Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 17 vol 2

INIMI

În acea dimineață, după ce luaseră micul dejun în cameră, Chao Fah, care avea 3 zile de odihnă, îi propuse lui Ramanan să descopere o surpriză. Plecară pe jos și pașii îi purtară până la port. Se țineau de mână și zâmbeau unul la altul, din când în când. Aici nimeni nu-i cunoștea, deci nu se fereau să-și arate iubirea unul față de celălalt. Soarele de noiembrie răsărea blând peste port, cu o lumină gălbuie, moale. Apa strălucea ca o pânză de mătase întinsă peste lume, iar aerul mirosea a sare, a scoici încă adormite și a lumină proaspătă. Portul orașului Kari era unul foarte mare și puteai vedea tot soiul de ambarcațiuni, de la cele mai mici la cele mai mari. Chao Fah îl trase de mână și se opri în fața unei ambarcațiuni.

Velierul cu două catarge se ivi în fața ochilor ca o apariție neașteptată, o siluetă străină și totuși atât de familiară, ca un vis pe care parcă îl visaseși cândva, dar nu-ți mai aminteai când.

Îl vedeai întâi din depărtare cu lemnul cald al bordajului, lustruit de sare și de vreme, ridicându-se lin din apă, ca trupul unei creaturi marine adormite. Reflexele soarelui dimineții alunecau pe el ca pe o piele vie.

Cele două catarge, înalte și subțiri, se ridicau spre cer cu o eleganță aproape solemnă, asemenea unor coloane ale unui templu antic. Pânzele erau strânse, dar chiar și în repaus păstrau o dorință ascunsă: aceea de a se deschide oricând, de a prinde vântul și de a duce nava dincolo de orizont.

Urcară pe punte. Ramanan era uimit, dar și bucuros. El era un as al mânuirii ambarcațiunilor cu pânze și iată că, după jazz și echitație, descoperea un al treilea hobby comun.

Chao Fah își trecu palma peste lemnul catargului, ca și cum ar fi mângâiat un vechi prieten.

Ramanan îl urmărea în tăcere, sprijinit cu un umăr de marginea velierului. Purta o cămașă albă, iar deasupra un cardigan călduros. Vântul îi ridica firul rebel din păr. Chiar și după noaptea aceea în care se consumaseră unul pe altul cu răsuflări calde și mâini tremurând de dor, încă îi simțea pielea.

— Tu știi să navighezi? întrebă Ramanan, privind nodurile perfect strânse de la pânze.

Chao Fah zâmbi puțin în colțul gurii.
— Velierul ăsta l-am reparat, l-am învățat, l-am luat ca pe un copil încăpățânat acum vreo 3 ani, când am venit pentru prima oară să înlocuiesc un prieten ce trebuia să se căsătorească. De atunci, 1 dată pe an vin aici, la Kari. Am un al doilea velier acasă. Se numește Siriya și ies des pe ocean. Ești interesat?

Ramanan își lăsă privirea asupra mâinii lui Chao Fah, acolo unde verigheta, pusă cu o seară înainte, strălucea discret în lumina dimineții.
Îi strânse degetele ușor.

– S-ar părea că avem încă un punct comun. Sunt fan de veliere și am și eu unul. Știi cum se numește?

Angel[1].

Chao Fah rămase fără cuvinte…jazzul, caii, velierele, numele lui pe cel al lui Ramanan…toate acestea îl tulburau adânc. Ramanan o văzu , puse un braț în jurul taliei lui și-l lipi de el cu tandrețe. Începu să-l sărute încet cu sărutări scurte, dar care măturau toată fața. Chao Fah deveni o cârpă moale și se lăsă iubit. Era foarte fericit.

– Arăți… acasă aici, pe velier, murmură Ramanan erotic.

Chao Fah se înroși imperceptibil și se trase din îmbrățișarea lui, doar ca să se lase din nou să fie prins.
–  Nu mă face să roșesc pe mare, râse el scurt.

–Nu suntem pe mare ci pe ocean, așa că poți roși.

Velierul porni lin, despărțind apa în două fâșii albastru-argintii.
Pânzele se umflară în vânt, iar lumina de toamnă dansa pe ele ca pe o mătase translucidă.

Chao Fah trecu la cârmă, corpul lui mișcându-se cu o ușurință instinctivă, aproape animalică. Ramanan îl privea fascinat.

– Ești superb când conduci barca, îi spuse, apropiindu-se din spate și îmbrățișându-l ușor, cu brațele în jurul taliei. Îi sărută delicat glanda de pe ceafă.

–Ama… dacă mă săruți acum, cred că virăm brusc spre stânci, murmură Chao Fah, cu obrajii calzi.

Ramanan îi atinse cu buzele urechea.
–Atunci voi ține cârma cu tine.

Oceanul se întindea în fața lor, calmă, limpede, cu nuanțe pastelate de turcoaz și azuriu. Soarele de noiembrie nu ardea, ci încălzea. Bătăile inimilor lor se aliniau cu ritmul lent al valurilor.

Velierul aluneca în tăcere, iar orizontul părea să se deschidă doar pentru ei doi. Acolo, pe apă nu trebuiau să se mai ferească de nimeni. Se îndepărtaseră de țărm și acesta se pierduse la orizont. Deși era o toamnă târzie, parcă vremea ținea cu ei. Ajunși în largul oceanului, Chao Fah aruncă ancora. Voia un moment de intimitate, departe de ochii lumii. Ramanan îl strânse în brațe, apoi îl sărută, întâi ușor, doar atingându-i buzele, apoi îi aspiră gura. Părea că dorea să respire aerul din plămânii lui Chao Fah. Se sărutau pipăindu-se frenetic, fără teama că cineva îi va surprinde. Ramanan gemu sub puterea tuturor sentimentelor ce-i lovea stomacul, tâmplele și abdomenul inferior. Îl dorea pe Chao Fah, acolo, în acel moment. Feromonii lor vâjâiau deasupra capetelor, forfoteau , se înlănțuiau, beți de atâta excitare. Corpurile celor doi fură îmbălsămate într-o clipă, hainele căzură una după alta și, da, parcă natura ținea cu ei. Un soare puternic ieși dintre nori mângâindu-i, în timp ce ei, doi bărbați Alpha, se iubeau fierbinte. Lipit de spatele lui Chao Fah, Ramanan respira cafeaua aceea excepțională, în timp ce prelungirea vieții lui era deja înfiptă în misterul secret al acelui corp atletic. Erau ei doi și oceanul singurii martori ai acelei iubiri profunde, unice…dar nepermise…În momentul suprem se auziră două :

–Te iubesc atât de mult…două propoziții identice rostite la unison și care reprezentau un mare adevăr.

…………………….

După ce acostară, merseră desculți pe nisip. Nisipul era rece, dar plăcut, iar briza purta mirosul de mare, amestecat cu ceva dulce, poate florile sălbatice de pe dune.

– Ar trebui să facem asta mai des, spuse Ramanan, privind linia infinită a apei.

– Ar trebui să rămâi aici câteva zile, adăugă Chao Fah, fără să-l privească.

Dar tonul lui era deja plin de dor.

De pe mal, un cuplu care părea gay , doi bărbați tineri, Alpha, unul cu părul prins într-un coc mic, celălalt cu o cameră profesională agățată de gât, îi observau ținându-se de după gât.

Fotograful ridică mâna și zâmbi.
– Scuzați-mă! Cuplul vostru e… minunat. Vreți câteva poze? Lumina e perfectă.

Chao Fah dădu imediat din cap.
– Nu. Nu cred că…

– Da, spuse Ramanan calm, punându-și brațul în jurul umerilor lui Chao Fah.

Doctorul îl privi brusc, surprins.

– Ramanan…

– Lasă-mă. Vreau să te am în fotografii, să te pot căra cu mine peste tot. Pot?

Chao Fah cedă, înroșindu-se iar.

Fotograful îi așeză în tot felul de poziții: ținându-se de mână, cu valurile la glezne, îmbrățișați, privindu-se în ochi, râzând, Chao Fah cu capul rezemat pe umărul lui Ramanan.

Una dintre poze îi surprinse sărutându-se.

– Promit că păstrez totul privat, le spuse fotograful.

– Aveți o adresă de email, să vi le trimit când le scot?

Schimbară emailurile. Fotografii plecară ținându-se de mână, lăsându-i în urma lor cu inimi mai ușoare.

……………

Camera hotelului avea balcon cu vedere la mare. În depărtare, valurile se loveau ritmic de țărm, iar apusul colora cerul în nuanțe de corai și lavandă.

Ramanan aprinse o lumânare mică pe masa rotundă de lângă fereastră. Aduse două farfurii cu paste de pe room service, simplu, dar aranjate cu grijă.

– Ești… prea atent, zise Chao Fah, privindu-l cu un zâmbet jenat.

– Nu. Sunt doar soțul bărbatului pe care îl iubesc.

Cuvintele îl loviră în piept pe Chao Fah. Înghiți în sec.

-Nu-mi spune asta dacă nu e adevărat…

Ramanan se apropie, îi ținu fața între palme.
–E adevărat. Niciodată nu am fost mai sigur.

Cina trecu cu glume, atingeri pe mâini, pahare de vin ciocnite încet și lumina caldă care îi învăluia.

…………………..

În camera cu perdelele trase și lumina lunii intrând pe sub ele, Chao Fah îl trase pe Ramanan lângă el, ca un om care pierduse prea mult și găsise în sfârșit ce trebuia.

– Ama… murmură cu vocea tremurată.

Ramanan îi alunecă palmele pe ceafă, pe spate, pe mijloc.
Se sărutară încet, tandru…fără nicio grabă…fără nicio teamă.
Era doar două inimi care în sfârșit aveau curajul să bată una pentru cealaltă.

Pielea lor mirosea a sare, a vânt de mare și a liniștea unei zile care îi făcuse liberi.

Iubirea lor fu în noaptea aceea tandră, caldă, plină de respirații lente și de intimitatea aceea pe care o ai doar cu persoana pe care nu o mai lași niciodată să plece.

– Ramanan… rămâi lângă mine. Nu doar azi, mai stai câteva zile, da?
-Rămân.

Și chiar rămase.

…..

În Baha, orașul în care trăia familia Siri era mare tevatură…Ratan Siri, cu privirea încruntată și fața întunecată, era în biroul de la companie și tensiunea era mare. Mama lui mandatase înainte de moarte un cabinet de avocatură celebru și un cabinet notarial pentru a pune în aplicare ultimele sale dorințe. Si se pare că Ratan explodase la deschiderea testamentului.

–Conform testamentului final al doamnei Sirima Siri, toate participațiile financiare, acțiunile și pachetele minoritare… în valoare totală de 45% din Siri Group… au fost transferate către Etan și Mila Siri.

El crezuse că va deveni implicit moștenitorul celor 45 la sută de acțiuni deținute de ea pe parcursul vieții, dar lovitură de teatru, cei trei avocați veniseră cu un maldăr de documente. Acțiuni, dividende și alte bunuri financiare fuseseră transmise nu lui, ci lui Etan și Mila. Etan deținea deja 7 procente, deci devenea, datorită moștenirii primite, CEO al companiei. Ratan Siri era în furie.

–Minți, imposibil!

Avocatul ridică o altă mapă, calm.

– Există documente semnate, validate, autentificate, înregistrate. În plus, există declarații video care confirmă intenția doamnei Siri. Mama dumneavoastră.

Ratan lovi cu pumnul în birou și stilourile din suport vibrară. Apucă documentele și le rupse în sute de bucăți, dar notarul rămase imperturbabil.

– Acesta e doar o copie, puteți face cu el orice ce doriți, spuse unul dintre avocați cu o voce plată.

Alt avocat scoase un alt document semnat parafat.

– Domnule Siri, trebuie să pregătiți un birou noului CEO, Etan Siri, și un birou pentru Mila Siri, viitorul director adjunct care deține prin moștenire sucursala de aici.

– Sărăntoaca aia? Acea… străină? Ruturiera nu va călca un pas în companie!

Notarul spuse imperturbabil:

–Voința regretatei doamne Sirima Siri nu poate fi contestată fără probe noi. Iar la acest moment…
Notarul se opri și ridică o copie a testamentului
– …este în vigoare.

Ratan văzu negru în fața ochilor.

– Mama era nebună, au manipulat-o!

-Domnule Siri , mama dumneavoastră era în deplinătatea facultăților mintale. Avem și evaluări medicale la dosar.

Ratan apucă hârtia de deasupra și o rupse, apoi încă una, și încă una, până când bucăți albe plouară peste covorul persan ca fulgii unui vis sfâșiat.

Notarul nici măcar nu clipi.

– Și acestea sunt copii. Originalele se află deja în arhivele notariale ale statului.

Avocatul clipi de două ori, apoi ridică o altă hârtie:

– Aveți obligația legală să pregătiți birourile. Mandatul devine activ în patruzeci și opt de ore.
Notarul sublinie calm:
–În caz contrar, se poate cere intervenția instanței și a consiliului executiv.

Ratan mușcă aerul, iar pereții biroului părură să se îngusteze în jurul lui.

– Ce trădare!

Avocatul își adună hârtiile.

– Este voința mamei dumneavoastră.

Ratan își duse mâna la frunte, respiră sacadat.
Pentru prima dată în viață, părea mic într-un birou care fusese mereu al lui.

–Ieșiți.

Avocații și notarul ieșiră în liniște, lăsând în urma lor o cameră sfâșiată de ambiție rănită. Ratan Siri își scutură mâna, tremurând și se apropie de fereastră. Orașul continuă să trăiască liniștit, fără să știe că regatul Siri tocmai suferise cutremurul vieții.

Dar el, Ratan Siri nu putea fi doborât. El trebuia să ia decizii extreme. El …el rămânea rege.

Dacă v-a plăcut, un mic emoji sau o reacție m-ar bucura mult, Mulțumesc.❤️❤️❤️❤️❤️

NOTA SCRIITOAREI

[1] Angel tradus în thai e Fah