Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 20

PROBE

Motto:

E timpul să plătești și tu partea ta

Salonul de rochii mirosea a stofe noi, parfum scump și tensiune. Lumina filtrată prin vitralii se juca pe oglinzile mari, iar pe podium, Ariana stătea nemișcată, în timp ce două vânzătoare se mișcau în jurul ei cu mâinile tremurânde. Țesătura alb-sidefie a rochiei îi curgea pe trup în valuri grele, împodobite cu volane fine și aplicații de dantelă lucrate manual. Diamante mici, cusute de-a lungul corsetului, străluceau orbitor sub luminile din tavan, iar trena lungă, brodată cu fire de argint, se întindea aproape un metru în spate.

Era o rochie demnă de o regină, dar Ariana se simțea prizonieră într-o armură.

Clara Tahal, mama lui Tam, stătea într-un fotoliu de catifea roșie, cu picioarele încrucișate, ținând o ceașcă de cafea într-o mână și un aer de superioritate pe față.

–Rochia este demnă de o regină, spuse ea, cu un zâmbet rece. Ar trebui să-ți dai seama ce norocoasă ești.

Tonul ei era dulce doar la suprafață. Sub fiecare cuvânt se ascundea o amenințare.

Una dintre vânzătoare îndrăzni timid:
–Doamnă, poate dacă am ajusta puțin corsetul, domnișoarei i-ar fi mai comod…

Clara se întoarse brusc, tăioasă:
–Comod? Nu suntem aici pentru comoditate, fato. Suntem aici pentru perfecțiune. Faceți cum spun eu.

Ridică bărbia și își aruncă privirea peste ele ca peste niște insecte.
–Nu uitați că trăiți din salariile pe care le aveți doar pentru că Alpha bogați ca noi vin să cumpere din magazine ca acesta. Deci capetele plecate și mâinile la lucru.

Ariana strânse marginile volanelor între degete. Îi era milă de femeile acelea, care înghițeau umilința fără un cuvânt. Îi venea să intervină, dar frica o țintuia.

Clara se ridică și se apropie, examinând fiecare detaliu.
–Trenă de 2,40 metri, cusături duble în talie, corsetul strâns exact pe linia coastelor inferioare. Vreau mătase naturală la căptușeală, nu poliester. Și să adăugați încă două rânduri de dantelă franceză la tiv. Rochia asta trebuie să vorbească despre putere, despre bogăție, nu despre modestie.

Fiecare cuvânt cădea ca o oribilă sentință.

–Vă rog, doamnă, dacă ați putea… începu una dintre croitorese, dar Clara i-o tăie scurt:
–Nici un „vă rog”. Faceți. Dacă nu, chem proprietara magazinului și vă garantez că va găsi alte persoane care știu să asculte.

Ariana simțea cum îi tremură genunchii sub greutatea rochiei. Respira cu greu, prinsă în corsetul care o strângea nemilos.

– Tatăl tău a devenit al doilea om de afaceri din oraș datorită banilor primiți la semnarea contractului, să nu uiți asta, spuse Clara, privindu-i reflexia în oglindă.
– E timpul să plătești și tu partea ta.

Femeia se apropie, cu un zâmbet glacial.
– În plus, am citit dosarul tău medical. Feromonii tăi sunt de o calitate excepțională. Tam are nevoie de un moștenitor cât mai repede. După nuntă, vei locui în vila Tahal care e somptuoasă, potrivită pentru o tânără soție care trebuie să dea un exemplu.

Ariana își mușcă buza de jos, privind în gol. Diamantele de pe corset îi tăiau pielea, iar volanele grele o sufocau. Nu mai știa unde se termină ea și unde începea decorul impus de acea femeie.

Clara bătută din palme:
– Ajustați tivul cu 3 centimetri și adăugați o broderie cu simbolul familiei Tahal. Vreau ca toți să știe cui aparține mireasa.

Ariana clipi de câteva ori ca să-și alunge lacrimile. În oglinda din fața ei, o femeie strălucitoare o privea, dar în ochii acesteia nu mai era nici lumină, nici vis. Doar resemnare.
Nunta avea loc într-o săptămână.

………………………..

Era o seară liniștită, iar apartamentul lui Ramanan mirosea a supă caldă și a pâine prăjită. Fetițele stăteau la masa din bucătărie, în pijamale asortate cu iepurași albi, iar Ramanan, obosit, dar fericit că reveniseră din nou acasă, le turna suc de portocale în căni mici. Trecuseră zece zile de la externarea lui.

– Gata, prințesele mele, mâncăm tot și apoi povestea de seară, da? spuse el cu o voce blândă, încercând să-și ascundă neliniștea care-l însoțise în ultimele zile.

Luli îl privi atentă, învârtind lingura între degete. Se vedea că o frământa ceva.
–Tată… zise ea încet.
–Am vorbit cu Rak azi… și ne-am gândit la ceva…

Ramanan ridică privirea din farfurie, zâmbind în colțul gurii.
– Așa? Ce planuri mai puneți la cale voi două?

Luli schimbă o privire cu sora ei, apoi, cu aerul unui copil care repetase în gând întrebarea de zeci de ori, spuse:
E posibil ca Tati Chao să vină să stea cu noi? Sau…
Luli își strânse umerii și continuă cu speranță:
– …să mergem noi să stăm la el?

Ramanan rămase câteva clipe complet mut. Furculița îi căzu din mână, făcând un zgomot sec.
– Luli… scumpo, asta… nu e posibil, spuse el încet, căutându-și cuvintele.

– Dar de ce?  întrebă ea cu vocea moale, privind în farfurie.

– El ne place. Am și dormit toți trei în același pat și ne spunea că suntem curajoase…

Ramanan căută cuvintele.
– Dar… doctorul Chao nu face parte din familie. Nu putem locui împreună, înțelegeți?  încercă el să explice, dar cu fiecare cuvânt vocea îi devenea mai moale, mai vinovată.

– Dar noi vrem!  izbucni Luli, cu ochii înlăcrimați.

– Ne e dor de el în fiecare seară! De ce nu poate să fie cu noi? De ce mereu oamenii buni trebuie să plece? Îl vrem pe tati Chao!

Rak începu și ea să plângă, trăgându-și nasul și întinzând mâinile spre tatăl ei.
–Te rog… cheamă-l… doar o noapte!

Ramanan simți un nod în gât, iar cuvintele lor îl loveau direct în inimă.

Cum să le explic ceva ce nici eu nu înțeleg pe deplin?, gândi el amar.

Ridică încet telefonul de pe masă. Ezită câteva clipe, apoi apăsă pe contactul salvat:

 Doctor Chao Fah Preecha.

Telefonul sună o dată… de două ori… de trei ori.

– Inspectore?  se auzi în cele din urmă vocea calmă, ușor obosită, dar caldă a doctorului.

Ramanan respiră adânc, aruncând o privire spre cele două fetițe care îl priveau cu ochii mari, umezi, plini de speranță.
–Da… doctore… avem… o mică problemă de familie. Două, de fapt… și ambele plâng după tine.

De partea cealaltă a liniei, se auzi o tăcere scurtă, apoi un oftat și un zâmbet reținut:
–Spune-mi unde să vin.

Ramanan închise ochii pentru o clipă. Luli și Rak, auzind răspunsul, izbucniră în râsete printre lacrimi.
În colțul mesei, lumina caldă a serii se reflecta în două căni mici cu suc de portocală, dovada unei familii ciudat de imperfecte, dar profund unite.

Câteva ore mai târziu, apartamentul era cufundat într-o liniște caldă, întreruptă doar de zgomotul ploii care bătea ușor în geam. Fetițele adormiseră pe canapea, lipite una de alta, cu păturile trase până la bărbie. Ramanan stătea în picioare, lângă fereastră, privind fără să vadă. Gândurile îi erau un vârtej. De ce inima îi era agitată?

Sunetul soneriei îl făcu să tresară. O clipă rămase nemișcat, apoi se îndreptă spre ușă. Când o deschise, lumina de pe coridor căzu peste chipul binecunoscut al lui Chao Fah.

Purta o haină lungă, udă de ploaie, iar părul îi era ușor lipit de frunte. Privirea lui, calmă ca întotdeauna, se îmblânzi când îl zări.

– Îmi pare rău că te-am deranjat atât de târziu, spuse Ramanan încet, cu voce joasă.

– …dar n-am putut să le refuz.

Ramanan simți un nod în gât și făcu un pas înapoi, deschizând mai larg ușa.
– Intră, doctore.

Doctorul păși înăuntru, dându-și jos haina. În clipa următoare, un scâncet ușor se auzi dinspre canapea. Luli deschise ochii, apoi Rak.

– Tatiiii! țipară amândouă într-un glas și, ca două săgeți, alergară spre el.

Chao abia avu timp să se aplece că fetițele îi și săriră în brațe. Le prinse cu grijă, râzând în șoaptă, acoperindu-le cu brațele lui mari.
– Hei, hei… ce e toată furtuna asta de îmbrățișări?

– Ne-a fost dor de tine! spuse Luli, lipindu-și fața de umărul lui.
– Foalte dol! completă Rak, cu lacrimi și zâmbet în același timp.

Chao le strânse mai tare, iar pentru câteva clipe timpul păru să se oprească. Ramanan îi privea, imaginea aceea era caldă, aproape ireală  și simțea cum ceva se strânge în pieptul lui.

–Te-au reclamat în fiecare seară, murmură el, sprijinindu-se de pervaz.
– Cred, răspunse Chao fără să-și ridice privirea de la fete.

– Și mie mi-au lipsit. Mai mult decât mi-aș fi imaginat.

Fetițele se liniștiră, adormind din nou în brațele lui, epuizate de emoție. Chao și Ramanan purtară fetițele în camera lor și le culcară. Ieșind de acolo, privirea lui Chao o întâlni pe cea a lui Ramanan — o privire încărcată, tăcută, dar plină de lucruri nespuse.

– Îți dai seama că nu pot rămâne mult, spuse el, aproape șoptit.

– Nu vreau să le dau speranțe false.

Ramanan își trecu mâna prin păr, obosit.
– Știu… dar nu pot să le explic.

Chao făcu un pas spre el. Lumina slabă a lămpii le contura fețele, iar tăcerea dintre ei deveni densă.
– Unele lucruri nu au voie să fie simple, rosti el, cu un zâmbet amar.

– Dar… mă bucur că m-ai sunat.

Ramanan îl privi o clipă lung, fără să spună nimic. Apoi își lăsă umerii în jos și zâmbi slab.
–Și eu.

Ploaia continua să bată în geam, iar în spatele lor, fetițele dormeau liniștite, cu respirații egale. În aer plutea un miros de ceai și de liniște,  fragil, ca un armistițiu între două inimi care încă nu știau dacă le este permis să se apropie.

Ramanan vorbi după un timp :

–Hai, o să-ți arăt unde e camera de oaspeți, ai tot ce trebuie acolo.

……………..

Dimineața se strecură blând peste apartament. Lumina se filtra printre jaluzele, desenând dungi aurii pe podeaua din lemn. Mirosul de cafea proaspăt măcinată și pâine prăjită umplea aerul.

Ramanan deschise ușa dormitorului, încă somnoros. Din bucătărie se auzeau chicoteli și un glas calm, cunoscut. Se opri în prag.

Chao Fah era acolo, în cămașa lui albă, suflecată până la coate, cu părul ușor ciufulit. Fierbea laptele într-un ibric, iar lângă el, Luli și Rak stăteau pe scaunele înalte, cu linguri în mână, privindu-l cu ochii mari.

– Deci… dacă amesteci prea repede, se face spumă, iar dacă mesteci prea încet, se prinde de fund. Așa că, ritmul perfect e… spuse el, zâmbind, în timp ce mișca lingura cu eleganță.

– Așa?  întrebă Rak, încercând să-l imite.
– Exact așa, râse Chao, și-i mângâie părul cu o tandrețe care-l făcu pe Ramanan să simtă un nod în gât.

Fetele chicotiră, iar Luli turnă laptele în căni cu mișcări stângace. Puțin se revărsă pe masă.
– Oh!  murmură ea, speriată.

Chao nu se supără. Luă un șervet și șterse încet.
–E în regulă, Luli. Așa învățăm. Doar cei care greșesc devin buni.

Ramanan rămase tăcut în ușă, privind scena. Nu-și amintea când văzuse ultima dată atâta seninătate în casa lui. Fetele râdeau, fără griji, iar vocea lui Chao umplea spațiul ca o melodie liniștitoare.

– Bună dimineața lume, spuse el într-un final, apropiindu-se încet.

–Se pare că cineva a preluat bucătăria.

Chao întoarse capul spre el, zâmbind ușor.
–Sper că nu te superi, inspectore. Mi-au cerut clătite. Nu m-am putut împotrivi.

Ramanan se sprijini de tejghea, cu brațele încrucișate.
–Doctore, nu m-aș fi gândit că un chirurg atât de ocupat știe să facă clătite.

– E cam tot ce știu să fac, zise Chao, întorcând o clătită în aer.

– Dar uneori, oamenii au nevoie de lucruri simple ca să respire din nou.

Luli îl privi pe tatăl ei și pe Chao cu o privire ciudată, apoi spuse cu gura plină :
– Voi nu vă spuneți niciodată pe nume ?

Ramanan rămase tăcut, dar privirea i se înmuie când ochii lui se întâlniră cu ai lui Chao. În spatele zâmbetului apărut era o jenă imperceptibilă,  un amestec de recunoștință, puțin dor și o liniște care nu mai semăna cu prietenia.

– Poate ar trebui să mai vii pe la noi… din când în când…Chao Fah, spuse el, aproape în șoaptă.

Chao îl privi câteva secunde, apoi înclină ușor capul.
– E un lucru la care mă voi gândi…Ramanan.

Cuvintele lui pluteau în aer ca o provocare. Ramanan își simți inima accelerând. Nu spuse nimic, doar întinse mâna, luă o clătită și o mușcă, prefăcându-se preocupat.

– E bună, spuse simplu.
Chao Fah zâmbi.
– Știu.

În bucătărie, lumina dimineții se lăsa peste ei toți, iar pentru prima dată de la accident, casa părea din nou vie.