Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 16

Pasiuni

MOTTO:

Câteva zile mai târziu de la întâlnirea de pe faleză, soarele se ridica peste campusul Facultății de Arte Plastice din oraș, scăldând zidurile vechi într-o lumină caldă, aurie. În holul principal, o agitație neobișnuită însoțea sosirea unui vizitator de onoare.

Etan Siri, investitor, colecționar și mecenat recunoscut, intrase în clădire cu pas sigur, însoțit de decan și de câțiva profesori. Toți îl priveau cu o deferență amestecată cu curiozitate. Rar venea un Alpha de asemenea rang în mijlocul atelierelor, printre mirosul de vopsea și hârtii umede.

Etan nu părea însă deranjat. Dimpotrivă, aerul plin de pigmenți și hârtie udă îi aducea aminte de faleza aceea, de vocea ei și de parfumul de flori de lămâi.

-Domnule Siri, îl întâmpină decanul, e o mare onoare să vă avem printre noi. Ni s-a spus că intenționați să oferiți o bursă și o donație semnificativă facultății…

– Da, confirmă Etan calm. Este timpul ca arta să primească ce merită. Dar am o singură condiție: să aleg personal studentul sau studenta care va primi bursa.

Decanul schiță un zâmbet reținut.
– Desigur… deși, în mod normal, selecția se face prin comisia…

– Înțeleg, îl întrerupse Etan politicos, dar cu fermitate.

– Totuși, cred că veți fi de acord că un ochi format poate recunoaște un talent real, chiar înaintea comisiilor. Și după câte știu, facultatea are nevoie de bani pentru o renovare completă a clădirii.

Tonul nu lăsa loc de discuție.

Câteva minute mai târziu, în sala luminoasă unde se aliniau planșe și schițe, Etan își lăsă privirea să alunece peste lucrări. Se opri în fața unei mese. O acuarelă cu tonuri delicate de albastru și auriu îl țintui pe loc: un peisaj marin, dar nu numai realist , ci respirând viu ca o ființă.

Colțul foii purta o semnătură mică abia vizibilă: Mila Songpa.

Zâmbetul i se înmuie. Nu era doar pictura care îl atinsese, era vibrația inconfundabilă a sufletului care o crease.

– Ea, spuse el simplu.

– O aleg pe domnișoara Songpa.

Decanul, vizibil surprins, încercă o obiecție:
– Domnule Siri, există și alți candidați… poate mai experimentați…Acesta este un Omega de clasă…

Etan îl privi direct, cu acea siguranță rece a unui om care nu se răzgândește niciodată. Decanul lăsă fraza în suspensie.
– Nu e nevoie de experiență când există talent. Am ales.

Tăcerea care urmă îl făcu pe decan să nu mai îndrăznească să-l contrazică. Donația era mare, de aproape 3 milioane.

………………

În duminica acelei săptămâni, faleza era din nou luminată de soarele blând al după-amiezii. Mila înainta pe alee cu pași ușori, cu o strălucire nouă în ochi.

Îl zări pe Etan în picioare cu pălăria de pai pe cap, privind oceanul. Inima i se zbătu ca o pasăre mică.

– Etan! îl strigă ea, aproape fără să-și dea seama.

El se întoarse, iar zâmbetul îi înmuie trăsăturile.
-Mila… pari fericită.

– Cum să nu fiu? Nu pot să cred ce s-a întâmplat! Cineva… a cumpărat toate acuarelele mele. Și… și am primit o bursă, cea mai mare din istoria facultății!

Ochii ei sclipeau de bucurie sinceră, inocentă.
– Nu știu cine a făcut asta, dar e… un miracol. Simt că pentru prima oară cineva chiar crede în mine.

Etan o asculta, iar în zâmbetul lui se citea un amestec de tandrețe și durere.
-Uneori, lumea îți răspunde exact când nu te mai aștepți. Poate că miracolele vin doar atunci când ești pregătită să le vezi.

Ea râse ușor.
– Atunci cred că am  noroc. Mult noroc.

El o privi adânc.
– Eu cred că norocul tău are alt nume. Se numește talent… și suflet.

Mila se înroși, întorcând privirea spre ocean. Briza le învăluia chipurile, purtând aceleași parfumuri familiare:  flori de lămâi și eucalipt de lămâie.

Etan inspiră adânc.
Ar fi vrut să-i spună adevărul. Că banii, bursa, tablourile cumpărate… toate veneau de la el. Că nu fusese un gest de milă, ci o nevoie profundă de a o susține, de a o vedea zburând.

Dar se opri. Nu voia s-o sperie. Nu voia ca recunoștința ei să umbrească libertatea.

-Sunt fericită, spuse Mila, privind cerul.
–N-am fost niciodată atât de norocoasă.

Etan zâmbi, de data asta trist.
–Nici eu, Mila, murmură el inspirând parfumul care îl învăluise discret și grațios. Florile acelea prindeau încet rădăcini pe trunchiul eucaliptusului, făcându-l la rândul lui să înflorească într-o explozie parfumuri rare….rare și pline de iubire.

– Dar nu pentru bursă. Ci pentru că te-am întâlnit.

Ea întoarse privirea spre el, surprinsă.
– Ce vrei să spui?

El făcu un pas spre ea, dar rămase la o distanță respectuoasă.
– Într-o lume plină de zgomot, tu ești liniștea mea.

Mila nu știu ce să răspundă. Doar zâmbi ușor, cu o timiditate care îl atinse profund pe Etan.

El își coborî privirea spre valurile care se spărgeau sub faleză. În mintea lui, gândurile se amestecau între lege și dorință.

Era căsătorit. Legea Alpha, nu-i interzicea să aibă o a doua soție, dacă o putea întreține și proteja. Dar sufletul lui nu vedea o „a doua”.
Vedea doar UNA.
Cea adevărată.

Știa că nu putea divorța de Soni Hu, alianțele dintre familii nu se desfăceau așa ușor. Semnase un contract care trebuia respectat.
Dar dacă Mila l-ar accepta… dacă ea ar simți la fel… lumea întreagă s-ar rescrie.

Nu…nu trebuia să grăbească pasul.

Încet, își spuse.

 – Las-o să simtă. Las-o să se apropie. Vreau să fie alegerea ei, nu chemarea mea.

Privirea lui se ridică din nou spre ea.
În lumina zorilor, Mila părea pictată chiar de propriile ei culori: auriu, albastru și o fărâmă de lumină vie.

Etan inspiră adânc, iar parfumul de floare de lămâi îi pătrunse adânc în suflet.

Era aroma destinului lui.
Și știa că, într-o zi, urma să-i dea marca, nu ca pe o posesiune, ci ca pe o rugăciune.

Pentru că ea era începutul și sfârșitul tuturor liniilor lui invizibile.

………………………

Soni Hu avea treizeci și șase de ani și era o frumusețe de porțelan rece. Era moștenitoarea imperiului Hu, o dinastie de afaceri ce se întindea până în Londra. Obișnuită să aibă tot ce își dorea, Soni trăise mereu cu convingerea că dorința ei era lege.

Când îl întâlnise pe Etan Siri, el nu era decât un tânăr de șaptesprezece ani, tăcut, cu o privire care nu cerșea atenție, dar o atrăgea inevitabil. Avea acea frumusețe nepericuloasă la prima vedere, dar care devenea obsesivă pentru cine nu putea suporta indiferența.
Soni fusese pierdută din clipa aceea. Îi despărțea 7 ani, dar lui Soni nu-i păsa. Ea avea bani, bani mulți și putere.

Ani de zile, îl urmărise de la distanță, îi știa fiecare pas, fiecare succes. Tatăl ei, un titan al afacerilor, îi înțelesese obsesia și, când momentul potrivit se ivi, încheie contractul perfect: o alianță între familii, cu o dotă care nu putea fi refuzată. 100 milioane și clauze pline de beneficiu pentru tatăl Siri.
Etan devenise soțul ei.

Căsătoria lor fusese un eveniment fastuos, dar rece, o orchestră de diamante și aparențe. Soni era fericită, aștepta să domine corpul bărbatului cu feromonii ei, își dorise iubire, pasiune, victorie. Dar încă din prima noapte înțelese că bărbatul acela, pe care îl dorise cu atâta intensitate, era o fortăreață.
El nu o ura. O respecta, dar o respingea cu o liniște aproape dureroasă.

Zilele de așteptare a pasiunii visate se transformaseră în luni, apoi în ani, iar în tăcerea dormitorului lor se născu frustrarea. O femeie ca Soni nu știa să fie respinsă. Nu putea accepta că, în ciuda tuturor bijuteriilor, a trupului perfect și a poziției, Etan nu o dorea.

Zvonuri începură să circule că el ar fi bolnav, că ar fi rece, că ar fi lipsit de instinct…că era impotent. Ea însă știa adevărul: Etan nu era lipsit de dorință, ci doar că dorința lui mergea altundeva.
Unde? Soni nu știa, dar simțea. Și sentimentul acela că nu era iubită o mistuia mai tare decât orice umilință.

Așa că făcu ce știa mai bine: începu să-și construiască o viață paralelă. În aparență, era prima doamnă a imperiului Siri. În spate, trăia din scurte evadări, din promisiuni efemere. Fiecare aventură era o încercare de a-l uita, dar niciun bărbat nu reușea să-i aline golul.

Totuși, chiar și după 8 ani de căsătorie, în adâncul sufletului, Soni încă îl voia. Încă îl aștepta.
Dar de câteva săptămâni încoace, de la orgia ei din dormitorul conjugal, Etan nu mai revenise acasă, nu o mai sunase, nu mai venise să o strângă de prin baruri. La serviciu era mereu plecat sub pretextul fundațiilor culturale și al burselor de artă. Instinctul ei se trezi…Ea știa. Nu avea dovada, dar știa.
O altă femeie îi intrase în destin.

Și pentru prima dată în viață, Soni Hu simți frica. Nu de a pierde o avere, ci de a pierde singurul bărbat pe care nu-l putuse niciodată cuceri.

Puse mâna pe telefon. De la primul apel, o voce răgușită, acră răspunse cu un „da”.

– Vreau să urmăresc pe cineva 24/24. Plătesc bine. Dar vreau poze, informații, chiar și când se cacă vreau să știu cât timp o face și unde.

Închise telefonul și se privi în oglinda mare a dormitorului. O cruzime teribilă apăru pe chipul ei. Gândurile ei fură transmise cu voce tare spre oglinda care ăi reflecta chipul deformat de ură.

–Voi omorî pe orice femeie se va apropia de tine. Dacă eu nu pot fi fericită, nici tu, Etan, nu vei fi. Îți voi arde aripile care vor să zboare în altă parte.