Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 15

Un adio

MOTTO:

Pleacă în cer, Rak. Acolo unde merg oamenii buni când nu mai pot sta cu noi.

Ziua înmormântării lui Manun sosise.

O lună se scursese de la accident și de la moartea lui. Chao Fah păstrase corpul lui la morgă pe cheltuiala proprie. După ce fusese îmbălsămat și îmbrăcat cu uniforma de polițist pe care colegii o aduseseră agenților funerar,i fusese depus într-o cutie de criogenizare, special VIP. Suma plătită fusese de 1 milion de lire sterline. Ramanan nu știa toate aceste lucruri. Credea că fuseseră colegii lui care contribuiseră la păstrarea intactă a corpului până când el își recăpăta puterile. Dar habar nu avea de suma colosală plătită și de faptul că Chao Fah era în umbra pregătirilor. Fusese dus cu o săptămână în urmă să-și ia adio de la el. Plânsese mult. Manun era ca atunci când era viu. Parcă dormea. Trebuie spus însă că machiorii făcuseră un lucru excelent, tot datorită sumei plătite de Chao Fah…30 000 de lire sterline. Chao Fah ceruse ca toate cicatricile, rănile, să fie bine acoperite. Machiorii creaseră o mască de silicon în 3d care semăna perfect cu fața lui Manun din poza pe care o aduseseră tot colegii lui. Partea sfărâmată a craniului fusese acoperită cu cascheta de polițist.

Pentru Chao Fah, era un gest de disperare, să răscumpere faptul că nu-l putuse salva. Cu o seară înainte trebuise să anunțe copiii și îi fusese foarte greu.

Casa lui era cufundată într-o liniște stranie, aproape nelumească. Aerul mirosea a ceai de iasomie și a ploaie proaspătă. În camera lui, lumina abajurului în formă de nor proiecta umbre moi pe pereți.Sopa le adusese pe fetițe aici, la cererea lui. Luli și Rak, îmbrăcate în pijamalele lor asortate cu iepurași, se jucau tăcute pe covor, în timp ce Chao Fah le privea de pe marginea patului, cu mâinile strânse între genunchi.

Avea ochii roșii, dar nu de oboseală. Se lupta cu un nod în gât care îl sufoca de ore întregi. Cum să le spună? Cum să transforme moartea unui om drag într-o propoziție pe care să o poată suporta două inimi de copil?

–Luli, Rak…

Vocea lui abia se auzi, tremurând ușor.

Rak se întoarse imediat, zâmbind:
– Da, tati? Dolmim la tine azi?

Întrebarea, rostită cu inocență, îl făcu să-și întoarcă privirea pentru o clipă. Era exact ceea ce voia să le propună.

– Da, iubitelor. Dacă vreți… dormim toți trei împreună.

Rac izbucni într-un chiot de bucurie și sări direct în brațele lui, strângându-l cu forță. Luli, mai reținută, rămase în picioare, privind atent la chipul lui. Ea simțise. Era ceva în vocea lui, în felul cum îi tremurau degetele, în ochii care nu se ridicau.

– Tati, ce s-a întâmplat? îl întrebă încet, aproape șoptit.

Chao Fah ridică privirea. Ochii ei mari, inteligenți, blânzi, îi aminteau de Manun. Avea aceeași expresie de tandrețe amestecată cu forță.

– E despre tati Manun, nu-i așa?

El închise ochii pentru o clipă, apoi dădu din cap. Luli se apropie și se așeză lângă el, luându-i mâna.

– Poți să ne spui. Eu sunt mare acum, o voi ajuta pe Rak să înțeleagă.

Cuvintele ei îl dezarmară. Atâta maturitate într-un glas atât de tânăr… Într-un efort vizibil, Chao Fah inspiră adânc, și vorbi cu o voce joasă:

– Mâine vă luați rămas bun de la tati al vostru.

O tăcere densă, ca o pânză grea, se lăsă peste ei. Rak, care nu era conștientă de maortea tatălui Omega, privi nedumerită, neînțelegând.
-Cum adică? Unde pleacă?

Luli, fără să spună nimic, o trase ușor spre ea și o strânse în brațe. Apoi, cu un calm care îl copleși pe Chao, șopti:
-Pleacă în cer, Rak. Acolo unde merg oamenii buni când nu mai pot sta cu noi.

Chao Fah simți cum i se rupe ceva în piept. Voia să spună ceva, să le aline, dar niciun cuvânt nu putea să iasă. Doar brațele i se mișcară și le cuprinse pe amândouă, lipindu-le de pieptul lui.

–Tati Chao, chial  dolmim cu tine?  murmură Rak.

Ea era prea mică să înțeleagă .

– Desigur, iubito. Pentru cât timp vreți.

Se urcară toți trei în pat, iar Luli trase pătura peste ei. Rac se ghemui imediat lângă Chao Fah, punându-și capul pe pieptul lui, exact ca odinioară cu Manun. Luli se lipi de cealaltă parte, în tăcere.

În întunericul blând, cu respirațiile lor calde atingându-se, Chao Fah rămase treaz mult timp. Simțea inimile lor bătând lângă a lui, două mici ritmuri care îi aminteau că viața e atât de aleatorie.

Într-un târziu, când fetițele adormiseră, el le privi chipurile liniștite și le mângâie ușor părul. În somn, Rak murmură ceva despre „tata care vine în vis”, iar Luli, aproape conștientă, își lipi palma de pieptul lui și șopti:

– Ești cald… ca tati Manun.

Chao Fah se simți dezarmat. Dacă cineva i-ar fi spus acum o lună că va ține pe pieptul lui doi copii și mai ales , în camera lui, ar fi privit persoana ca pe una nebună. Se gândi că în curând Ramanan va fi externat și fetițele vor pleca. Cu acest gând care îl întrista neobișnuit de mult, adormi.

……………

Cerul părea să înțeleagă tăcerea grea care plana peste tot. Era gri, apăsător, cu rafale scurte de vânt care făceau steagurile negre să se unduiască încet în fața capelei militare. Uniformele colegilor din brigada de circulație formau o linie perfectă, tăcută, iar fiecare dintre ei purta pe braț o banderolă neagră.

Sicriul din lemn de abanos, închis, simplu și demn, era acoperit cu drapelul unității. Pe el fusese așezată o caschetă de polițist și o fotografie cu Manun zâmbind, o imagine care îi făcea pe mulți să-și întoarcă privirea, pentru că le amintea de ceea ce pierduseră.

În mijlocul mulțimii, Ramanan stătea în fotoliul său rulant, îmbrăcat în uniforma impecabilă, dar cu privirea grea. Pe chipul său, rănile se mai vedeau, însă durerea reală nu era fizică. Lângă el, Arian stătea în picioare, fără să spună nimic, cu o grijă pe care doar el știa s-o poarte prietenului cel mai bun.

Când sicriul fu scos afară din capelă, Ramanan ridică ușor mâna tremurândă și salută militar, în ciuda faptului că degetele îi amorțiseră. O tăcere solemnă se așternuse.

–Manun Siri...

Vocea comandantului răsună, spartă de emoție.

– ...a fost mai mult decât un coleg. A fost un om curajos, un soț devotat și un polițist care și-a făcut mereu datoria. Astăzi îl conducem pe ultimul drum, dar nu-l vom uita niciodată.

Vântul aduse un miros ușor de tămâie, amestecat cu aerul răcoros al dimineții.

Doctorul Chao Fah Preecha, care asistase la toată ceremonia, se apropie la final, în timp ce oamenii își făceau semnele obișnuite ale respectului. Ținea în mâini un buchet simplu de flori albe. Când ajunse lângă Ramanan, se opri, înclinându-și ușor capul.

– Îmi pare sincer rău pentru pierderea ta. Eu cred că a fost un tată Omega foarte iubitor.

Vocea i se stinse. Lăsă florile lângă sicriu, în tăcere.

Ramanan îl privi atent pentru prima oară de când îl cunoștea. Nu cu furie, nu cu ura aceea care-l ținuse treaz nopți întregi, ci cu o jenă aproape dureroasă, ca un om care în sfârșit înțelege că a greșit.

– Mulțumesc, doctore…pentru tot.

Ridicase capul și-l privea direct în ochii verzi, liniștitori. Arcada lui Chao F purta încă cicatricea proaspătă făcută de pumnul lui puternic. Îi fu rușine.

Cicatricea aceea nu se va șterge niciodată…gândi el cu jenă.

Era prima dată când se uita cu atenție la fața doctorului.

Ce bărbat frumos…

Simți o aromă foarte dragă lui și-l încercă un zâmbet. Văzând fața surprinsă și întrebătoare a doctorului el explică.

– Ai să mă crezi fără inimă. Îmi îngrop soția și în loc să mai plâmg puțin, mi-a venit în nări aroma cafelei mele preferate. Devin nebun. Aici, în cimitir, de unde cafea Jamaic Blue Mountain?

Chao Fah Preecha se înroși și inima îi tresăltă. Deci…începea să-l simtă…El eliberase încet feromonii săi pentru a atenua durerea inspectorului.

Arian, în spatele său, văzu cum umerii inspectorului se relaxează ușor, pentru prima oară după multă vreme., dar el nu simți nici o urmă de feromoni. Era norma, un Alpha nu putea simți perfumul feromonilor altui Alpha, decât dacă era „anormal”.

Sopa era un pic mai departe cu fetițele, dar simțise cum doctorul elibera parfumul de cafea jamaicană. Era foarte surprinsă. Deci…doctorul era îndrăgostit de Ramanan. Descoperirea aceasta o înspăimântă…era un lucru interzis…

Clopotul bisericii începu să bată rar, profund, iar sicriul fu coborât în pământ. Pe chipurile tuturor se citea aceeași expresie, respect, tristețe și, mai ales, tăcerea celor care văzuseră prea multe despărțiri.

Doctorul Preecha rămase o clipă în spate, privind scena. În sufletul lui, simțea un ecou al durerii lui Ramanan, un ecou tăcut, dar real. Continuă să elibereze feromoni de liniștire…era îndrăgostit și nu suporta ca persoana iubită să sufere.

…

Cimitirul se golise treptat. Doar vântul mai foșnea printre coroanele de flori și panglicile negre care se mișcau ușor, ca niște respirații rămase în urmă.
Arian merse să vorbească cu câțiva colegi, lăsându-l pe Ramanan singur, aproape de mormânt. Doctorul Chao Fah Preecha stătea la câțiva pași distanță, cu mâinile în buzunarele hainei de stofă gri. Ezita.

Pentru un om care făcuse sute de operații, care văzuse moartea cu o detașare profesională aproape rece, acum nu găsea cuvintele potrivite.

Ramanan simți privirea lui și, fără să se întoarcă, spuse cu o voce calmă, dar grea:
– Poți veni mai aproape, doctore. Promit să nu te pocnesc.

Chao Fah făcu un pas înainte. Pietrișul scârțâi sub pantofi.
– Nu voiam să deranjez. Uneori… oamenii au nevoie de tăcere, nu de prezență.

-Tăcerea e bună, dar prea multă te omoară, răspunse Ramanan, privindu-l în sfârșit.

Chipul lui nu mai avea acea tensiune ascuțită, părea relaxat.
– În ultimele zile m-am gândit de multe ori să vă spun ceva, continuă el. Dar de fiecare dată mi s-a părut că… n-ar schimba mare lucru.

–Spune acum, inspectore, zise el, simplu.

Își cobori privirea spre placa funerară proaspăt așezată.
-Când Manun a murit… am crezut că… e vina ta. Că dacă erai mai atent, mai implicat, poate îl salvai. Mi-am construit ura pe ideea asta. Era singurul lucru care mă ținea în picioare.
Își trecu o palmă peste frunte, încercând să adune aerul din jur care părea o aromă de cafea Blue Mountain.
– Dar acum… după ce am citit dosarul medical al lui Manun, după cum ai avut grijă de copiii mei… am înțeles că ți-ai făcut datoria. Poate chiar mai mult decât atât.

Preecha tăcu o clipă, apoi se apropie până când fu față în față cu Ramanan. În ochii lui, reci de obicei, se vedea de astă dată ceva blând. Se aplecă pe vine și puse mâinile pe mâinile bărbatului din fotoliul rulant. Acum fețrle lor erau aproape una de alta și se priveau ochi în ochi. Chao Fa vorbi molcolm tot privindu-l în ochii albastru-oțel.
– Mi-aș fi dorit să-l pot salva. Ți-o spun nu ca medic, ci ca om. A fost prea târziu…era foarte rănit. Dar n-a fost o zi în care să nu regret faptul că a murit pe masa de operație.

Vântul legănă panglicile negre, de parcă Manun ar fi fost acolo să confirme spusele.

Ramanan întoarse mâinile și palmele lui atinseră palmele omului din fața lui care devenise dintr-o dată un confident.

– Știi, doctore… e ciudat. Mă uit la tine și văd un om obosit, dar și un om viu. Eu… nu mai știu dacă mai sunt unul, spuse cu un zâmbet amar.

– Ești viu, răspunse el, simplu.

– Chiar dacă nu simți încă,  viața se va întoarce încet, cu gesturi mici cu Rak și cu Luli. Ele au nevoie de tine, nu crezi?
Ridică privirea spre Ramanan și-și înfipse verdele acela de alge marinedirect în irișii nespus de frumoși.
– Cele două fetițe îl visează pe tatăl lor acasă.

Ramanan își împleti dintr-o dată degetele lui cu ale lui Chao Fah și îl privi lung, cu o jenă care i se citea în priviri. Bărbatul acesta îl contraria…Această contrarietate , amestecată cu mirosul persistent de cafea Jamaic Blue Mountain parcă îl amețea.
– Poate că ai dreptate…

Tăcerea care urmă nu mai era o prăpastie. Devenea o punte.
În sfârșit, nu mai erau dușmani. Ramanan avu un sentiment care îl înfioră. Soția lui era acolo la 2 m sub pământ și o iubise foarte mult, iar el, în acea clipă, nu mai voia să dea drumul mâinilor lui Chao Fa…

Când Arian se întoarse, îi găsi așa, Ramanan în fotoliu, și doctorul pe vine în fața lui, cu degetele înlănțuite. Rămase surprins. Inspectorul îl făcuse de două ori KO pe doctor, iar acum, dacă n-ar fi fost vorba de doi bărbați Alpha, ar fi putut spune că era dragoste la prima vedere.
Într-un fel, era prima zi în care trecutul începea, încet, încet, să se stingă.