Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 17

Externarea

Motto: Tati, eu știu

Ziua Z sosise. După 6 săptămâni de spitalizare, Ramanan putea în sfârșit să revină acasă.Dar contrar a ceea ce se aștepta, la anunțul făcut fetițelor și la întrebarea: Nu vă bucurați?, o tăcere se așternu în sufragerie. Erau la masă și furculițele celor două fetițe rămaseră în aer la mijlocul drumului dintre farfurii și guri.

Chao Fah Preecha avu privire întrebătoare, dar singura care sesiză întrebarea fu Rak. Agitând furculița în aer ea vorbi cu o exclamare expansivă:

–Tati , mă bucul, tata va locui aici cu noi,  nu?

Luli plecă capul în farfurie și mormăi ca pentru ea:

– Vom pleca și noi de aici, tati va răsufla ușurat.

Chao Fah tresări, dar nu voia să-și arate tristețea. Râse jovial și spuse:

–Păi voi aveți deja o casă, nu? Și veți regăsi florile, legumele, tot ce nu aveți aici, nu te bucuri Luli?

Luli depuse furculița în farfurie, întoarse capul spre Chao Fahți înfingându-și privirea direct în ochii lui, și vorbi direct:

-Da, dar acolo nu ești și tu. Tati, nu ți-ar plăcea să locuiești cu noi trei? Aș face o grămadă de activități, tata știe să facă prăjituri și mâncăruri delicioase.

Făcu o pauză și ezită înainte de a continua:

–Tata a rămas singur. Eu cred că cel mai potrivit pentru a-i ține de urât ești tu.

Chao Fah o privi gânditor.

-Ești prea mică să înțelegi.

Luli scutură vehement din cap făcând ca pletele să i se ridice exact ca șerpii Gorgonei Medusa.

-De ce toată lumea spune: Ești mică. Ce înseamnă mică? Mică de statură, da, dar nu spune că nu înțeleg.

Chao Fah împinse farfuria din fața lui și puse coatele pe masă . Ochii lui erau complet scufundați în ochii lui Luli. Fetița îl dezarma, nu știa cum să dialogheze cu ea.

–Atunci explică, te ascult.

Luli puse deoparte furculița și se ridică de pe scaun venind lângă Chao Fah. Îi prinse palma cu mânuțele ei mici și o ținu tot uitându-se în ochii lui.

–Tati, eu știu.

Chao Fah se fâstâci și se înroși. Era ca un copil prins furând cireșe într-un cireș străin. Tăcu neștiind ce să spună, dar Luli reveni la atac.

– Tati, tu îl iubești foarte mult pe tata, nu-i așa?

Ochii ei mari, la fel de albaștri ca ai tatălui, îl cercetau, dar nu cu reproș ci cu o inocență care înduioșa.

Luli continua să-l țină de mână. Căldura aceea pătrunsese prin braț, urcase în lăcașurile inimii și se simțea atât de plin de iubirea acestui copil de 5 ani, dar care avea un QI de 12 ani, încât gândul lui îi șopti că trebuia să fie corect și adevărat.

Ridică încet capul și spuse ochi în ochi cu Luli:

– Da, îl iubesc foarte mult pe tatăl tău. Tu înțelegi acest sentiment pe care ți-l destăinui?

Luli dădu din cap pentru a confirma.

– Da, tu îl iubești pe tati și vrei să faci copii cu el, tati te va marca, apoi vei face un copil, de preferință un băiat și vom trăi toți fericiți.

Chao Fah închise ochii și își dori în acel moment să fi fost un Omega. Avea o durere reală în piept. Mâine, casa va redeveni curată, aseptizată, tăcută, dar goală. Sopa făcuse deja bagajele fetițelor și o auzise plângând înfundat. Mila îl întrebase dacă poate lăsa batista de mătase lui Rak. El dăduse din mână în semn de”fă-o”. El însuși, venind spre casă se oprise într-un magazin pentru copii și cumpărase un iepure roz în pluș pentru Rak și o rochiță bleu  pentru Luli. Acolo , în magazin, văzând tații Omega râzând cu copiii, pe alții căutând jucării, pe alții cerând vânzătoarelor ultima noutate de joc își dorise cu toată ardoarea să fie un Omega. Iar acum, fetița aceasta deschisese cu o cheie magică ușa sufletului lui și-l făcuse să mărturisească un secret periculos. Foarte periculos….

Luli retrase mânuțele și îl îmbrățisă.

-Vrei să fii tati al nostru? E foarte greu să te părăsim. Te rog, fii tati al nostru…vom fi cuminți, vom învăța foarte bine. Vei fi mândru de noi.

Chao Fah o ținu mult timp în brațe până când adormi. Apoi o urcă în cameră lăsând-o în seama lui Sopa. Rămase treaz toată noaptea incapabil să se detașeze de discuția avută cu Luli.

………….

Vizita de dimineață decursese fără probleme. Chao Fah concedie studenții după terminarea turului în secție și se îndreptă spre salonul lui Ramanan Siri pentru a-i da ultimele indicații post operatorii înainte de a fi externat. Așa suna versiunea oficială a acestei vizite, dar Chao Fah nu se mințea, el se ducea pentru a fi câteva clipe singur cu Ramanan pentru a-și umple plămânii pentru ultima dată cu parfumul acela îmbătător de feromoni Macallan.

Când intră în salon, lumina dimineții cădea oblic peste pat, desenând dungi aurii pe cearceaful alb impecabil. Ramanan stătea pe marginea patului, îmbrăcat deja în hainele civile, o cămașă simplă, gri deschis, și pantaloni negri. Părul îi era încă umed, semn că tocmai ieșise de la duș. Se întoarse când auzi ușa, iar zâmbetul acela calm, aproape timid, îi tăie lui Chao Fah răsuflarea pentru o clipă.

–Domnule doctor, vii să-mi verifici suturile sau doar să te asiguri că nu fug fără aprobarea ta?

– Aș zice ambele, răspunse Chao Fah, forțând un ton neutru, dar colțurile buzelor i se ridicară ușor.

Se apropie și, pentru prima dată de când Ramanan fusese adus în spital, nu mai exista între ei niciun paravan, nicio mască medicală, nici măcar un pretext urgent. Dăinuia doar liniștea densă a dimineții și mirosul acela de piele curată, săpun, și sub toate, aroma aceea inconfundabilă, animalică, care îi dădea lui Chao Fah senzația că pierde controlul asupra propriei respirații.

Ridică ușor marginea cămășii lui Ramanan care nu fusese încă băgată în pantaloni, privindu-i cicatricea fină de pe piept. Cusăturile erau perfecte, vindecarea completă. Degetele îi tremurară ușor când îi atinse pielea.

– Totul arată bine, murmură el. Ești complet vindecat, dar trebuie să ai grijă cam încă două sau trei săptămâni. Nu trebuie să faci sporturi extreme sau vreo activitate prea obositoare.

Ramanan îl asculta și în același timp îi căuta privirea. Se ridică în picioare și cei doi se regăsiră față în față privindu-se fără cuvinte. Dintr-o dată un miros de cafea Jamaic Mountain Blue năvăli în nările inspectorului. Fu încântat căci adora să deguste această cafea ce amesteca arome de caramel, de nuci și de cafea. Nu voia să fie luat drept nebun, dar nu se putu împiedica să întrebe:

– Doctore, în acest spital se servește cafea Jamaic Blue Mountain?

I se păru că Chao Fah îl privea ciudat. Avea și de ce…cafeaua aceasta era foarte scumpă, cum ar fi putut fi comercializată în spital?

– Când Chao Fah clipi pentru a-și aduna gândurile, își dădu seama că Ramanan încă îl privea întrebător, cu acea expresie serioasă, ușor confuză.

– Blue Mountain? repetă încet, încercând să zâmbească.

– Nu, domnule inspector. În spitalul nostru… cel mult, instant.

Dar în clipa următoare, o undă invizibilă, aproape electrică, se ridică între ei. Ramanan inspiră din nou, încet, cu ochii ușor mijiți, acel parfum. Cafeaua aceea rară, cu accente de caramel prăjit și lemn dulce, îl învălui ca o amintire.

Chao Fah își coborî privirea, conștient că, involuntar, din cauza atracției pe care o exercita inspectorul asupra lui, glanda elibera feromoni cu mirosul acela intens, imposibil de controlat. Îi era rușine și, în același timp, o durere caldă i se ridica în piept, o emoție înainte de despărțire.

Ușa salonului se deschise ușor, iar Arian apăru și rămase sprijinit de tocul ușii.
–Gata, domnule inspector?  vocea lui calmă dar veselă, spulberă aerul dens dintre cei doi.
– Da, răspunse Ramanan, forțând un zâmbet.

Chao Fah îi întinse o mapă.
– Aici sunt actele de externare, rapoartele medicale și câteva recomandări scrise. Și…

Se întoarse arătând spre geamantanele mici din colț.

-…acolo sunt bagajele fetelor. Le-am ținut aici, la mine. Fetele au fost prevenite că astăzi te întorci acasă. Le-am rugat să nu lipsească de la școală dimineața.

– Mulțumesc, spuse Ramanan.

Coborâră spre ieșirea din spital. În holul de la intrare, se opriră. Doctorul dădu din cap ușor, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și se opri. Se apropie de Ramanan și-i întinse mâna.

Strângerea lor fu scurtă, dar intensă. Pielea caldă a lui Chao Fah îi transmise lui Ramanan o vibrație ciudată, un amestec de recunoștință, dar și regret. Parfumul acela de Blue Mountain se ridică din nou între ei, pătrunzător, aproape tulburător. Inspectorul își retrase mâna brusc, derutat, ca și cum ar fi fost surprins în mijlocul unui act intim.
– Să… ai grijă de tine, doctore.
– Și tu, inspectore.

Arian, cu bagajele în mâini și Ramanan părăsiră incinta spitalului. Chao Fah rămase câteva minute bune nemișcat, privind locul unde fusese Ramanan. Aerul părea golit de sens.
Oare îl voi mai revedea vreodată? se întrebă, în timp ce-și trecu mâna peste frunte.

Mirosul cafelei se risipi lent, ca o fantomă fugărită.

……………….

În mașina lui Arian, Ramanan stătea cu ochii pierduți pe fereastră. Orașul trecea pe lângă ei, amestec de umbre și reflexe metalice.

– Ești sigur că ești pregătit să te întorci acasă? întrebă Arian, fără să-l privească.
– Da. Mi-e dor de fete. Și… de casă.

O tăcere lungă se așternu între ei, spartă doar de zgomotul discret al motorului. Apoi, Arian inspiră adânc.
–Ramanan… despre accidentul vostru de pe autostradă… ancheta nu e terminată.

Inspectorul întoarse capul brusc.
– Cum adică nu e terminată? S-a spus că a fost o defecțiune tehnică.
-Așa s-a spus. Dar…

Arian îi făcu semn spre bancheta din spate.

Ramanan se întoarse și ridică un dosar gros, cu margini îndoite. Pe copertă, sigla poliției metropolitane și numărul dosarului. Îl deschise. Înăuntru, zeci de fotografii lucioase, cu timestamp-uri precise.

Camionul… Mașina gri care îi blocase depășirea…. Apoi imaginea accidentului.

Privind, simți cum sângele i se retrage din obraji. Camionul făcuse brusc marșarier, imediat după impact. Erau mai multe imagini care surprinseseră momentul, din mai multe unghiuri. În altă imagine, ocupanții mașinii din dreapta lor ieșeau și urcau în alt vehicul care oprise preț de câteva secunde. Acel vehicul dispăruse apoi în viteză.

Arian continuă cu voce joasă:
– Plăcuțele de înmatriculare sunt false. Am verificat. Toate. Niciuna nu există în baza de date.

Ramanan închise dosarul încet, privind în gol. Simțea cum se întinde în el acea veche tensiune, firul de gheață al investigațiilor nerezolvate.
Își încleștă pumnii pe genunchi.

– Cineva a vrut moartea lui Manun, Arian. A lui și a copiilor.

Șoferul nu spuse nimic. Doar îl privi scurt, cu acea expresie calmă a celor care știu mai mult decât spun.

– O să aflu, murmură Ramanan, privind afară, spre drumul care se deschidea în fața lor.
– O să aflu adevărul, orice ar fi.

Mașina acceleră lin, înaintând prin lumina de după-amiază. În spatele lor, orașul dispărea, iar în față, drumul părea o linie întunecată care ducea direct spre necunoscut.

………………….

Telefonul sună de mai multe ori cu insistență. Un bărbat ieși înjurând din baie, apucă telefonul și răspunse.

– Alo.

– Inspectorul Siri a ieșit din spital, deci copiii se vor reîntoarce acasă, Vezi să nu dai greș. Fă-i să dispară și cât mai repede.

-E o cerere mare. Lucrul ăsta necesită resurse, conexiuni și timp.

– Banii nu sunt problemă. Vreau rezultate, discret, eficient.

– Discreția costă. Protecția ta, materialele „surpriză” folosite , toate au preț.

– Spune un prag.

-Jumătate de milion acum. Restul când primesc dovada morții lor și vreau garanții că nu voi fi legat direct de caz.

-Protecția anonimă costă. Faci plata,  primești garanții și raporturi intermediare.

-Confirmă transferul.

-Îl trimit. Nu dați greș.

Bărbatul care sunase închise telefonul. Discuția durase 1 minut. Trase un fum din trabucul de lux și privi fotografia de pe birou. Imaginea imortalizase momentul în care Ramanan Siri părăsea incinta spitalului.