să te protejez mereu…pe tine și pe mama ta.

Inima Arianei se strânse de emoție. Pe ecran, mânuța mică se mișcă ușor, ca și cum ar fi răspuns.

Medicul zâmbi larg.

–Și pare că vă aude. Nici nu vă imaginați cât de mult reacționează la vocea tatălui.

Arian atinse ecranul foarte, foarte încet, ca și cum s-ar fi  temut să nu-l deranjeze.

-E… incredibil, șopti el.

-Are… nas, are o formă,  e un omuleț, omulețul nostru.

-Și e sănătos, foarte sănătos, confirmă medicul.

– Inimioara bate perfect. Toate măsurătorile sunt impecabile. E un bebeluș puternic.

Ariana începu să plângă în tăcere, cu palma strânsă în cea a lui Arian.

Chiparosul lemnos, verde, proaspăt, feromonul lui — păru să umple camera, chiar dacă era doar în mintea lor. O rădăcină a viitorului.

–Vreți să știți sexul? întrebă medicul zâmbind.

Ariana se opri din plâns, iar Arian își întoarse spre ea privirea caldă, adoratoare, aproape implorând să fie ea cea care decide.

-Vrei? o întrebă el.

Ea își mușcă buza și dădu din cap.

-Da… hai să-l știm.

Medicul mișcă sonda, schimbă unghiul, ajustă imaginea.

Arian nici nu mai respira.

-Felicitări… spuse doctorița.

– O să aveți… un băiețel.

Ariana zâmbi. Arian înlemni o clipă, apoi bufni într-un râs tremurat care semăna cu un hohot de fericire.

-Un băiat… avem un băiețel.

Își lipi buzele de fruntea Arianei, apoi de mâna ei, apoi de burtica încă unsă cu gel.

-Băiatul meu… băiatul nostru…

Era fericirea aceea rară, care te lovește ca lumina unui răsărit pe care îl credeai imposibil. Ariana îl mângâie peste păr, zâmbind prin lacrimi.

–Chiparosul nostru, adăugă ea, punându-și palma peste a lui.

Arian o cuprinse cu totul, ca pe cea mai scumpă parte din lume.

-Abia aștept să-i aud prima respirație, spuse el, cu voce gâtuită de emoție.

– Abia aștept… să-l țin în brațe.

Iar în dimineața aceea, în cabinetul scăldat în lumină, familia lor deveni și mai împlinită.