Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 20 vol 2

Fond muzical:

https://youtu.be/sSfukAHKb8s?si=3y9hP7XT-bCXb2_L

Colivie de aur

A doua zi la prânz, Chao Fah urcă treptele impunătoare ale domeniului Hal,  o proprietate care nu părea construită pe pământ, ci așezată de-a dreptul pe un piedestal de vanitate.

Conacul se ridica precum o catedrală modernă din sticlă și marmură italiană. Coloane masive sculptate în onix negru străjuiau intrarea, iar deasupra lor, o streașină de cristal fumuriu proiecta jocuri de lumini peste podeaua din granit alb.
Palmieri aduși special din Zanzibar flancau aleea lungă, iar fântânile arteziene aruncau jeturi perfect sincronizate, ca într-un spectacol programat spre a impresiona fiecare vizitator.
Un valet îmbrăcat în negru-lucios îi deschise portiera ca și cum ar fi asistat la coborârea unui prinț.

Înăuntru, opulența era agresivă.

Candelabre uriașe din aur roz împrăștiau lumini calde peste pereții tapisați cu mătase japoneză, iar pe holul central trona un tablou imens al domnului Hal, pictat în stil renascentist, un portret monstruos, prin egoul transmis.

Și domnul Hal apăru exact ca în tablou: rotund, exuberant, parfumat prea puternic, cu un zâmbet care încerca să fie cald, dar în realitate era doar larg.

– Fiule!, exclamă el din primul moment, întinzând brațele ca pentru o îmbrățișare paternă.
Nici nu-l lăsă pe Chao Fah să răspundă; îl prinse de umeri și îl trase într-o strângere teatrală.
– Ce bine că ai venit! Vai, vai, ce zi minunată pentru familia Hal!

Chao Fah îngheță o clipă. Deja?

Domnul Hal continua să vorbească fără pauză, ca o cascadă:

– Ah, Telma mi-a spus TOT! Cât sunt de fericit! În sfârșit, o nuntă bogată, excepțională! spuse cu ochii sclipind, ca un negustor care vede aur.
–Și nepoți! Oho, da! Abia aștept să am nepoți pe care să-i răsfăț!

Chao Fah simți un nod în gât.

Domnul Hal se apropie confidențial, punându-i o mână grea pe spate.

–Ascultă-mă, fiule… Dacă ești cuminte și ascultător, dacă ai grijă de Telma așa cum merită ea, sunt sigur că îți pot cumpăra spitalul acela unde lucrezi. Da, da… spitalul.
În privirea lui sclipea promisiunea unei lese aurite.
–Vei fi extrem de bogat, vei străluci. Totul e simplu: te ocupi bine de Telma și familia Hal te va purta pe brațe.

Chao Fah simți o presiune în piept, un fior rece. Aerul opulent al conacului devenea sufocant.

–Mă bucur enorm că ai venit, continuă domnul Hal jovial.
–Sper ca tu și Telma să vă hotărâți cât mai repede pentru data logodnei. Fata mea are 36 de ani, trebuie să se grăbească! Un moștenitor e necesar, firește! Familia Hal are nevoie de un moștenitor.

„Moștenitor.”
Cuvântul îi tăie respirația.

Chao Fah nu era acolo pentru el. Nici pentru ambițiile Hal. El venise doar pentru a-și proteja iubirea, pentru a apăra pe cineva care nici nu bănuia furtuna ce se ridica deasupra lor. În spatele lui, ușile grele ale conacului se închiseră cu un ecou profund ca și cum tocmai intrase într-o colivie.

Domnul Hal îl conduse pe Chao Fah spre salonul principal — o încăpere atât de încărcată cu lux, încât părea să se clatine sub propria greutate. Mese din marmură sculptată, statui grecești originale, vitralii importate din Veneția… fiecare obiect era o demonstrație de forță financiară, nu de gust.

— Telmaaa! Fată, Chao Fah e aici! tună vocea lui Hal.

Ușa interioară se deschise încet, mult prea teatral.

Telma Hal apăru ca o revelație întunecată.

Avea 36 de ani, dar își purta vârsta ca pe un colier de perle rare, prețioase, scumpe, intenționat vizibile. Părul ei brun cădea în bucle perfect setate, iar rochia, o creație „haute couture”, se mula pe corpul ei înalt, sculptat prin ore nesfârșite de antrenamente și proceduri estetice.

Privirea… ah, privirea.

Ochiul negru se fixă pe Chao Fah cu o intensitate care făcea pielea să tresară. Era o privire de femeie care se servește fără să ceară.

– Aaa, Chao Fah… rosti ea cu un zâmbet lent, calculat.
– În sfârșit ai venit.

Domnul Hal izbucni imediat într-un râs gutural:

–Vezi? Ce am spus? Ai chimie cu fata mea! Ha-ha! Viitorii miri!

Telma îl ignoră total căci ea nu râdea ci analiza.

Se apropie de Chao Fah cu pași măsurați, fiecare lovind podeaua de marmură ca un ceas care anunță inevitabilul.

– Sper că mesajul meu nu te-a speriat… prea tare.
Tonul era dulce, dar sub cuvinte pulsa amenințarea.

Chao Fah nu spuse nimic. Aștepta.

Telma clipi lent, cu o răceală care făcea aerul dintre ei să devină fragil, casant. Apoi își întoarse capul spre Chao Fah, cu un zâmbet care nu-i atingea ochii.

–Aș vrea să vorbim doar noi doi, spuse ea, impecabil politicoasă.

Domnul Hal aprobă imediat, încântat peste măsură.

–Desigur, desigur! Tinerii au nevoie de intimitate! izbucni el, convins că asistă la începutul unei logodne.

Telma îl conduse pe Chao Fah printr-un culoar lung și rece, plin de tablouri de familie în rame greoaie de aur. Lumina se refracta pe sticlă, făcând chipurile pictate să pară că îi urmăresc.

În biroul imens, aerul deveni greu. Mobilierul masiv, rafturile pline, tabloul ei din tinerețe, toate păreau atent alese ca să intimideze.

Telma deschise un sertar și lăsă pe birou un teanc gros de fotografii. Hârtiile se împrăștiară pe lemnul lăcuit, ca un fărâmător de iluzii. Chao Fah simți cum tot sângele i se adună în tâmple.

Erau fotografii cu el și Ramanan, câteva zeci, surprinse de la distanță, sau de aproape, în acea zi liniștită de pe plaja din Kari.

El cu zâmbetul moale, Ramanan cu privirea caldă, mâini care se atingeau, sărutul…respirațiile lor amestecate.

Își aminti imediat cuplul tânăr, insistent, prea jovial. Nu voise acele fotografii, dar Ramanan insistase, alesese în locul lui și acum…acum toată intimitatea lor zăcea inertă pe acest birou rece…

Telma se așeză pe scaun, lipindu-și vârfurile degetelor cu o meticulozitate delicată.

–Recunoști ziua, nu? întrebă ea.

Chao Fah nu răspunse. O tăcere groasă se așternu între ei. Telma ridică una dintre fotografii și o privi cu o expresie amuzată.

–Știi… nu am absolut nimic cu orientarea ta.
Zâmbetul îi deveni subțire și tăios.
– Dar lumea poate fi… crudă. Și legile pot fi și mai crude.

Se uită la o fotografie în care Ramanan îl ținea în brațe.

– Îți imaginezi ce ar spune colegii, șefii lui, dacă ar vedea asta?
Ridică sprânceana.
–Sau dacă ar ajunge în presă? Sau, mai interesant, direct la…Brigada anti homosexualitate.

Chao Fah își simți stomacul contractându-se.

– Ce vrei, Telma? întrebă el în cele din urmă, cu voce joasă.

Ea se ridică, coborându-și încet degetele peste suprafața fotografiilor, ca și cum ar fi ales bijuterii rare.

–Vreau să rupi legătura cu el.
Îi fixă privirea.
– Cu Ramanan.

Chao Fah închise ochii o clipă, iar Telma continuă, mult prea aproape:

–Și cu copiii lui.

În colțul gurii îi jucă un surâs crud.

–Nu mai vreau nicio vizită, niciun mesaj, nicio urmă că ai existat în viața lor.

El își strânse maxilarul. Simțea cum inima se transforma în milioane de atomi care vor exploda de durere în secunda următoare.

–Nu pot face asta.

–Ba poți, răspunse ea fără ezitare.
Se apropie atât de mult încât îi simți parfumul amar.
-Dragule, dacă nu o faci… aceste fotografii vor ajunge acolo unde dor cel mai tare.
Își apropie buzele de urechea lui.
–Și crede-mă… știu exact cui să le trimit.

Chao Fah își pierdu răbdarea pentru o clipă.

–De ce faci asta?

–Pentru că vreau ceea ce mi se cuvine.
Își încrucișă brațele.
–Tu ești al meu, am spus-o de la început și vreau un moștenitor. Numele tău lângă al meu.

Privirea ei deveni o lamă lucioasă.

– Alege, Chao Fah. Dacă nu te retragi, nu vei pierde doar tu, vor pierde toți. Îți închipui copiii aceia într-un orfelinat?

Fotografiile de pe birou păreau să ardă în liniștea aceea apăsătoare.

Tăcerea dintre ei se întinse ca un fir prea întins, gata să se rupă. Chao Fah privi fotografiile împrăștiate peste birou, apoi ridică privirea spre Telma. În ochii lui se aprinse o hotărâre amară, tăiată direct din sacrificiul pe care era pe cale să îl facă.

– Bine.
Cuvântul îi ieși din gură ca o zbatere de inimă.

Telma clipi, surprinsă pentru o fracțiune de secundă.

–Bine? repetă ea, savurând victoria.

Chao Fah își îndreptă umerii, respirând greu, ca un om care își semnează singur condamnarea.

–Nu o mai lungi.
O privi direct în ochi.
–Anunță logodna săptămâna viitoare.

Telma își arcui o sprânceană, încântată.

– Ah… ce băiat ascultător.

–Dar cu o condiție.
Tonul lui deveni rece, sec, calculat.

–Vreau tot ce ai, toate fotografiile, videoclipurile,  orice copie, orice fișier, tot.

Pentru o secundă, un colțișor al zâmbetului ei se ridică, dezvăluind adevărata ei natură. Apoi izbucni într-un râs scurt, cristalin și crud.

–Dragul meu, cum te-aș putea refuza?

Își plimbă degetele peste una dintre poze, ca și cum ar fi mângâiat o piesă de șah preferată.

–Ți le voi da…
Ridică fotografia și o lăsă să cadă teatral pe birou.
– …când voi rămâne însărcinată.

Chao Fah simți cum lumea i se strânge într-o cumplită menghină.

– Până atunci, continuă Telma, cu o voce moale, otrăvită,
-…tu te vei purta exemplar. Nu vei mai vorbi cu Ramanan, nu-i vei răspunde la mesaje, nu-i vei mai vizita pe copiii lui. Iar dacă el va încerca să te caute, tu îl vei respinge, de fiecare dată.

Îi puse palma pe piept, ca o binecuvântare murdară.

– Dacă vrei ca Ramanan și fetițele lui să rămână în siguranță… asta e singura cale.

Chao Fah închise ochii o clipă, ca și cum ar fi încercat să-și smulgă din suflet ultimele urme de libertate. Apoi rosti încet, aproape într-o rugăciune spartă:

–Promit.

Telma zâmbi ca o pisică în fața unei păsări cu aripile rupte.

– Perfect.
Se întoarse către ușă, legănându-și șoldurile în rochia scumpă.
–Săptămâna viitoare…dragule.
Vocea ei suna deja ca un toast de nuntă.

Chao Fah rămase singur în birou, în timp ce fotografiile împrăștiate continuau să-l privească acuzator, ca niște fantome ale propriei iubiri.

……….

Timp de o săptămână, Ramanan se trezi în fiecare dimineață apăsat de o neliniște stranie. Telefonul rămânea mut, mesajele lui nu primeau răspuns. Feromonii legăturii lor păreau să plutească, difuzi, ca o muzică auzită printr-un perete gros. La spital, asistentele îi spuneau același lucru:

„Doctorul Chao Fah este în operație.”
„Nu poate vorbi acum.”
„Va dura câteva ore.”

Dar era prea perfect, prea repetitiv. Ramanan știa, simțea, însă nu putea explica. Neliniștea plana din ce în ce mai mult în jurul lui și simțea că ceva teribil se va întâmpla. Presimțirea se adeveri după o săptămână de despărțire de sufletul lui pereche. Era seară, copiii dormeau deja. Stătea la masă cu Mila și Etan care erau doar în trecere. Televizorul rula știrile locale. Ramanan, obosit, își turna un pahar cu apă când prezentatorul anunță:

– Familia Hal organizează în această seară o petrecere grandioasă pentru a sărbători logodna fiicei lor, Telma Hal, cu renumitul chirurg Chao Fah Preecha.

Paharul îi scăpă din mână și se sparse, iar apa se împrăștie pe podea ca un șoc electric.

Pe ecran apăru imaginea:
Chao Fah într-un costum alb, impecabil, cu papion negru, conferind declarații alături de Telma, care îi strângea brațul prea familiar.

Ramanan simți că aerul îi este smuls din piept. Se întoarse spre cei doi de lângă el.

–Trebuie să plec, aveți grijă de fetițe.

Își luă haina fără să-și mai simtă degetele și ieși în noapte, condus doar de panica unei inimi sfâșiate.

……………….

Domeniul Hal era împânzit de securitate, de camere, de gardieni îmbrăcați în negru. Peste tot erau lumini, reflectoare, bannere cu numele familiei Hal. Se auzea muzică, aplauze și era mult zgomot.

Ramanan încercă să treacă de barieră, dar un agent îl opri.

– Domnule, accesul este permis doar invitaților.

Ramanan își scoase legitimația.
–Sunt ofițer de poliție. Am nevoie să vorbesc cu doctorul Chao Fah Preecha.

O tăcere scurtă. Apoi gardianul comunică prin stație. După câteva secunde:

– Veniți cu mine, vă rugăm. Așteptați într-un salon.

……………..

După 10 min de așteptare, ușa salonului se deschise și Chao Fah intră.

Radia autoritate în costumul alb cu croială perfectă și papion chic. Ținea capul sus, fața îi era inexpresivă, dar ochii… ochii erau o mare pe care furtuna o ținea în lesă.

Ramanan se ridică imediat.

– Chao Fa…

Chao Fah ridică o mână, oprindu-l.

– Nu te apropia. Ce cauți aici?

Tonul lui nu era doar rece…era glacial.

Ramanan rămase blocat, cu inima zvâcnind până în tălpi.

– Tu…cum e posibil…tu…tu ești soția mea…

Chao Fah izbucni într-un râs sec, scurt, dureros de straniu.

–Soția ta? Tu chiar ești ridicol, căpitane.

Ramanan făcu un pas înapoi, ca lovit de un val puternic. Fața i se albi…

– Căpitane, ai uitat când m-ai pocnit în biroul de la spital deși îți salvasem viața? Ai uitat cum mi-ai vorbit în fața studenților în salonul tău? Ai uitat cum m-ai lovit iar, când ți-au fost răpiți copiii? Eu n-am uitat și mi-am jurat să mă răzbun.

Ramanan se clătină. Duse mâna la piept. O gheară mortală înhățase bucata aia care bătea pentru Chao Fah și o toca mărunt.

– Chao Fah nu glumi…

Dar Chao Fah continuă, cu o voce care îl sfâșia:

–M-am jucat cu tine. Te-am manipulat. Și da… te-am făcut să cazi în patul meu. Te-am făcut să-mi aparții. Te-am făcut… homosexual. Asta ai devenit.

Ramanan simți cum lumea i se prăbușește sub picioare. Paloarea lui era cadaverică. Chao Fah murea cu fiecare cuvânt ce ieșea din gura lui, dar trebuia să o facă.

– Acum, pleacă. N-ai însemnat niciodată nimic pentru mine.

– Minciuni…minciuni…nu știu de ce le spui…Chao Fah, dacă e așa, de ce porți încă verigheta și inelul dăruite de mine?

Bărbatul  Alpha ezită o clipă…doar câteva secunde, apoi cu un gest ferm  trase verigheta și inelul de pe degete și le aruncă cu violență la picioarele lui Ramanan. Metalul lovi podeaua cu un sunet tăios și parcă șfichiuind sentimentele celui pe care îl supranumise Ama…
Inima lui Ramanan era în țăndări, mâinile îi tremurau și creierul lui era în mijlocul unui haos.

– Nu… nu… nu…

Într-un gest necugetat, se aruncă la picioarele lui Chao Fah și le îmbrățișă cu disperarea unui om înecat.

– Spune-mi adevărul! Te implor! De ce faci asta? De ce te logodești cu ea? De ce… Fah, tu nu ești omul ăsta, tu ești jumătatea mea. Ești aerul pe care îl respir, ești viața mea.

Vorbea și plângea, iar lacrimile îi curgeau în șuvoaie.

–Ne-am jurat iubire, ai zis că sunt al tău, ai zis că vrei să fii soția mea. Eu… te iubesc, Fah…cu tot ce am…cu tot ce sunt. Și copiii… cum poți să-i abandonezi? Ei te iubesc, te caută, te așteaptă. Nu ne abandona, nu-mi pasă ce va spune lumea, nu-mi pasă dacă sunt pedepsit pentru o așa iubire ilegală, nu pot trăi fără tine.

Chao Fah își strânse maxilarul. Ochii și inima îi tremurară o clipă.
Doar o clipă.  Apoi își înăbuși tot. Cuvintele Telmei îi răsunară în urechi :

Dacă vrei ca Ramanan și fetițele lui să rămână în siguranță… asta e singura cale.

Îl apucă pe Ramanan de guler și, în timp ce lacrimile acestuia îi udau pantalonii, îl ridică brutal.

– Nu ai înțeles? Încetează! Termină cu scenele astea de melodramă ieftină!

Și atunci îl lovi. Un pumn direct, puternic, al disperării încarcerate.

Ramanan se prăbuși într-o parte, amețit, cu sângele gustului amar în gură.

Cu fața umedă de lacrimi, ridică privirea spre Chao Fah ca spre ultima rază de lumină dintr-un tunel care se închide, dar lumina aceea nu mai era acolo.

Chao Fah îl privi cu acea expresie înghețată care nu îi aparținuse niciodată cu adevărat. Devenise mască, o armură, o condamnare, și vocea lui, când izbucni, fu un bici:

-Du-te dracului!

Ramanan amuți, apoi clipi, incapabil să creadă ce auzise.

Chao Fah continuă, mai dur, mai tăios, cu veninul pe care trebuia să-l verse ca să-și protejeze iubirea:

-Nu te-am iubit niciodată!

Ramanan își simți stomacul prăbușindu-se în gol.

-Dispari din viața mea!

Își întoarse capul spre ușă, ridicând vocea:

–Securitatea?! Ce păziți?! Dați-l afară pe omul ăsta!

Ușa salonului se deschise brusc. Două gărzi masive intrară, apucându-l pe Ramanan de brațe. El încercă să se agațe de marginea mesei, să rămână, să-l mai vadă o clipă pe bărbatul lui, dar forța brută îl târî spre ieșire.

– Fah… Fah! Chao Fah! Nu face asta! Te rog! Spune-mi adevărul! Te rog! Te rog!

Gărzile îl smulseră, îl târâră prin holul opulent ca pe un intrus. Ramanan se zbătea, lovea cu picioarele, încerca să se elibereze, dar fiecare încercare era înăbușită de puterea lor.

– Chao Fah!! Te iubesc! Ascultă-mă! Ascultă-mă măcar o dată!

Dar salonul se închise în urma lui cu un sunet sec, metalic.

Abia când ecoul glasului lui Ramanan dispăru pe hol, lumea lui Chao Fah cedă.

Respirația i se tăie, degetele îi tremurară, fața i se dezbrăcă de orice urmă de duritate, se sprijini de marginea mesei, ochii i se umplură de lacrimi. Durerea pierderii era așa de mare încât trupul se plie în două. Genunchii cedară.

Chao Fah părea mut, dar în acea muțenie, urletul tăcut al inimii îndurerate bătea în circumvoluțiunile creierului:

-Amaaaaaaaaa!! Amaaaaa!!!Aaaaaaaaaaaaaaa!!!! Aaaaaaaaaa!!!!

Prin perdeaua densă de lacrimi, ochii îi licăriră, creierul trimise un semnal care-l făcu să tresară. Ca un apucat, începu să caute pe podea printre umbrele aruncate de candelabru.

– Verigheta, inelul… unde sunt… Unde sunt?…Unde?

Degetele lui pipăiau frenetic covorul persian cu modele ancestrale, tremurând de parcă timpul îl împingea spre un abis.

– Te rog… te rog… unde sunt?

Găsi verigheta. O apucă, strângând-o atât de tare încât i se înroșiră degetele. O duse la buze, respirând ca un om aflat între viață și moarte.

Apoi continuă să caute inelul lui.

–Nu pot… nu pot să rămân fără el… Nu pot…Ama…Ama…te iubesc…te iubesc atât de mult.

Lacrimi pe care nimeni nu trebuia să le vadă îi curgeau în tăcere pe obraji.

Costumul alb îi tremura odată cu sufletul. Când găsi și al doilea inel, îl strânse la piept, ca pe singura dovadă că iubirea lor existase.

– Iartă-mă…Ama… iartă-mă…

Așa îl găsi Telma, plângând prăbușit pe covor. Ea îl privi disprețuitoare, apoi spuse.

–Ridică-te de acolo dragule, invitații ne așteaptă. Și ștergeți de pe față aerul ăsta de pedală. De acum încolo un viitor strălucit ne așteaptă.