Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 2

FAMILII

MOTTO: 

Zgomotul îi pătrundea în cap ca o fisură în liniștea lui perfectă.

Casa doctorului Preecha era așezată într-un cartier exclusivist, ferit de aglomerația orașului. La prima vedere, clădirea părea desprinsă dintr-o revistă de arhitectură: pereți din sticlă fumurie, linii minimaliste, tonuri reci de gri și negru, totul impecabil întreținut.

Dar odată ce pășeai înăuntru, impresia de frumusețe se transforma într-un soi de „sloi de gheață”. Pereții erau albi, imaculați, fără fotografii, fără tablouri care să vorbească despre viața celui care locuia acolo. Mobilierul era modern, din piele scumpă și lemn lăcuit, dar rigid, incomod. În living, canapeaua italiană, în nuanță de antracit, părea făcută mai degrabă pentru a fi privită decât folosită.

Pe măsuța de cafea din sticlă, revistele erau aranjate la milimetru, iar în bibliotecă cărțile stăteau în linie perfect dreaptă, fără un semn de carte care să trădeze că cineva le-ar fi citit vreodată. Aerul era curat, rece, aproape clinic.

Nicio plantă, niciun fir de verdeață nu tulburau geometria spațiului. Doctorul avea oroare de plante, considerându-le „murdărie vie” care aducea praf și dezordine. Totul era controlat până la obsesie: covoarele perfect întinse, paharele de cristal aliniate, vaza de pe masă mereu cu flori artificiale, pentru că florile naturale „putrezesc și lasă urme”.

Deși avea o armată de menajere, doar două locuiau în permanență acolo și aduceau puțină umanitate în acea casă fără suflet.

Prima era Sopa, o femeie trecută de cincizeci de ani, cu ochii obosiți, dar plini de blândețe. Ea era cea care se ocupa de gătit, de curățenie și, în multe privințe, de ordinea psihologică a casei. Îl cunoștea pe doctor de ani buni și știa cum să-i vorbească fără să-i provoace nervii.

Fiica ei, Mali, avea douăzeci de ani, o tânără Omega, o frumusețe delicată ca un mac într-un lan de grâu. Era tăcută, agilă și atentă, mereu cu privirea aplecată și pași ușori, de parcă încerca să nu deranjeze aerul solemn din casă.  Era studentă la arte plastice și expunea tablourile sale oricând se ivea o ocazie. Dar deși tablourile ei parcă ieșeau dintr-o altă lume, cu peisaje care-ți tăiau respirația, fiind un Omega , avea puține șanse de a deveni celebră. Pentru ea, munca la doctor era o ocazie de a ajuta familia, dar și un exercițiu de răbdare: Preecha nu suporta greșeli, iar Mali învățase să se miște precum o umbră, rapid și discret.

Doctorul le respecta într-un fel rece și distant. Nu ridica vocea la ele…cel puțin, nu des, dar le privea ca pe niște instrumente necesare ordinii lui zilnice. Dacă ceva nu era la locul lui, o simplă privire severă din partea lui Preecha era suficientă ca Sopa să-și ceară scuze și să repare imediat. Când mama și fiica auziseră că două fetițe vor veni să locuiască în casa doctorului fuseseră șocate amândouă. Ce-l apucase pe doctor? Nu-i plăceau deloc copiii. Dar abia după ce știuseră adevărul, înțeleseseră că doctorul era obligat prin lege să le aducă pe micuțe acasă. Se părea că tatăl Omega care le născuse, murise, și tatăl lor Alpha era într-o stare gravă, avea mult timp de stat în spital. Ele se bucuraseră că vor avea 2 suflete calde în casa care era rece și când doctorul sosise cu cele două fetițe destul de târziu, spre seară, amândouă veniră în întâmpinarea lor.

– Khun, le-am pregătit camera micuțelor, spuse Sopa, în timp ce așeza niște lenjerii curate.
– Bine, dar să fie simplu. Fără jucării inutile, fără plușuri. Eu nu vreau dezordine prin casă, răspunse doctorul, fixând-o cu răceală.
–  Înțeleg… dar bona lor a adus deja jucăriile lor.  Poate le-ar ajuta să se simtă mai liniștite, încercă femeia cu voce joasă.

Privirea lui Preecha se întunecă pentru o clipă.
– Am spus simplu. Ele sunt aici temporar, nu pentru a transforma casa într-o grădiniță.

Mali, care plia discret pijamalele, îndrăzni să murmure:
–Dar sunt doar niște copii…

Doctorul se întoarse brusc spre ea.
– Tocmai. Și copiii înseamnă zgomot, mizerie și haos. Lucruri pe care nu le tolerez.

Mali își mușcă buza și tăcu. Sopa atinse mâna fiicei cu un gest liniștitor, semn că era mai bine să nu insiste.

Casa era luxoasă, dar rece. Pentru fetițe, pereții aceia albi păreau amenințători, iar liniștea din jurul lor nu era liniște, ci un mare vid. Singurele raze de căldură veneau din partea lui Sopa și a fiicei ei, care le pregătiseră masa, le aranjaseră hainele și încercaseră să le smulgă câte un zâmbet.

În schimb, doctorul Preecha privea totul de la distanță, ca un străin în propria locuință, iritat de orice urmă de copilărie care risca să-i răstoarne ordinea perfectă.

Noaptea coborâse peste casa doctorului, iar liniștea de sticlă și beton devenise apăsătoare. Fetițele erau obosite, dar curiozitatea lor nu se stinsese încă.

Sopa le aduse două căni cu lapte cald și biscuiți așezați pe o farfurie cu modele florale. Le întinse cu un zâmbet blând.
– Hai, micuțelor, beți puțin. Vă ajută să adormiți mai ușor.

Rak își lipi mâinile mici de cană și sorbi cu încetinitorul, oftând mulțumită. Luli mușcă zgomotos dintr-un biscuit și chicoti:
– Mmmm, ca la tati!

În același timp, în living, doctorul Preecha stătea singur într-un fotoliu de piele, cu un pahar de whisky fin în mână. Privirea lui rătăcea prin geamul uriaș, spre grădina lipsită de flori sau copaci. Doar pietriș ordonat, sculpturi moderne și lumină artificială. Exact așa cum îi plăcea: nimic viu, nimic care să crească haotic. Totul în jur era ordine, precizie, artă modernă.

Din camera copiilor se auzeau râsete și vocea blândă a lui Mali care le spunea o poveste. Doctorul Preecha strânse maxilarul. Zgomotul îi pătrundea în cap ca o fisură în liniștea lui perfectă.

Se ridică și merse până la ușa camerei. Se opri acolo, privind înăuntru. Fetele stăteau pe covor, cu pernele aruncate în jurul lor, și ascultau fascinate. În ochii lor, pentru prima oară în acea zi, se vedea liniștea copilăriei.

– Ce-i cu tărăboiul ăsta? întrebă el sec, tonul fiind mai mult un reproș decât o întrebare.

Mali se opri imediat.
– Îmi cer scuze, Khun Preecha. Doar… încercam să le fac să se simtă mai… bine.

Luli ridică bărbia și, fără teamă, spuse:
– Nu e tărăboi, e o poveste. Ție nu-ți plac poveștile?

Preecha o privi câteva clipe, încruntat.
– Mie îmi plac lucrurile serioase. Nu prostiile.

Rak coborî privirea, simțindu-se mică și stingheră. Sopa îi atinse ușor umărul, protejând-o.

– Khun Preecha, interveni ea cu voce domoală…

– …copiii au nevoie de un strop de joacă, de un pic de căldură. Casa e frumoasă, dar pentru ele e… cam rece.

Doctorul o fixă tăios, dar vocea îi rămase calmă.
– Casa asta e exact cum trebuie să fie: curată, ordonată și liniștită. Dacă vor gălăgie, să și-o imagineze. Eu am nevoie de tăcere.

Apoi, fără să mai adauge ceva, închise ușa în urma lui.

În cameră rămase o liniște grea. Luli își strânse sora de mână și șopti:
– Nu-l băga în seamă. E doar morocănos.

Rak clătină capul.

– Molocănos.

Mali reluă povestirea, vorbind mai încet, cu voce caldă, iar Sopa, așezată lângă ele, privi ușa închisă și simțea un nod în piept: două lumi complet diferite conviețuiau sub același acoperiș — una luxoasă, dar fără suflet, și alta fragilă, plină de nevoie de iubire.

…………………..

Acum 10 ore

În inima capitalei, pe o colină înaltă, se ridica reședința Siri , un palat de piatră albă, rece, unde puterea mirosea a benzină și a sânge. Era casa în care se adunau umbrele unei familii ce nu cunoscuse niciodată pacea, doar alianțe, tăceri și războaie ascunse.

Primul care atrăgea privirea era Ratan Siri, patriarhul, 68 de ani. Masiv, cu umeri lați și chipul brăzdat de riduri adânci, părea o statuie de granit ce respira. Își trăgea forța dintr-o viață de lupte nemiloase: construise „Ratan Oil Company” cu mâini care știau să bată la fel de bine cum știau să semneze contracte. În ochii lui negri se citea cruzimea unui om care nu acceptase niciodată refuzul, nici din partea afaceriștilor, nici din partea propriilor copii. În fața lui, chiar și mafioții plecau privirile. Doar un singur fiu avusese curajul să-l sfideze.

Lângă el, ca o statuie de porțelan lăcuit, trona Tora Siri, femeie Alpha. Pielea ei era întinsă, strălucitoare, dar artificială. O frumusețe cumpărată în sălile unei clinici, nu dăruită de natură. Știa poezie, artă și limbile străine ale marilor capitale, dar glasul ei, melodios, era impregnat de ironii care mușcau mai adânc decât palmele soțului ei. În ochii Torei, viața nu avea altă culoare decât cea a aurului. Își disprețuia fiul cel mic, Etan, și nu pierdea nicio ocazie să-l reducă la tăcere cu un zâmbet veninos:

 Ești doar un Beta plângăcios într-o piele de Alpha.

Toată dragostea ei, dacă se putea numi așa, era proiectată asupra lui Ramanan, fiul risipitor, cel care fugise, dar pe care ea îl voia înapoi, cu orice preț.

Ramanan, fiul cel mare, Alpha pur-sânge era un rebel. La douăzeci de ani își aruncase trecutul în spate și fugise de sub jugul tatălui. Nu moștenise doar înălțimea de 1,95 m și forța atletică, ci și o încăpățânare de neclintit. Slab, dar musculos, cu pielea mată și ochii albastru-oțel devenise polițist, insulta supremă pentru familia care controla corupția din țară. Urcase singur fiecare treaptă, până când uniforma lui purta însemnele de inspector-șef al Unității Anti-Criminalitate și al Diviziei care veghea la respectarea legilor ABO.

Dar mai grav decât alegerea carierei fusese alegerea inimii. Îl alesese pe Manun, un Omega care ca și el fugise de acasă, dar pentru a scăpa unei căsătorii nedorite. Manun, spre deosebire de familia în care intrase, nu purta armuri. Avea blândețea unei primăveri târzii și curajul tăcut al celor care nu se tem de dispreț. Zâmbetul lui era cald, brațele, mereu deschise pentru cei doi copii. Pentru Ramanan, Manun era echilibrul: Omega care îi potolise setea de luptă și îi dăduse un cămin adevărat. Pentru familia Siri, însă, Manun era rușinea, pata murdară, dovada că fiul cel mare se înjosea.

Din dragostea lor se născuseră doi copii. Luli, la doar cinci ani, era un vârtej de râsuri și curiozitate. Se cățăra pe genunchii tatălui și punea întrebări incomode cu inocența celor care nu știu ce înseamnă ura. Rak, sora mai mică, abia de trei ani, era mai liniștită, mereu cu o jucărie în mână, cu ochii mari care urmăreau fiecare mișcare a tatălui lor. În acești doi copii, Ramanan își regăsea speranța, în ei își știa viitorul, chiar dacă tatăl și mama lui îi ura.

Etan, fratele mai mic, purta pe umeri povara rămășițelor. La treizeci de ani, părea mai bătrân decât era, cu privirea obosită a unui om care înghițise prea multe umilințe. Ar fi vrut să fie profesor, să predea literatură sau istorie, dar destinul îi fusese pecetluit: adjunct la compania petrolieră, umbra tatălui, marioneta mamei.

În viața personală nu o ducea mai bine. Se afla prins într-o căsnicie rece, o alianță între două imperii.

Soni Hu, Alpha de douăzeci și nouă de ani, era mai degrabă o podoabă scumpă decât o soție. Frumoasă, dar instabilă, își aduna amanții cum altele adună parfumuri. Barurile, hotelurile și petrecerile erau adevărata ei casă, iar Etan era condamnat să o caute și să o salveze mereu de rușinea publică. Nu exista iubire între ei, doar obligație, și fiecare scandal al lui Soni îl făcea pe Etan să simtă și mai mult furia mocnită împotriva fratelui său, frate care fugise și îl lăsase singur cu monștrii din casă.

Așa arăta familia Siri: un imperiu de petrol, bani și putere, dar cu temelii clădite pe ură, resentimente și dorințe înăbușite. Un clan în care Alpha nu însemna întotdeauna putere, Omega nu însemna întotdeauna slăbiciune, iar Beta nu exista decât ca insultă.

În această casă, iubirea era o crimă, loialitatea o povară, iar sângele, singura monedă care conta.

……….

Sala de mese a vilei Siri era invadată de lumina pe care o dădea ferestrele înalte și largi.Soarele de vară se reflecta în marmura neagră a mesei imense. Tacâmurile de argint atingeau porțelanul într-un clinchet delicat, dar în încăpere domnea o liniște apăsătoare, ruptă doar de vocea televizorului din colțul încăperii.

Ecranul difuza buletinul de știri de seară. Reporterul vorbea cu o voce gravă:

– Inspectorul-șef Ramanan Siri, împreună cu familia sa, au fost implicați în această dimineață într-un accident de mașină pe șoseaua de centură a capitalei. Surse medicale declară că Ramanan Siri se află acum pe masa de operație. Starea lui este critică. Soția și cei doi copii au fost transportați la spital, dar nu se cunosc încă detalii precise privind starea lor…

Tacâmurile se opriră. Nimeni nu tresări, nimeni nu scoase un suspin. Tăcerea era de piatră.

Ratan Siri, așezat în capul mesei, ridică încet privirea de la paharul cu vin roșu. Fața lui nu exprima nici șoc, nici durere, ci doar o încruntare calculată, ca și cum făcea bilanțul unei afaceri riscante.

– Accident, murmură el.

– Cumplit ghinion pentru polițistul meu rebel.

Nici măcar nu-i spusese pe nume sau să-l numească „fiul meu”.

Etan, așezat în partea opusă, încremenise. Mâinile lui se strânseră pe lângă pahar, dar nu rosti nimic. Privirea lui se pierdu în flacăra lumânării din față. În suflet, o avalanșă de emoții: furie, teamă, vină, dar și un colț de speranță. Dar buzele lui rămaseră pecetluite, căci știa că în această casă durerea era considerată o slăbiciune impardonabilă.

Tora Siri, însă, fu singura care sparse liniștea. Râse scurt, rece, cu acel zâmbet impecabil care îi sublinia ridurile ascunse de liftinguri.

– Sper să crape și Omega acela, odată cu plozii lui mucoși și murdari, spuse ea cu voce calmă, ca și cum ar fi comentat despre vreme.

– Ne-a umilit destul. Poate e, în sfârșit, voia sorții să fim scăpați de rușinea asta.

Etan tresări. Voi să răspundă, dar glasul tatălui său se auzi mai puternic.

-Tora, nu folosi cuvinte atât de teatrale. Ce contează dacă trăiește sau moare? Oricum, pentru noi, a murit în ziua când a ales să devină polițist și să-și lege viața de un Omega.

Un fior  trecu prin spatele lui Etan. Își simțea inima zvâcnind, dar rămase nemișcat. În ochii lor, fratele său era deja un străin. Un străin rănit, aflat pe o masă de operație, și tot ce simțeau era un soi de ușurare. Dar pentru el, Ramanan rămânea fratele lui mai mare, cel cu care parcursese o parte din drumul vieții.

Televizorul continua să redea imagini de la spital: ambulanțe, sirene, camere grăbite. În fundal, un reporter repeta:

Soarta inspectorului-șef Ramanan Siri rămâne incertă.

Dar în sala de mese a clanului Siri, singurul sunet era clinchetul rece al cuțitelor de argint care atingeau farfuriile.

………………….

În casa familiei Chung, atmosfera era la fel de înțepenită ca în reședința Siri. Afacerea lor, monopolul băuturilor alcoolice, le adusese titlul de a treia putere economică a țării.

Tatăl, Hua, Alpha de șaizeci și opt de ani, stătea în fotoliul său cu aerul ursuz și arogant pe care îl purta ca pe o a doua piele. Întotdeauna el știa mai bine. El era cel mai bun, restul – niște proști. La știrile despre accident, expresia lui nu se schimbă, doar bolborosi:

– V-am spus eu. Idiotul și-a ruinat viața când a ales acel pârlit de polițist. Era prevăzut să se căsătorească cu fiica magnatului cafelei, dar nu, el a preferat să și-o tragă în fund cu oaia neagră a familiei Siri.

Khari, mama, izbucni în plâns. Ea plângea mereu soarta băiețelului ei, care, după cum spunea tuturor, nu avusese noroc și fusese păcălit de feromonii vicleni ai „acelui obiect polițist”.

– Ce tot smiorcăi ca o pisică în călduri? Să crape toți, nu-mi pasă. Și ascultă-mă cu atenție: nici un bastard al lor nu ne va călca pragul. Nu am recunoscut această căsătorie, mucoasele alea două nu fac parte din familia Chung. M-ai înțeles?

Khari Chung își înghiți suspinele. Știa că soțul ei era neînduplecat.

– Am înțeles.

Și în tot acest timp, două suflete care fuseseră legate prin iubire, se zbăteau pe masa de operație între viață și moarte.