Omegaverse-Iubiri nepermise-CAPITOLUL 16 VOL 2

Spre fericire

A doua zi dimineață, înainte ca soarele să se ridice deasupra orașului, Ramanan intră în biroul comandantului său. Uniforma îi era perfect aranjată, dar chipul… chipul îi trăda nopți de neliniște și de dor.

Comandantul ridică o sprânceană.

– Concediu? Două săptămâni? Așa dintr-o dată, căpitane Siri ?

Ramanan își adună forțele, respiră adânc.

– Da, domnule. Am nevoie. Este… ceva important. Pentru mine, pentru copiii mei.

Comandantul îl privi lung. În acei ochi se afla înțelegere, ba chiar compasiune.

– Îți aprob cererea. Dar sper să te întorci… mai întreg.

– Așa sper și eu.

După ce ieși din secție, Ramanan se opri în fața unei bijuterii mici, cu geamuri luminate slab. Se gândise de câteva zile încoace la ea. Intră cu pași apăsați. O angajată, o femeie în vârstă cu ochii calzi, îl privi întrebător.

–Caut… două verighete. Pentru mine și pentru…
Se opri. Numele nu-i trecu de buze.
– Pentru sufletul meu pereche.

Femeia zâmbi subtil, fără să pună întrebări. Scoase două cutii. Ramanan privi în ele, dar niciuna nu-l mișcă.

–Aș dori ceva simplu, dar… cu sens, cu rădăcini, cu putere.

Femeia deschise un sertar aparte. Înăuntru, două inele din aur alb, mate, subțiri, gravate în interior cu un simbol mic: două fire răsucite, asemenea unui mărțișor.

Inima lui Ramanan se strânse.

– Acestea…da…

Le cumpără fără să clipească. Ieși din magazin cu cutia în buzunar și cu o decizie în suflet: nu va da înapoi. Trecu pe acasă și-și pregăti o mică valiză.

Întors acasă la Chao Fah, fetele tocmai își puneau papucii de casă. Mila și Etan pregăteau masa. Sopa pregătea o prăjitură.

— Tatăăăă! De ce e valiza ta aici? întrebă Luli, cu ochii mari.

Ramanan se așeză pe vine în fața ei și îi mângâie obrazul.

— Tata trebuie să plece câteva zile. Să rezolve ceva important.

— La tati Chao?

Întrebarea explodă în aer. Rak o repetă ca un ecou:

— Tati Chao?

Ramanan ezită o clipă. Apoi zise:

–Da. La tati Chao.

Luli zâmbi larg, ca un fulger pe cer senin.

– Spune-i că-l iubim și că vrem să revină acasă!

-Îi voi spune.

Le cuprinse în brațe, strângându-le cu o disperare dulce. Simți parfum de copil, de vanilie, de inocență.

Apoi se ridică. Mila îi puse mâna pe umăr.

– Du-te, Ramanan. Avem noi grijă de tot.

Sopa încuviință.

– Și aduceți-l înapoi, domnule căpitan. Locul lui nu e acolo ci aici.

…

Ceva mai târziu, mașina lui Ramanan se strecura pe autostradă, înghițind kilometri după kilometri. Un traseu de 800 de km și condusese cu puține întreruperi. Sufletul lui era turmentat și plin de decizii importante. Noaptea se așternuse grea, iar luminile rare ale camioanelor se reflectau în ochii lui obosiți.

În inima lui era o furtună.

Dacă m-am înșelat?
Dacă nu mă mai vrea?
Dacă această călătorie e prea târziu?

Dar pe bancheta de lângă el se afla cutia cu verighete.

Zece ore mai târziu, ajunse în orașul Kari, unde aerul mirosea a sare și a briză rece. Se îndreptă direct spre hotelul în care locuia Chao Fah.

Recepționera îl privi profesional, dar prietenos.

– O cameră, vă rog. La același nivel cu doctorul Chao Fah, dacă este posibil.

– Desigur, domnule. Camera 408. Domnul doctor e în 407.

Ramanan își simți inima trântită de coaste.
Urcă. Intră în camera lui. Făcu un duș scurt, tremurând nu de frig, ci de emoție. Își puse o cămașă simplă, deschisă la gât, lăsând pieptul să respire.

Așezat pe marginea patului, deschise cutia. Scoase una dintre verighete și o puse pe degetul inelar. Pe cealaltă o ținu strâns în pumn.

A sosit timpul.

La ora 22 fix, feromonii lui Chao Fah apărură pe hol.
Blue Mountain fierbinte, agitat plin de dor.

Ramanan tresări violent. Corpul lui reacționa instinctiv, trăgând aer cu nesaț, ca un om care fusese ținut sub apă prea mult timp.

Ieși pe hol 30 min mai târziu și se opri în fața ușii 407,

Chao Fah abia ieșise de sub duș…feromonii celor doi se izbiră de lemnul ușii ca două valuri care își cer eliberarea. Erau acolo, deznădăjduiți,  separați doar de o bucată de lemn , dar pe care n-o puteau traversa.

Aromele de whisky vechi și lemn îmbibat în sherry de afară căutau disperate să se încolăcească în aer cu cafeaua dulce Blue Mountain. Vâjâiau, bolboroseau, se chemau.

 Ce se întâmplă?
Chao Fah, încă ud pe gât după duș, se sprijini de măsuța din mijlocul camerei. Respira greu și inima îi bătea neregulat.

Simțea prezența…simțea dorința…simțea focul din măruntaie…îl simțea pe… EL…

Își puse în grabă o cămașă, hotărât să iasă să bea un whisky, să-și calmeze nebunia.

Deschise ușa cu un mare aer…Avu un șoc teribil…Se albi la față și inima i se învolbură…lacrimile urcară repede spre ieșirea verde, cu alge scăldate de un ocean invizibil.

Ramanan era acolo…proptit în fața lui…cu chipul palid, cu ochii umezi…și…și…atât de chipeș.

Feromonii Blue Mountain năvăliră din cameră, ca un nor fierbinte. Întâlnirea cu scorțișoara, cu portocalele, cu lemnul îmbibat de sherry, toate caramelizate în aromă  de nuci și de Macallan, fu explozivă. Feromonii invizibili se îmbrățișau, se sărutau lacomi, se înlănțuiau în aer cu un sunet abia perceptibil, un murmur de regăsire și de fericire.

Chao Fah rămase blocat în tocul ușii. Lacrimile i se revărsară instantaneu, fără control. Un plâns tăcut, sfâșietor, de o intensitate rară. Încercă să închidă ușa, ca să se ascundă rușinat, copleșit, zdrobit de emoție.

Dar Ramanan puse palma pe ușă, o împinse ușor. Chao Fah făcu doi pași în spate și se lipi de perete.

Ramanan intră încet, fără grabă, cu respirația tremurând. Chao își acoperi fața cu mâinile.

Ramanan i le coborî încet, cu degetele tremurând, și îi șterse lacrimile cu buzele, fără grabă, fără violență, fără posesie. Era doar iubire.

Îl săruta pe obraji, pe tâmple, pe colțul buzelor, adunând fiecare lacrimă ca pe ceva prețios.

Chao Fah izbucni într-un suspin, un sunet scăpat din străfunduri. Nici el, nici Ramanan nu scoseseră nici un cuvânt. Nu era nevoie.

Ramanan își sprijini fruntea de a lui, respirând același aer cu al lui. Apoi îl strânse în brațe lipind nasul de glanda lui de la ceafă. Îl ținu strâns inspirând și expirând lent. După o vreme, fără să-l lase din brațe, începu să-i murmure la ureche cuvinte pline de iubire.

– Pentru că nu mai pot să trăiesc fără tine, pentru că ești sufletul meu pereche, pentru că legea nu valorează nimic fără fericire, pentru că te vreau al meu pentru totdeauna…am sosit…

Se îndepărtă,  luă mâna lui Chao Fah și pusese verigheta în palma lui.

 –Dacă încă mă mai vrei… pune-o pe deget. Dacă nu… plec. Dar nu voi înceta să te iubesc.

Aerul vibra între ei. Feromonii roiau deasupra lor ca un dans sacru. Murmurau și ei cuvinte de iubire…incitau…așteptau…

Chao Fah își ridică ochii în sfârșit. În ei erau alge care unduiau sub valurile oceanului, durere, iubire, speranță. Cu mâna tremurând, luă inelul și îl puse pe degetul inelar. Ramanan aproape că se prăbuși când verigheta alunecă pe degetul cald al lui Chao Fah.

Două inimi, două suflete pereche, două destine, în sfârșit reunite.

Iar sărutul lor, când în sfârșit buzele li se uniră, nu fu nici feroce, nici grăbit, fu lent, fu tandru, un sărut de recunoaștere, de reparație, de promisiune.

Feromonii lor, împletiți în aer, făceau deja dragoste înainte ca trupurile lor să se atingă.

– Ama, șopti Chao, cu fruntea lipită de a lui, în timp ce respirațiile li se amestecau.
– Vreau să-ți spun ceva… și nu știu dacă pot, fără să tremur.

Chao Fah ridică ochii. Verdele lui strălucea ud și vulnerabil.

–Tu ești pentru mine… mai mult decât iubire. Ești liniștea mea, ești decizia care mă sperie și totuși singura pe care vreau s-o iau. Ești bărbatul cu care vreau să trăiesc, să adorm, să mă trezesc, să împart… totul. Dacă vei rămâne lângă mine… nu voi cere altceva niciodată.

Ramanan nu-și mai putu ține lacrimile. O picătură se desprinse și căzu pe obrazul lui Chao.
Îi prinse fața între palme, cu tandrețe, cu venerație.
– Al tău să fiu.

Chao Fah închise ochii…era prea mult, prea intens, prea adevărat. Ramanan îi sărută pleoapele, întâi una, apoi cealaltă, apoi obrajii umezi, apoi colțurile buzelor și în sfârșit, buzele în întregime.

Chao Fah tremura. Nu de frică, ci de eliberare. Ramanan îl luă de mână.

–Vino.

Nu fu o comandă ci mai degrabă o invitație.

Îl duse spre pat, nu cu grabă, ci cu pași mici, de parcă fiecare înaintare era o declarație în sine.

Când ajunseră lângă marginea patului, Chao Fah îi atinse cu degetul verigheta.

-Sunt al tău.

-Și eu al tău…pentru totdeauna.

Corpurile lor se apropiară încet, cu respect, cu răbdare, cu o nevoie care nu avea nimic animalic, ci cu totul uman. Se dezbrăcară lent, nu ca doi bărbați nerăbdători, ci ca două suflete care se arată unul altuia în totalitate. Feromonii vibrau ca un cântec în aer,  un cântec de reîntregire. Corpurile lor se frecau, se atingeau, palmele cercetau, frământau, descopereau. Această noapte avea să fie una specială și ei o știau. Trupurile căzură pline de pasiune pe pat. Se auzeau sunetele erotice ale sărutărilor, gemetele de plăcere, frecarea abdomenelor interioare îi făcea să înoate adânc într-un aer compact de fericire. Ramanan se purta cu Chao Fah exact ca și cu un Omega, iar acesta nu dădea nici un semn de nesupunere. Deși era un Alpha top, el decisese că va fi soția lui Ama al lui. Preludiul fu lung și-l aduse pe Chao Fah într- o stare de nebunie completă.

–Ama…intră în lumea mea…te primesc cu brațele deschise…

Penisul dur, nerăbdător se propti falnic în canalul secret și intră cu o singură mișcare. Actul îl paraliză pe Chao Fah,  dar Ramanan nu-i dădu răgaz să geamă de durere că-și înfipse limba în gura lui asaltându-l. Visase la acest moment, visase de mult timp. Penetra , ieșea, iar penetra, ritmul devenise amețitor. În același timp îi prinsese falusul care era la fel de mândru ca al lui și-l iubea cu mâinile. Din când în când Ramanan îl învârtea când cu fața la el, când cu spatele , când în lateral. Voia să-l facă  să treacă din orgasm în orgasm, voia să fie al lui și numai al lui. Îl iubea infinit plus.

Ramanan făcea dragoste cu el așa cum nu o mai făcuse cu nimeni, iar Chao Fah îi răspundea cu aceeași ardoare. El îl iubise de la început pe Ama al lui, suferise în tăcere, așteptase, fusese acceptat și apoi alungat. Iar acum, mâna care purta verigheta era un semn că vor fi împreună pentru totdeauna. Îl înlănțui cu picioarele în jurul taliei  și nu-i mai dădu drumul. Erau amândoi transpirați și frenetici, dar oare două suflete pereche se puteau comporta altfel atunci când fac dragoste? Dispăruse totul în jurul lor: lumea Omegaverse, legile, teama de represalii, totul devenise doar un orgasm permanent care îi ridica în cele mai înalte sfere. Se dăruiau unul altuia cu pasiune, dar nu cu grabă, ci cu înflăcărare și mai ales…cu o iubire imensă, într-o noapte în care își regăsiseră nu doar trupurile, ci și inimile.
Era o noapte în care fiecare atingere spunea rămâi cu mine, o noapte în care lumea înceta să existe, fiindcă în acea cameră erau suficienți unul pentru celălalt.

Erau lipiți unul de altul, iar Ramanan își continua penetrarea ținându-l strâns și scoțând gemete de plăcere, Se apropia și el de orgasm, după ce aproape că-l mortificase pe Chao Fah. Grăbi dintr-o dată mișcările de du-te vino, împingând puternic și-și lipi  capul de de glanda acestuia mirosind-o cu respirații adânci. Vocea lui sună răgușită și foarte șoptită:

– Chao Fah, dacă erai un Omega, acum, în acest moment ți-aș fi oferit marca mea. Cu toată iubirea ce ți-o port.

Chao Fah întoarse capul spre el și-i prinse gura cu pasiune. Feromonii erau complet uniți învăluindu-i în totalitate cu aromele lor de suflete pereche. Ramanan  ejaculă și-i strigă numele amețit de puterea orgasmului.

– Cha…o…Faaah…aaaaahhhh!

Chiar și după eliberarea aceea plină de extaz, Ramanan continuă să-l țină așa presându-l sub el ca și cum îi era teamă că va dispărea din brațele lui.

Adormiră îmbrățișați, cu degetele încleștate ușor peste verighetele lor noi, cu frunțile lipite, cu feromonii uniți într-o singură aromă blândă care acum nu mai era o aromă de whisky sau de cafea ci devenise o aromă de „NOI”.

Două suflete pereche, două inimi deveniseră un întreg care înfrunta cu adevărat legile crude ale acelei lumi.

……………………..

Lumina dimineții se strecură lent prin perdelele subțiri ale camerei 407, pictând pe pereți umbre aurii. Aerul era cald, liniștit, saturat de noul lor parfum.

În pat,  Chao Fah dormea lipit de pieptul lui Ramanan, cu un braț aruncat peste mijlocul lui ca și cum l-ar fi protejat de orice pericol. Capul îi era ascuns în curbura gâtului acestuia, iar respirația lui calmă mângâia pielea bărbatului, ca un secret spus doar în somn.

Pentru prima dată după multe nopți, Ramanan nu se mai trezea singur.

Se trezise înaintea lui Chao, cu ochii încă închiși, și stătuse nemișcat câteva minute. Își simțea inima trist de fericită, vlăguită de o noapte în care nu mai fugise de adevăr, o noapte în care își permisese să fie… OM. Nu polițist, nu tată, nu prizonier al vreunei legi, ci doar un bărbat îndrăgostit, ținând în brațe bărbatul pe care îl iubea.

Se uită la verigheta de pe degetul lui Chao Fah: strălucea slab, ca o promisiune care nu mai trebuia rostită.

Ramanan își plimbă degetele prin părul negru al lui Chao, încet, ca să nu-l trezească. Părul mirosea a șampon cu lemn dulce și a piele caldă. Gândurile lui curgeau necontrolat.

Cum am putut să trăiesc fără asta?
Cum am putut să-l rănesc?
Cum am putut să cred că fericirea e un păcat?

O lacrimă îi alunecă pe tâmplă, pierzându-se în perna moale.

În somn, Chao Fah simți mișcarea. Își încolăci piciorul peste al lui Ramanan și murmură ceva neînțeles, un amestec de bună dimineața și te iubesc, ca un copil care visează frumos. Gura lui atinse gâtul lui Ramanan cu o atingere inconștientă, iar Ramanan tresări, nu de erotism, ci de o tandrețe care îl copleșea până în măduvă. El îl iubise foarte mult pe Manun, făcuseră dragoste, îi dăduse doi copii și viațq lor fusese ca un lung și liniștit fluviu. Dar cu acest bărbat era cu totul și cu totul altceva. În momentul în care ejaculase în el, plânsese. Nu era un plânset de tristețe ci un plânset scos din mijlocul feromonilor, unul de fericire că devenea unul și același cu sufletul lui pereche.

Gândurile lui fură întrerupte. Chao Fah se trezea lent, cu genele fluturând ușor, cu o respirație care ezita între somn și trezire.

Când ridică privirea, ochii lui verzi întâlniră ochii albastru-oțel ai celui pe care îl iubea.

Întâlnirea aceea de priviri fu… devastatoare. Nu fu nevoie de cuvinte, nu fu nevoie de explicații.

Chao Fah se strânse mai tare în brațele lui Ramanan, ca un bărbat care a găsit în sfârșit limanul după un drum lung și furtunos.

– Ama… murmură, cu vocea răgușită, încă somnoroasă.
– Sunt aici.

Ramanan îi mângâie lin linia maxilarului.

–Și nu te mai las .

Chao Fah clipi încet. Își așeză palma pe pieptul lui Ramanan, exact deasupra inimii.

– Îți bate iar normal… spuse încet, ca și cum ar fi observat ceva miraculos.

– Pentru că ești aici, răspunse Ramanan, apropiindu-și fruntea de a lui.

Chao Fah își ridică ușor capul și îi atinse buzele. Doar atât. Un sărut mic, cald, aproape un salut între suflete pereche.

– Ți-e foame? întrebă Ramanan, încercând un zâmbet.

– Nu.
Chao Fah îl trase ușor înapoi, lipindu-și trupul de al lui.
– Vreau doar să stau cu tine. Să nu se termine. Atâtea nopți am visat la acest moment.

Ramanan își trecu mâna pe spatele lui, simțindu-i vertebrele delicate sub pielea caldă.

– Nu se termină, nici acum, nici mâine.

Chao Fah se încruntă ușor, cu o vulnerabilitate care îl făcea atât de uman și atât de frumos.

-Ți-e teamă?

Ramanan rămase o clipă în tăcere.

– Da.
Îi luă mâna lui Chao și o strânse.
– Dar mai tare decât frica asta… îmi e teamă să te pierd din nou. Și asta nu cred că aș putea să o mai suport vreodată.

Ochii lui Chao Fah se umplură de lacrimi, nu de tristețe, ci de o fericire atât de brută încât îi tremura bărbia.

Se cuibări din nou în pieptul lui Ramanan, cu brațele strânse în jurul lui.

– Ama… dacă așa arată dimineața lângă tine, eu nu mai vreau altă viață.

Ramanan îi sărută fruntea.

– Nici eu.

Cu capul plecat, lipit de pieptul lui Ramanan, Chao Fah vorbi cu o căldură aparte:

– Ama…Ama al meu…te iubesc foarte mult.

Ramanan îl strânse în brațe și mai tare.

– Chao Fah…te iubesc foarte mult.

Afară, lumea își vedea de treburile ei, turiștii se grăbeau la piață, oamenii la muncă.
Dar în camera 407, timpul nu mai curgea.

Două suflete pereche stăteau lipite în același pat, sub aceeași lumină caldă, respirând același aer, cu verighetele strălucind ca două promisiuni neîntoarse.

Și pentru prima dată…nu mai conta altceva.

Nota scriitoarei

Nu există răsplată mai mare pt mine decât emoticoanele și comentariile, mulțumesc în avans pentru ele.