Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 22

ADEVĂRURI

Barul era cufundat într-o lumină caldă, aproape lichidă, filtrată prin fum și acorduri vechi de saxofon.
Ramanan stătea cu colegii la o masă rotundă, în colț, cu cămașa desfăcută la gât și o bere neatinsă în față. Ei insistaseră să iasă la o bere, dar Ramanan le spusese că dacă voiau ca el să iasă, trebuiau șă meargă la un jazz-bar. Fuseseră de acord și acum râsetele, glumele și clinchetul paharelor acopereau ploaia de afară.

Apoi se auzi un sunet clar, subțire, aproape timid. Primul suflu de saxofon scoase la iveală acordurile din In a Sentimental Mood  care se revărsară dintr-un colț întunecat al scenei, ca o confesiune.
Publicul se opri din vorbit, iar proprietarul barului luă microfonul:

-Doamnelor și domnilor, saxofonistul nostru preferat e aici doar de nouă luni, dar are deja fani fideli. În seara asta cântă Coltrane… și dacă cineva are curajul să-l acompanieze la pian, casa oferă o Veuve Clicquot.[1]

Colegii lui Ramanan izbucniră în râs și, înainte ca acesta să apuce să protesteze, îl împinseră spre scenă.
-Hai, șefule, arată-le că nu ți-au murit degetele!

El se trezi în fața pianului, ușor clătinându-se și se aplecă peste clape.

Primul acord fu stângaci, al doilea, perfect, apoi, totul deveni o plăcere pentru urechi.. Pianul vorbea, saxofonul răspundea. Era ca un dans…sau ca un duel…sau ca o confesiune. Ramanan avu senzația că omul din spatele saxofonului se potrivea perfect cu el și că fiecare respirație dintre note, fiecare ezitare controlată era familiară. Ca și cum ar fi cântat împreună de zeci de ani. Atinse clapele cu o ezitare scurtă, apoi, ca un muzician care își regăsise vocea, începu să-l urmeze pe saxofonist.
Sunetele se uneau, se încolăceau, se înțelegeau din prima. Saxofonistul nu-i dădu răgaz. Un al doilea cântec, The One and Only , tot al lui Coltrane, îl prinse complet. Pianul și saxofonul se tachinau, își răspundeau, se căutau în armonii neașteptate. Pe chipul lui Ramanan apăru un zâmbet ușor.
Simțea o senzație ciudată în felul acela de a respira între note cu un stil curat, controlat, dar cu o neliniște ascunsă dedesubt. A treia piesă , The Shadow of Your Smile de Dexter Gordon, deveni aproape tandră, ca un dialog între doi oameni care se pierdeau și se regăseau în același sunet.

La final, publicul izbucni în aplauze și ovații, proprietarul veni grăbit cu sticla de șampanie, iar saxofonistul ieși din umbră. Ramanan rămase fără aer.

Chao Fah Preecha.
În cămașă albă, vestă gri și o eșarfă verde, cu saxofonul atârnat de gât și acel zâmbet calm care topește totul, Chao Fah se apropie de el.

-Doctore… tu ești…?
– Ce pot să spun, inspectore? Ai ținut pasul perfect.

Ramanan râse admirativ.
– Nu, doctore, tu… tu ești pasul! Eu doar… mă țin de el… așa… puțin beat.

Toată lumea râse. Proprietarul aduse încă o șampanie, apoi încă una.
Ramanan bea, toți beau, doar Chao se mulțumi cu un pahar cu apă.

La închiderea barului, Ramanan și colegii lui erau beți morți.Chao Fah chemă taxiuri, dar pe Ramanan decise să-l ducă el acasă, acum că știa unde locuiește.

Ploua ușor. Motorul mașinii torcea discret, iar luminile orașului dansau pe parbriz în reflexe aurii.

Ploaia lovea moale parbrizul. Ramanan stătea trântit pe scaunul din dreapta, cu ochii întredeschiși.
În mașină plutea un miros discret de cafea.

– Miroase a Blue Mountain! strigă el triumfător.
– Poate doar pentru că am băut una înainte de concert, răspunde Chao liniștit.
– Nu, nu, nu! E de la tine! Tu miroși! Tu ești cafeaua! O vezi? O simți? O cafea cu păr negru și ochi verzi!

Ramanan se apropie exagerat, încercând să-l „analizeze olfactiv”.
Își sprijină fruntea de umărul lui Chao și inspiră adânc.
– Mmm… prăjită mediu. Note de nuci și regret…
Chao râse scurt, dar senzual cu mâna pe volan.
– Așa miroase un chirurg, nu?
– Nu, doctore. Așa miroase tentația!

Îl privi cu ochii întredeschiși, complet serios.
– Jur… dacă aș fi filtru de cafea, te-aș pune în el.
Chao izbucni în râs.
– Să înțeleg că m-ai prepara la espresso sau la ibric?
-La suflet! răspunse Ramanan cu solemnitate și căzu pe spătar, râzând singur.

Mașina opri în fața casei. Ramanan încercă să iasă, dar ușa nu se mișcă.
-Ușa refuză! Vezi? Ea știe! Mă vrea aici! Cu cafeaua mea umană!

Chao se aplecă, deschise ușa cu un clic calm.
– Uite, acum vrea. Hai.
– Ești o trădătoare, cafea divină! murmură Ramanan și într-o clipă se învârti și se regăsi peste trupul lui Chao Fah. Acesta înțepeni și nu mai îndrăzni să se miște. Ramanan începu să-l miroase cu nasul, cercetă hainele, apoi urcă pe gât , pe ceafă unde rămase câteva secunde bune. Abandonă mirositul și cu buzele începu să-l guste: obrajii, urechile, nasul, fruntea, ochii. Chao Fah se simțea amețit și excitat și -și spuse că va exploda acolo, pe loc. Ramanan scotea mici sunete, ca atunci când mănânci o înghețată și îți place al naibii de mult și nu se mai oprea din gustat. Dar când ajunse la buze se opri o secundă apoi presă buzele pe cele ale lui Chao Fah. O dată, de două ori, de trei ori și de fiecare dată își trecea limba peste buze căutând gustul dorit. De data aceasta Chao Fah  nu mai rezistă și-i prinse buzele aspirându-le. Gustarea deveni un sărut dorit de mult timp de către el. Limba lui se împleti ferbinte cu cea a lui Ramanan care din instinct începu să se frece de el eliberând feromoni. Acum, cafeaua Jamaica Blue Mountain era înecată în aromele de caramel, nuci și fructe uscate ale acelui whisky Macallan. Sărutul deveni erotic. Din când în când Ramanan bâiguia cuvinte ce păreau fără noimă.

– Mmmm, ești cafeaua mea…mmmm…numai a mea…Te iau acasă.

Chao Fah rămăsese fără aer, știa că dacă se mai sărutau va rupe hainele de pe inspectorul lui.Așa că…cu părere de rău îl împinse cu putere pe Ramanan.

–Gata cu joaca, hai, la culcare.

Îl sprijini până în fața apartamentului. Bona deschide ușa speriată, dar Chao făcu un semn liniștitor.
Îl ajută să se întindă pe canapea, îi deschide gulerul cămășii.

Ramanan mormăi cu ochii închiși:
-Doctore… dacă mâine miroși tot a Blue Mountain, mă însor cu tine.
Chao zâmbi în tăcere, îl privi o clipă lung, apoi îi trase ușor pătura peste umeri.

Ieși din casă spre mașină, ploaia continua.
În mintea lui Chao, notele serii se rearanjară ca într-o improvizație a unui concert absurd, amuzant și perfect…exact ca viața.

…………..

Ramanan se trezi greu. Capul îi pulsa ca un tambur vechi, iar lumina care intra printre jaluzele îi înțepa tâmplele. Aerul mirosea a alcool, peste mirosul acesta plutea altceva, aproape uitat. Pe măsuță, o pilulă roz. Lângă ea, un bilețel: „Pentru mahmureli și alte amintiri.” — semnat simplu: C.
O luă și o bău cu apa care era alături. Gustul era dulce-amar, Pe măsură ce apa îi cobora în piept, amintirile se strângeau. La început se amestecară: râsete, jazz, lumini difuze, ploaie pe parbriz, umărul cald al doctorului. Apoi, dintr-odată, se fixară: își amintise sărutul.

Se încordă, inima îi bătu neregulat. Nu mai știa cine se apropiase întâi, știa doar că fusese real, că îi simțise respirația, gustul ușor amar de cafea, limbile fierbinți. Își frecă fața cu palmele. El era Alpha, crescut să nu cedeze, să nu arate slăbiciune, să protejeze. Un bărbat Alpha nu iubea un alt bărbat Alpha. Legea interzicea, societatea pedepsea, iar uniforma nu mai apăra nimic în fața unui adevăr ca acesta.

Și totuși, între frică și automatisme, strecurase o altă teamă: dacă pentru Chao momentul nu însemnase nimic? Se ridică încet, se sprijini de masă, respiră adânc. Pe piele parcă rămăsese o dâră de Blue Mountain și de căldură din noaptea trecută.
-Ce-ai făcut, Ramanan? își șopti.

– În ce te-ai aruncat?
Camera tăcea, liniștea avea claritatea aspră de după furtună.

…………….

La câțiva kilometri, neonul tăia aerul în bucăți reci. Chao Fah era aplecat deasupra câmpului operator; mâinile îi erau ferme, vocea  calmă. Totul părea cum fusese mereu. Numai gândurile nu mai ascultau. Sub mască, buzele i se strângeau abia vizibil și respirația nu mai ținea exact ritmul cu bătăile inimii.

Imaginile se revărsau: Ramanan la pian, zâmbetul stins, privirea obosită, aplauzele, ploaia… și sărutul, scurt, devastator.

 De ce nu m-am oprit?

 De ce l-am dorit?

Scalpelul coborî impecabil, dar mintea fugi iar în mașină: miros de Blue Mountain, vorbe incoerente și sincere, acea vulnerabilitate rară.

Degetele tresăriră, lama îi zgârie mănușa și pielea. O înțepătură ascuțită, o picătură de sânge. Asistenta îl privi alarmată:
– Domnule doctor, sunteți bine?
– Da, o neatenție minoră.

Își bandajă repede mâna și reluă gesturile. Tehnic, totul rămânea sub control,  înăuntru, însă, improvizația scăpa din partituri. Nu mai era numai atracție: era nevoia de a fi văzut, atins, înțeles, dorința de a fi iubit pentru omul din spatele titlurilor. Iar omul acela, paradoxal, era tocmai cel pe care nu aveai voie să-l iubești.

Lumina rece îi tăia chipul în două, jumătate seninătate, jumătate furtună. Monitoarele băteau constant, dar lui i se părea că auzea jazz: un standard lent, cu note în afara gamei, frumos tocmai prin imperfecțiune. Fixă incizia, ceru instrumentele, își strânse atenția ca pe un nod. În colțul minții, însă, rămase aceeași întrebare care îl desfăcea: dacă Ramanan își amintea… și nu se mai speria?

……………..

Sâmbăta dimineața

În camera lor, printre jucării și creioane împrăștiate, Luli și Rak șopteau cu frunțile lipite. Lumina dimineții cădea oblic pe covor, iar ploaia, rară acum, bătea ușor în geam ca un metronom. Luli își încrucișă brațele, serioasă ca o învățătoare. Rak o privea cu ochii mari, gata să urmeze fiecare pas.

– Tu îl iubești pe tati, nu? întrebă Luli, fixând-o sever.
Rak dădu din cap de trei ori, hotărât.

-Atunci să faci cum îți spun eu, spuse Luli, coborând vocea.

–Trebuie să plângi la comandă și chiar să urli. Până când tata ne va duce la tati sau îl va aduce aici. Dar cel mai bine ar fi să-i scoatem pe amândoi cu noi la cofetărie. Nu vrei  și tu un frățior ?

Rak clipi, emoționată. Își frecă palmele pe rochiță.
– Cum plâng la comandă?

Luli își suflecă mânecile, ca un maestru de ceremonii. Învățase deja, din încercări tăinuite, cum să facă lacrimi „la minut”; repeta uneori în oglindă, până când obrajii i se umezeau ca la teatru. Îi arătă:

– Unu: te uiți puțin în jos. Doi: gândește-te la înghețata care cade pe jos. Trei: tragi aer, așa… și-ți tremură bărbia. Patru: lacrimi. Cinci: urlet mic, nu mare. Dacă e mare, tata se sperie și cheamă doctorul.

Rak încercă. Bărbia i se zbârnâi, ochii i se umeziră, dar nu veneau lacrimi.
– Nu melge… se plânse ea, aproape râzând.

-Merge, numai că nu te grăbești, o liniști Luli.

–Uite, îți dau eu un gând: ți-ai fi dorit Blueberry-ul ăla cu frișcă, iar tanti de la cofetărie ți-l ia din față. Acum?…

Rak oftă, se încruntă concentrată și un luciu subțire îi apăru pe gene.
– Vine… șopti Rak mândră de ea.
– Bravo! zâmbi Luli satisfăcută.

– Acum urletul mic.

Rak scoase un „aaa” zdrobit, aproape comic.
– Mai rotund. Ca și cum ți-ai lovi degetul mic, corectă Luli.
Rak repetă, sunetul ieși subțire, exact cât trebuia.

Hotărâseră de dimineață: planul cerea sincronizare. Luli învățase semnalul, o bătaie în ușă, apoi pauză, apoi încă una. Când tatăl intra, prima pornea lacrimile, a doua ținea corul.

Pași se apropiară pe hol. Fetele se priviră. Luli ridică trei degete, le coborî pe rând. Semnalul pornise.

Ramanan intră, cu oboseala încă prinsă de umeri.
– Ce faceți, comorilor?

Luli trase adânc aer, își lăsă pleoapele, iar bărbia îi tremură ca la repetiție. Lacrimile ieșiră rotunde pe obraji.
Rak, la un pas întârziere, adăugă urletul mic, rotund. O tăcere scurtă se lăsă, ca înaintea unui gong.

– Fetițele lui tata… ce s-a întâmplat? se aplecă Ramanan, dezarmat.
Luli își puse palma pe inimă, teatral, dar curat copilărește.
– Tati… noi… noi vrem… înghiți ea, îngânând suspinele învățate.

– Vrem la cofetărie.

Rak dădu din cap, lacrimile strălucindu-i ca mărgelele.
– Și… și cu tati… adăugă ea, arătând când spre ușă, când spre telefon, ca și cum lumea s-ar fi împărțit în două uși care trebuiau deschise.

Ramanan rămase o clipă împietrit, dar ochii i se îmblânziră repede. Își trecu mâna prin părul lui Rak, apoi îi șterse lui Luli obrajii.
– Cofetărie, zici? zâmbi el, capitulând pe jumătate.

–Și pe cine mai invităm, domnișoarelor?

Luli își drese vocea, își potrivi cuvintele ca într-un discurs pregătit:
– Pe tata și pe tati.

Ramanan clipi.
– Doi „tați”?
Rak ridică două degete, solemnă.
– Doi, confirmă ea, cu importanță.

Luli închise demonstrația, sigură pe ea:
– Mergem toți. Noi două, tu și doctorul Chao Fah. Acolo, la rulouri cu vanilie. De vorbit… vorbiți voi. De mâncat… mâncăm noi.

Ramanan își mușcă un zâmbet; capitularea venea, cum venise mereu, când complotul fetelor lucra impecabil. Încercă o ultimă redută:
– Și dacă doctorul are treabă?

Luli își înălță bărbia:
– Atunci plângem mai tare.
Rak trase aer, gata de demonstrație.
– Nu, nu! ridică mâinile Ramanan, învins cu grație.

–Bine. Îl sun.

Fetele se luară de mâini, victorioase. Lecția fusese încheiată; planul, pecetluit. În aer, pe lângă mirosul de creioane și pluș, plutea deja aroma promisiunii: frișcă, vanilie și, poate, o întâlnire care cerea zahăr cât două inimioare de fete.

………….

Cofetăria mirosea a vanilie și unt cald. Lumina de după-amiază se filtra prin vitrină și desena luciri aurii pe farfurii. Luli și Rak își lipeau nasurile de vitrina cu prăjituri, iar Ramanan rămăsese puțin în urmă, jenat, cu pasul nesigur. Rușinea sărutului de acum două zile îi stătea încă pe obraji ca o arsură ușoară. Chao Fah părea liniștit, zâmbetul lui mic rămânea ascuns, de parcă ar fi păstrat o notă de jazz doar pentru sine.

Comandară prăjituri și sucuri pentru fete, iar pentru ei doi — câte o cafea. Ceștile sosiră aburinde. Ramanan își duse nasul deasupra, inspiră, apoi inspiră din nou; mirosul îl prinse, dar nu-l convinse. Împinse ușor ceașca spre Chao, o retrase, apoi o apropie de a lui, ca și cum ar fi căutat un diapazon invizibil.

Chemă chelnerița.
– Scuzați… e cumva cafea Mountain Blue? întrebă el, ținând seriozitatea ca pe o umbrelă fragilă.

Fata îl privi o clipă ca pe un excentric, apoi izbucni în râs, cu un hohot curat, sincer:
-De mult n-am mai auzit așa glumă! Credeți că cea mai rară și bună cafea se vinde cu un euro ceașca?

Ridică din umeri, își mușcă buza ca să nu mai râdă și se îndepărtă încă amuzată.

Ramanan rămase cu ceașca în aer. Chao își coborî privirea în farfurioară, dar ochii i se îndulciră. Înăuntru, fericirea lui creștea tăcut: Ramanan îl simțea. Feromonii lui, acea amprentă obstinată de Blue Mountain, ajungeau la destinație.

Rak se lupta cu stratul de frișcă, lingurița îi alunecă, prăjitura se clătină. Chao trecu firesc lângă ea, se așeză la nivelul ei și o ghidă cu răbdare.
– Așa. Ține farfuria cu mâna stângă, împinge ușor cu lingurița, nu te grăbi.
Rak dădea din cap, concentrată, iar frișca își pierdea în sfârșit orgoliul.

Luli scăpă lingurița pe jos. Metalul atinse gresia cu un clinchet scurt.
Ramanan se aplecă după ea, dar în clipa în care trecu pe lângă picioarele lui Chao, îl izbi un val de parfum, nu cel din cești, ci același miros adânc, curat, cu umbră de nuci. Se îndreptă brusc, cu lingurița în mână și îl privi pe Chao drept în ochi, neîncrezător.

– Feromonii tăi… miros a cafea Mountain Blue? rosti încet, ca o acuzație care ceruse ani ca să îndrăznească.

Chao nu răspunse. Surâsul lui mic spuse totul, iar tăcerea făcu loc unei tensiuni limpezi, aproape cuminți. Luli și Rak molfăiau fericite, neștiind că în aer tocmai se schimbaseră legile.

Ramanan simți cum i se strângea pieptul. Cum putea un bărbat Alpha să perceapă atât de limpede feromonii altui bărbat Alpha? Își amintise, cu rușine și cu o dorință rătăcită, tot ce spusese în mașină, cum îl mirosise, cum îl „gustase” în gluma beată care nu mai semăna deloc cu o glumă. Inima i  se acceleră, zgomotul cofetăriei se estompă, rămase doar ritmul grăbit al sângelui, ca o toacă de tobe în surdină.

Destinul  părea să-l fi închis într-o partitură ciudată, în care notele interzise sunau cel mai adevărat.
Ridică ceașca, o duse iar la nas. Inspiră. Lăsă ceașca jos. Se uită la Chao: în privirea aceea era o invitație tăcută, nu la încă o cafea, ci la sinceritate.

– Nu știu ce să fac cu asta, murmură el, abia auzit.
Chao își coborî genele o clipă, apoi răspunse la fel de jos:
– Atunci nu face nimic. Doar… lasă mirosul să spună ce trebuie.

Luli izbucni veselă:
– Tati, mai vrem rulouri! Și să venim iar mâine!
Rak ridică două degete, serioasă:
– Doi tați, două plăjituli.

Ramanan zâmbi fără apărare. În râsul fetelor, frica lui își pierdea ascuțișul, în aroma de vanilie și în umbra aceea de Blue Mountain din aer, rușinea se topea într-o liniște nouă.
Întinse mâna după meniul de deserturi, ca și cum ar fi cerut o prelungire de timp, nu de frișcă, dar Chao, privind cum Rak își ține drept lingurița, simți că improvizația continuă: o notă, apoi alta, fără grabă. Interzisul rămânea acolo, dar nu mai suna ca o ușă închisă , ci ca un refren care cerea repetat, încet, până când inima învață melodia.

………………………

Biroul decanului mirosea a ceai verde și a lemn lustruit. Pe masa din mijloc, un teanc ordonat de documente aștepta semnătura. Mila intră sfioasă, strângând mapa la piept.

Decanul, un bărbat masiv cu părul alb și voce moale, se ridică imediat, zâmbind prea larg.
-Domnișoară Songpa! Ce bucurie să vă am aici! Vă rog, luați loc, vă rog, vă rog…

Ea se așeză ezitant. Pe masă, un ceainic de porțelan aburea alături de farfurii cu prăjituri.

– Ceai de iasomie? întrebă decanul, turnând cu gesturi teatrale.
– Mulțumesc, dar… n-aș vrea să deranjez…
– Oh, deloc! Dimpotrivă, e o zi specială. Sunteți acum beneficiara oficială a unei burse de merit.

Mila simți cum obrajii i se colorează.
-Vă mulțumesc… e o onoare.

-O onoare? O adevărată binecuvântare, domnișoară!
Decanul râse, sorbind din ceai, apoi se aplecă ușor spre ea, cu voce joasă, insinuantă:
– Nu știam că sunteți atât de apropiată de domnul Siri. Un mare filantrop, un om rar… și, din câte am înțeles, un Alpha de rang foarte înalt.

Mila încremeni.
– Scuzați-mă?

Decanul își drese vocea, zâmbind cu subînțeles:
– Oh, nu trebuie să vă rușinați. Înțeleg perfect… relațiile acestea nu sunt rare. Să știți că ați adus un mare bine facultății! Datorită dumneavoastră, vom putea renova întreaga clădire. Câștigați și dumneavoastră, dar și noi.
Se înclină, aproape servil:
-Cine ar fi crezut că domnul Siri va îndrăzni să-și ia o a doua femeie Omega…

Pocnetul scaunului trântit îl făcu să tresară și  se opri brusc din vorbit. Mila se ridicase, palidă, dar cu o lumină fierbinte în priviri.
– Domnule decan… vă rog să vă retrageți cuvintele.

-Eu… nu am intenționat…

– Îmi pare rău, nu semnez nimic.
Vocea ei tremura, dar în acel tremur se ascundea o forță tăcută.
– Nu pot accepta ceva ce se transformă într-o rușine.

Și plecă, lăsând în urmă mirosul delicat de ceai și hârtie arsă de jenă.

………………………….

Pe drum, vântul îi smulgea părul din coadă. Mila mergea fără țintă, cu inima grea.
Când trecu pe lângă brutăria unde își lăsa uneori lucrările spre vânzare, proprietara o opri cu un zâmbet.
–Domnișoară Songpa! S-au vândut toate acuarelele dumneavoastră, din nou! Uitați, banii.

Pe tejghea, plicul cu bancnote părea rece, străin. Mila îl luă mecanic, dar nu zâmbi.

Nu mai era bucurie. Doar o bănuială care-i apăsa sufletul.

…………………..

Duminica următoare, faleza era liniștită. Cerul, tulbure ca o acuarelă nedecisă. Mila venise mai devreme, dar nu pentru a picta.
Când îl zări, în același loc, cu pălăria de pai, inima i se strânse. El se întoarse spre ea, cu același zâmbet cald.
-Mila…

Dar vocea ei îl tăie blând:
– Etan… de ce ai făcut-o?

-Ce anume?

– Bursa, acuarelele…totul.

Etan rămase nemișcat.
– Pentru că meriți.

Mila îl privi cu ochi mari , cercetători și Etan văzu în albastrul întunecat o tristețe care se prelingea exact ca o acuarelă stropită de ploaie. Ea continuă să vorbească cu o voce moale.

– Nu …nu e pentru că merit ci pentru că tu ai decis că merit și asta schimbă totul. Sunt studenți mult mai buni, mai pregătiți decât mine. Eu nu sunt decât o tânără care pictează valuri și flori.

El făcu un pas înainte, dar ea se retrase. Tonalitatea joasă și plină de calm îl dezarmă complet. El credea că toate femeile țipă și urlă când sunt supărate, dar femeia aceasta îl dojenea învelind vorbele cumpătate într-o aromă de flori de lămâie.
– Mila, ascultă-mă…

– Răspunde-mi sincer, Etan. Tu ai fost cel care a cumpărat toate acuarelele mele?

Tăcerea lui, fu răspunsul.

Mila scoase un plic voluminos din geantă și i-l întinse.
-Aici  sunt toți banii. Vreau înapoi acuarelele mele.

Un cuțit invizibil i se înfipse în inimă provocându-i o teamă teribilă.

– Nu. Te rog, nu-mi cere un așa lucru.

– Nu vreau să fiu plătită pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce creez. Nu vreau să trăiesc cu gândul că fiecare culoare a fost cumpărată din milă. Ce urmăreai, Etan? Încerci să mă cumperi?

Vocea ei era calmă, dar plină de durere.

Etan făcu un pas și se opri chiar în fața ei.
– Mila… nu am vrut să te cumpăr. Am vrut doar… să te ajut.

Ea îl privi direct în ochi de parcă scormonea adevărul.
-Nu trebuie să faci nimic pentru mine. Chiar dacă ai fi fost sărac, tot mi-ar fi plăcut să petrec timp cu tine. E foarte rar în lumea noastră ca doi feromoni să se înțeleagă atât de bine. Știi asta, nu?

El își coborî privirea. Se simțea pleznit peste obraz de palme invizibile. Ochii i se umplură de lacrimi.
– Eu nu știu cum să-mi exprim iubirea pentru tine. Tot ce am învățat e să ofer, să protejez, să repar. Dar cu tine… e altceva. Eu…

Și atunci, brusc, Etan se lăsă în genunchi în fața ei.
Gestul o înlemni. Vântul ridică praful fin de sare în jurul lor.

-Iartă-mă. Nu am vrut să te rănesc. Nu am vrut să cumpăr nimic din tine. Nu înțelege greșit gesturile mele. Doar acuarelele… sunt singurele lucruri care mă fac să uit cât de departe sunt de tine.

Ochii lui străluceau, umezi, dar senini.
-Mila… eu…eu te iubesc, iar feromonii mei nu greșesc, ai spus-o tu însăți că se potrivesc cu ai tăi. Eu…trebuie să fac dezvăluiri…Eu am multe de spus despre mine. Dar mi-e teamă că la auzul lor vei …mu vei mai dori să mă vezi.

Aerul dintre ei se încărcă brusc. Parfumul lui, de eucalipt de lămâie, se ridică ușor, întâlnind mireasma ei , flori de lămâi înflorite. Se amestecau, se roteau, se căutau. Era ca o iubire care nu cerea numai atingere, ci existența toată.

Mila se apropie de bărbatul acela care stătea în genunchi cu capul spășit. Se aplecă încet, atinse umerii lui și îl trase spre ea, lipindu-i capul de corpul ei. Cu o mână îl mângâie încet pe păr, ca o mamă care își consolează copilul pentru că a căzut și s-a lovit. Ea știa însă multe lucruri despre bărbatul acesta. Încă din seara aceea când era beat, după ce-l culcaseră, ea deschisese laptopul și, citind despre el, se înfiorase. De ce un Alpha puternic se lăsase angrenat într-o așa viață? Scandalurile soției lui erau omniprezente, tatăl îl obligase să preia conducerea companiei, deși el dorea să fie profesor. Din imaginile vieții lui de filantrop, înțelesese că Etan era de o bunătate fără margini.

– Etan… nu trebuie să te umilești. Eu știu cine ești. Știu că ești căsătorit, știu că ești nefericit, știu că feromonii noștri s-au iubit din prima clipă. Aș dori doar să înveți că iubirea nu se cumpără.

Vocea ei tremura, dar era caldă.
– Banii tăi nu pot cumpăra nici liniștea mea, nici dragostea mea. Eu nu vreau banii tăi, eu îl vreau pe omul care miroase a eucalipt de lămâie și vorbește despre mare ca despre un miracol.

El ridică privirea spre ea, tulburat de sinceritatea ei.
– Și dacă într-o zi voi fi sărac lipit pământului?

-Ce importanță au titlurile și toate bogățiile din lume când tu ești Etan? Etan cu miros de eucalipt de lămâie. Florile mele de lămâi se deschid de fiecare dată când te apropii de mine. Feromonii noștri sunt deja împreună.

Cuvintele ei căzură ca o binecuvântare. El se ridică încet, privirile li se întâlni din nou, iar aerul se umplu de mirosul amestecat, dulce și proaspăt de eucalipt și floare de lămâi, doi poli care se contopeau într-o singură respirație.

Mila ridică mâna și îi atinse obrazul.
– Promite-mi doar că nu vei înceta să fii omul care simte.

Etan nu mai răspunse. Își coborî ușor fruntea spre a ei. Feromonii lor dansau invizibili, legându-i într-o aură translucidă, aproape sacră.

Și, în clipa următoare, buzele lor se atinseseră. Nu cu poftă, ci cu o emoție atât de adâncă încât timpul se opri. Gura lui Etan o invadă pe cea a lui Mila. Își simți corpul trezindu-se și fremătând. Sexul îl durea de duritatea centrului vieții. Într-un final, limba lui găsi limba ei și dansară amândouă într-un tango fierbinte, erotic aducând amândouă corpurile într-un vârtej de arome și sentimente.

Sărutul lor avea gust de sare și de lămâi, de vânt și de dorință înăbușită. Oceanul se făcu martor al acelei întâlniri de suflete și parfumuri, al acelei iubiri care sfida totul, lege, statut, distanță.

Feromonii lor făcură dragoste în aer, contopindu-se până ce briza însăși fu parfumată cu povestea lor.

Etan o strânse ușor în brațe, iar Mila își închise ochii, simțind cum lumea întreagă dispare.

Într-un univers făcut din eucalipt și flori de lămâi, iubirea lor devenise respirația însăși a oceanului.

[1] Veuve Clicquot- șampanie de lux