Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 25

Cafea Jamaica Blue Mountain cu aromă de Whisky Macallan

Lumina joasă a barului de jazz tremura ca o flamă într-un pahar de chihlimbar. Pianul, lăsat peste zi în tăcere, îi aștepta cu capacul ridicat ca un torace pregătit să respire. Când patronul îi zări în ușă, își frecă palmele ca înaintea unui downbeat:

– Vă vreau pe scenă, măcar un set!

Ramanan ridică din umeri, gata să refuze, dar Chao Fah îi prinse mâna, i-o înlănțui cu degetele și-l trase după el, exact pe pulsul acelei tăceri care anunța muzica.

Primul acord veni de la pian, rotund, ca un șoptit „hai” spus în clape de fildeș. Un acord elastic, un vamp scurt, și barul își ținu răsuflarea. Publicul le cunoștea povestea sonoră: saxofonul lui Chao și pianul lui Ramanan stăteau în aceeași frază cum stă mâna peste inimă, natural, inevitabil. În acea seară însă, pianul dădu tonul la prima piesă, cu o mică înclinare de tempo, un rubato de promisiune.

„Love Is Here to Stay” începu cu mișcare desenată în mâna stângă; mâna dreaptă scutură câteva blue notes ca ploaia pe cornișă, iar saxofonul intră încet, cu un vibrato abia ghicit, făcând un du-te-vino cu ecourile din tavan. Ei doi respirau jazz-ul, la propriu: se vedea pe Chao în umerii care coborau, se simțea pe Ramanan în pauzele acelea exacte, ca niște săruturi lăsate intenționat fără atingere.

A doua piesă veni după prima… „When I Fall in Love”. Pianul croi acorduri catifelate, cu tensiuni care miroseau a vanilie arsă, și se opri cu o mișcare elegantă a degetelor ca la marginea unei prăpăstii luminoase. Saxofonul rostea tema ca pe un jurământ, o învârtea și o readucea acasă, unde Ramanan îl aștepta cu un tril scurt, un zâmbet în clape. Între ei curgea o gramatică fără cuvinte, iar dragostea pentru jazz se vedea în felul în care nu se grăbeau, în felul în care lăsau tăcerile să cânte și ele.

Chao Fah era în extaz. Prima lui iubire ura jazzul, îi spusese cândva că era „o porcărie inventată de niște negri beți”. Nu venise niciodată în barul în care Chao cânta din plăcere și făcea crize când îndrăznea să cânte în apartament. Iar acum, bărbatul acela de la pian îl răscolea până în măruntaie. Convingerea că Ramanan era sufletul lui pereche se întărea. Nici nu apucă să respire că bărbatul de la pian atacă a treia și ultima bucată: „The Shadow of Your Smile”. Aplauzele izbucniră după ultimul acord; barul era în extaz, paharele erau bătute ritmic pe mese.

Patronul urcă pe scenă rânjind și le întinse o sticlă:

– Din partea casei, un whisky Macallan, vechi de 15 ani.

Chao Fah luă sticla și coborî de pe scenă, urmat de Ramanan. Alese o masă de colț, străjuită de doi ficuși. Se așeză și făcu semn băiatului de la bar să aducă două pahare. Ramanan se așeză și el și îl privi pe Chao ciudat. Acesta ridică paharul în lumină și, cu vocea lui caldă, începu să depene, ca și cum încă era pe ritmuri de jazz:

— Uite, ăsta nu e un simplu whisky, Ramanan, e un solo lung de stejar și timp. E un malț unic din Speyside, distilat lent în alambicuri mici; de-aia are gustul ăsta rotund, aproape catifelat, ca o notă de pian care refuză să moară. Lemnul e povestea lui: butoaie de stejar european și american, îmbălsămate mai întâi cu sherry în Jerez. De acolo vin fructele uscate, portocala confiată, scorțișoara caldă. Tot ce vezi în pahar e culoare naturală, pură ca o temă cântată fără microfon. Și uite cum, după prima degustare, iese mierea, apoi aluna prăjită, un strop de cacao, iar la final apar stafidele din sherry. Macallan e o casă cu șase stâlpi, zic ei, dar pentru mine are doi: răbdarea și lemnul. Restul sunt ornamente , ca pe sax sau la marginea unui pian bun.

Începură să bea, discutând despre jazz. Chao era atât de aprins de discuție și vorbea atât de înflăcărat despre Miller, Getz, Coltrane, încât nici nu observă că Ramanan doar se prefăcea că bea. Săracul ficus de lângă el „înghițea” prețiosul lichid cu eroism. Cât despre Chao, ducea paharul la gură, fără ca nivelul să scadă, iar Ramanan, la rândul lui, se prefăcea că nu vede. După două sticle „golite”, Ramanan suflă teatral în gâtul sticlei, clipind des, ca un actor care bate ultima bătaie dintr-un ritm simpatic. Avea aerul unui bețiv de cursă lungă: ochii i se închideau, iar capul îi cădea din când în când pe masă. Chao, însă, își spuse că, indiferent de stare, bărbatul de lângă el rămânea extrem de frumos și îi dădea o amețeală dulce care îi făcea corpul să freamăte.

– E timpul să te duc acasă, spuse Chao Fah grijuliu.

Se ridicară de la masă; Ramanan înaintă împleticindu-se, iar Chao îl prinse de cot. Afară, noaptea lucea de stele și era un pic frig.

– M-ai amețit… murmură Ramanan, lipindu-se de tetieră.
– Nu știu dacă din cauza notelor de blues sau dacă e… Blue Mountain.
– Notele m-au amețit pe mine, râse Chao. Blue Mountain e altă poveste. Tu ești aroma unică a acelui whisky. Eu sunt aburii matinali ai lui Blue Mountain. Împreună… poate dăm un Irish coffee în stil thailandez.
– Stai, stai, oftă Ramanan cu o gravitate jucăușă. E „When I Fall in Love” sau „When I Fall in… mug”?
– În malț, domnule inspector.
– Malț unic.
– Ba cred că e… mirosul unic: adulmec tot, mai ales când miroase a Jamaica Blue Mountain.
– Și eu simt un miros unic… hâc! Când te privesc… hâc!… Stau pe do major și uit să schimb acordul, hâc.
– Confirmă: feromonii tăi sunt cafea, nu? Blue note de Blue Mountain.
– Ești teribil de beat. Iar ai început cu jocurile de cuvinte…
– Nu-i joc, e jam session. Tu ești un espresso pe lemn de cafea, iar eu un Macallan pe lemn de sherry. Împreună scoatem spumă… și senzații.
– Ești beat mort.
Ramanan rânji.
– M-a lovit cadența finală.

Chao Fah gară mașina în fața casei lui Ramanan. Luminile erau stinse, semn că fetițele dormeau. Opri motorul și stinse farurile. Ramanan, în loc să coboare, se aplecă spre el, îl prinse de braț, frecându-se ca o pisică lingușitoare.

– Spune-mi iar cum miroase Macallan, că poate așa aflu cum miroși tu când nu cânți.
– Macallan miroase a timp bine crescut, răspunse Chao, apropiindu-și amenințător fruntea de a lui. Când nu cânt, miros ca tine când respiri.

Sub hohotele ușoare se adună recunoștința pentru seara aceea: cântaseră, respiraseră pe aceeași frază, fără efort. Când Chao povestise despre Macallan, despre butoaiele de sherry, finețe, culoare naturală, Ramanan îl ascultase cu atenție trează, văzând în fiecare termen o bucată din felul lui de a iubi: răbdare, respect pentru lemn și timp, pentru detaliu. „Dacă așa ține un whisky în mână, cu câtă grijă ar ține o iubită?” În stomac îi flutură un fluture mic. Se simțea îmbătat de felul în care Chao îi ținuse ritmul. Se agăța în continuare de brațul lui cu mâna stângă, iar cu cealaltă începu să-i rătăcească degetele pe abdomen. Chao se înțepeni. Aromele, scorțișoară și sherry, veneau în valuri și începeau să se amestece cu ale lui.

– Ramanan, îmi spui și mie ce cauți?

Bărbatul se opri și ridică brusc capul. Fața îi înflori într-un rânjet insolent.

– Chao Fah, acum îmi spui dacă feromonii tăi miros a cafea Jamaica Blue Mountain? Spune doar „da” sau „nu”, mm? Ce zici?

Chao își detașă centura și se aplecă spre el. Fețele erau atât de aproape, încât lui Ramanan i se tăie respirația de mirosul acela: ca un vas plin cu cafea, cu arome de nuci, caramel și alte parfumuri greu de numit. Vru să se retragă, dar rămase paralizat o clipă; ochii verzi ai lui Chao se înfipseră în ai lui, stârnindu-i un vârtej. „Ce caut? Ce vreau să descopăr?” își zise. „Imposibil să simt feromonii acestui Alpha…” Își spuse „gata cu joaca”, dar, când încercă să-i lase brațul, Chao făcu o rotație iute și îl împinse pe spătar, aproape imobilizându-l. Pentru o clipă, sărutul izbucni, fierbinte, amețitor, iar aerul dintre ei se umplu de cafea și malt, de scorțișoară și cacao, ca o sarabandă de arome.

Alertat de intensitate, Ramanan își recăpătă controlul: cu un efort curat se rostogoli și rămase deasupra, fixându-l cu o privire rece, tăioasă.

– Ce faci, doctore?… Profiți de mine?

Chao clipea des, rușinat, respirând scurt.

– Nu ești beat? Te-ai prefăcut, doar?

Ramanan întinse rânjetul acela subțire:

– Cam așa ceva. Dar se pare că suntem doi. Ce făceai cu mâna în pantalonii mei? Legea 311, art. 43, alin. 2: orice abuz asupra unui ofițer de poliție se pedepsește cu încarcerare. Agresorul riscă până la 5 ani. Ai noroc că n-am cătușele la mine. Deci… ce făceai cu mâna în pantalonii mei?

Ochii lui Chao se umeziră. Ramanan, surprins de fulgerul acela de neputință, își îmblânzi tonul.

– Chao Fah… ce voiai să-mi faci?

Nu primi răspuns. Ramanan oftă și coborî. Își aranjă grăbit hainele; umflătura îl trăda. Chao făcu la fel, așezându-se iar la volan.

Ramanan puse mâna pe portieră, o deschise și, înainte să coboare, se întoarse:

– Deci 2–0 pentru tine. Nu vrei să-mi spui dacă feromonii tăi miros a Jamaica Blue Mountain și nici ce căutai cu mâna în pantalonii mei. Te previn: voi investiga.

Spunând asta, ieși și închise portiera domol. Chao îl urmă cu privirea până dispăru în casă, apoi, după un inspir și un expir adânc, demară și se pierdu în noaptea înstelată.

…..

Peste două zile, în manejul acoperit al clubului de echitație Silver Star mirosea a fân proaspăt și a piele unsă. Lumina cădea filtrată prin ferestrele înalte, iar pașii cailor ridicau un praf subțire care plutea ca o ceață de dimineață. Echipa se adunase mai devreme decât de obicei. Vestea adusese zumzet și glume, se râsese, se fluierase. Era rar să apară un membru nou cu adevărat pasionat, iar faptul că își anunțase debutul pe Dark Angel[1],  pur-sânge nărăvaș, cu reputația unui arc întins la maximum, aprinsese toate spiritele.

Silver Star era o echipă excelentă care câștigase ,multe concursuri și plecarea celui mai vechi jocheu dintre ei, îi întristase pe toți. Aproape toți membrii echipei erau polițiști și aveau o formă fizică excelentă. Sosirea unui nou jocheu din exterior, cineva nou și curajos, animase echipa. Abia așteptau să-l cunoască. Ramanan, căpitanul echipei, își ținuse brațele încrucișate pe piept și privise lung spre boxa cu numărul 7.

–Nu o să stea în șa nici trei viraje,  își spusese în sine, cu o amărăciune calmă.

Îl văzuse pe Dark Angel azvârlind jochei buni, îi văzuse spinarea curgând ca o coardă de arc atunci când i se strângea martingala[2], îi auzise forța în nări. Pesimismul lui nu era răutate, era doar cunoașterea aceea rece care venea din ani de drum, de transpirație, de sărit oxere[3] în ploaie.

Directorul clubului apăru la marginea arenei cu o mapă sub braț. Vocea lui, de obicei răstită, se domolise într-un fel de confidență:
– Omul acesta n-are decât câteva luni de când e în oraș și abia acum s-a hotărât să se integreze în echipă. El a activat în clubul Butterfly și are 15 ani de experiență la concursuri cu multe cupe câștigate.
Când bărbații auziră numele clubului, fluierară admirativ…cel mai bun club de echitație din țară. Câteva capete se întorseseră spre Ramanan, ca și cum verdictul final trebuia să iasă de pe buzele lui. El dăduse numai din cap, scurt, fără să se pronunțe.

-Numele lui de jocheu e White Angel[4].

Numele se rostogoli în șoapte pe lângă balustrade, stârnind hohote, aplauze și fluierături. Predestinare? Întâmplare? Cineva râsese că destinul își făcuse rezervare în doi timpi: Îngerul Alb pe Îngerul Negru. Un băiat trecuse mai înainte cu o pătură pe braț, murmurând că până și pătura va fi azvârlită de Dark Angel dacă v-a fi atins de noul jocher.

Când ușa mare a manejului se deschisese, curentul rece adusese cu el pași măsurați.

White Angel intră fără multe ceremonii. Purta o haină deschisă la culoare, simplă, fără încrustații, fără logo-uri care să țipe. Mănușile îl strângeau pe degete scoțând în evidență frumusețea și eleganța mâinilor. Casca îi umbrea ochii cât să le smulgă curioșilor un pas înapoi. Își ținea crop-ul[5] ca pe un creion, între arătător și degetul mare, nu ca pe o armă.

Ropotul de glume se înăbuși. Ramanan îl măsurase din cap până în picioare fără să ridice bărbia. Nu-l cunoștea.

–De unde ai apărut?

Ridicase în sine o întrebare fără glas. Nu reușea să se concentreze, îi rămăsese în minte ecoul serii de la bar, chiar dacă încerca să-l alunge. Manejul cerea luciditate, nu nostalgii.

Dark Angel fusese scos din boxă cu o mână pe frâu și alta pe piept. Calul se arcuise din șale, aruncând un pas lateral ca un cuțit în aer. Ochii îi luciseră ca obsidianul, urechile jucaseră nervos.

Ochii lui parcă spuneau: Nu crede în nimeni . „

Jocheul îi suflase la ureche:

–Astăzi e altfel.

White Angel nu se aruncase pe el cu ambiție. Își lăsase umerii în jos, scăzuse centrul de greutate, îi vorbise doar cu palmele și fără cuvinte. Îi oferise întâi frâul de gât, ca unei prietenii vechi. Apoi o mângâiere pe greabăn, nu pe frunte. Apoi făcuse o pauză, pauza aceea care spunea „te văd”.

Ramanan simțise un junghi mic, aproape imperceptibil: în gesturile acestea era o știință care nu se învăța în câteva luni. Își mușcase interiorul obrazului și își coborâse privirea la cataramele șeii: arbore englezesc, flapsuri lungi, dublă-zăbală pregătită, martingală în X.

–Corect,  admisese el cu reticența unui judecător.

–Prea corect pentru un oarecare jocheu.

White Angel își așeză șaua fără zgomot. Nu se grăbea, nu își înțepenise genunchii. Își verifică etrierii cu o mișcare care trădase rutină,  își așeză piciorul cu blândețe. Dark Angel tremura sub pătură ca un arc, dar nu mai mușcă aerul. În jur, câțiva băieți din echipă făcură pariuri în șoaptă. Unul râse:
– Să vedem dacă-l mai cheamă „Înger” după primii 200 de metri!
Altul, spuse cu sarcasm dulce:
– Pariază cineva pe trei sărituri și-un zbor fără aripi?

Directorul îi aruncă lui Ramanan o privire scurtă care voia să spună

Te ții aproape?

Ramanan dădu din cap. Își ridică vocea atât cât trebuia să acopere fâlfâitul de glume și dădu comanda jocheiului.
– Încălzire pe voltă largă[6]. Cavaletti[7] joase, apoi un vertical. Niciun oxer fără comanda mea.
Tonul lui căzuse rotund, profesionist. White Angel îl ascultase din șa cu o atenție care nu părea supusă, ci limpede. Dădu un mic semn din cap, exact cât să recunoască autoritatea, nu ca să o lingușească.

Pasul se așeză. Dark Angel își legănă spatele, coada îi luă o unduire de șarpe liniștit. La primul trot, se simțiră încă răsuflări rupte, dar mâinile din față nu smulseră, doar convinseră. White Angel îl ținu între gambe precum un violinist care nu strivea arcușul. Apoi venise canterul[8]: trei timpi curați, apoi un schimb reușit pe colț, fără dramă. Grajdul întreg tăcu un moment, ca după o glumă care, brusc, se terminase.

Ramanan își simți inima făcând doi pași înapoi. Nu îi plăcea să se înșele, dar adevărul, când venea frumos, avea o dulceață pe care nu o putea refuza.

–Nu e doar o coincidență, își spuse.

–Pe omul acesta l-am mai întâlnit, dacă nu aici, atunci în oraș.

La cavaletti, Dark Angel sări rotund și curat, fără să înțepe. Un murmur crescu pe margini. Cineva, în sfârșit, strigă, ca să spargă vraja:
– Hai, White Angel! Arată-ne că Dark Angel știe să zboare!

Un altul fluieră, dar fluierul nu mai era batjocoră, semăna cu un fel de binecuvântare. Ramanan își întoarse capul ușor spre director.

–Îi dai verticalul? întrebă acesta, aproape într-o șoaptă.
Ramanan clipi rar, apoi încuviință:
-Îl are la mână, spuse scurt.

– L-am văzut.

Și, pentru prima dată în acea dimineață, pesimismul lui se topi într-o curiozitate atentă, ca o pârtie de lumină deschisă în mijlocul prafului. În aer rămăsese încă întrebarea de la care porniseră toți: predestinare sau întâmplare? Dar, până să dea comanda, săritura fiusese deja executată.

Când White Angel își scoase casca la marginea arenei, lumina căzu pieziș pe fruntea lui și Ramanan îngheță. Aerul îi tremură în piept, ca o bară lovită de copită. Chipul acela, semnul de sub sprânceană, colțul gurii abia strâns, palma care aluneca pe ceafă, erau toate ael lui Chao Fah. Îl recunoscu înainte să-l audă. Când îl salută pe director, glasul catifelat confirmă totul.

Ramanan nu-și găsea locul în cizme. Își încrucișa brațele, apoi le desfăcea. Pieptul îi lucra scurt, sacadat.

Nu poate fi el, gândi, și totuși gesturile din șa îl trădară: schimbă plumbul cu o jumătate de gând, coborî centrul fără să strivească spatele calului, lăsă un beat de tăcere între mână și gură. Așa tăcea Chao și în muzică. Așa promitea la saxofon. Îl recunoscu după felul în care nu se grăbea.

Manejul zumzăia, praful plutea ca o ceață subțire, iar Dark Angel își arcui gâtul, dar se liniști sub degete.

– A venit în oraș de câteva luni, spuse directorul către Ramanan.

– Dar abia acum s-a hotărât să intre în echipă.

Ramanan auzi, dădu din cap, dar sângele îi fugise deja din obraji. Îi ardea o întrebare în gât:

Cum de nu mi-a spus? Sau mi-a spus în altă limbă și eu nu am priceput?

Când Chao  alias White Angel apropie  calul la salut, rosti simplu:
– Domnule căpitan.
Tonul îi atinse tâmpla cu cumințenia din serile lor. Ramanan își mușcă obrazul până simți gust de fier. Nu-i veni să creadă, își coborî privirea la catarame, la flapsuri, la dublă-zăbală, doar ca să evite ochii lui. Palmelor le curgea transpirația în mănuși. Își spuse că arena cerea luciditate, dar inima îi bătea ca un galop scurt, scăpat.

Predestinare?

Întâmplare?

Ramanan simți junghiul mărunt al recunoașterii… nu era o întâmplare. Îl văzuse pe Dark Angel rotunjind cavaletti, curat,  îl văzuse pe Chao ținându-l între gambe ca pe o promisiune. Curiozitatea înlocui, treptat, pesimismul:

–Îi dai verticalul? întrebă din priviri directorul.

Ramanan clipi rar și încuviință scurt.

În clipa aceea, agitația îl cuprinse de-a binelea. Ar fi vrut să strige, să-l tragă jos din șa, să ceară explicații. Rămase pe loc, ținut de protocol ca de un frâu. Își îndreptă spatele, dar înăuntru  inima lui deveni cântec. Iar cântecul avea un singur nume.

Chao ridică din nou privirea spre el. Nu zise nimic. Ramanan simți cum i se încălzea gâtul, cum i se uscau buzele.

– Ești chiar tu, șopti în sine, și aerul i se domoli, brusc, după săritura luată bine.

Nu-l crezuse pe deplin, dar nu mai putea să-l nege. În jur, echipa aplauda verticalul curat, în el, altă verticală se înălța: între ce fusese preferabil să creadă și ceea ce vedea acum, limpede, la un pas în fața lui.

Directorul păși în centru și ridică vocea, cât să acopere foșnetul de paie:
– Echipa Silver Star, vă prezint pe doctorul chirurg, Chao Fah Preecha.
Mâini bătură scurt din palme, câțiva fluierară, zgomotul se auzi repede, ca o ploaie scurtă pe acoperișul manejului. Chao înclină capul, își trecu palma peste coama lui Dark Angel și zâmbi. Ramanan simți cum i se strânge pieptul, porni spre el hotărât și, când se opri alături, îi atinse cotul cu un gest de căpitan.

– Mă urmărești, doctore?  îl întrebă, cu un sarcasm subțire, ca lama bine ascuțită.
Chao îl privi drept și zâmbi mai clar:
–Te crezi atât de important? spuse calm, fără să clipească.
Aerul dintre ei se încărca și se răcea în același timp. Ramanan întoarse doar capul, semn că discuția rămânea neterminată.

Programul se scurse în exerciții, comenzile căzură, praful se așeză. După ce se trase linia zilei, directorul anunță corvoada: caii mergeau la boxe, toate jgheaburile primeau fân proaspăt, gălețile, apă rece. De corvoadă: Ramanan și Chao Fah. Ramanan se puse la treabă cu trupul acela obișnuit cu greutatea, Chao îl urmă fără ezitare. Prinse frâul lui Dark Angel cu o mână sigură, vorbi încet, și calul intră cuminte în boxă, de parcă recunoscuse un vechi prieten. La următorul stand, Chao își suflecă mânecile și mătură colțurile cu o răbdare de om care parcă deja venea des pe aici. Ramanan îl urmări pe furiș: gesturile aveau aceeași rigoare cu care își așezase acordurile la saxofon.

Iubește caii…și jazzul. Două lucruri în comun, două punți care ne unesc.

Mirosul de fân umed și fier cald se amesteca într-o liniște bună. Lumina de pe tavan lăsa dungi voalate pe spinările animalelor. Un timp, nu vorbiră; doar lucrară. Când se întâlniră la boxa din capăt, spațiul se îngustă. Chao făcu un pas înăuntru ca să prindă jgheabul, iar Ramanan îl urmă. Ușa culisă încet în spatele lor și, pentru o clipă, se auzi doar răsuflarea caldă a calului din boxa vecină.

– Te-ai mai gândit? întrebă Ramanan, cu voce joasă, serioasă.

–Îmi dai răspunsul la prima mea întrebare?
Chao își ridică ușor privirea. În ochi îi juca și mirare, și un fel de liniște aprinsă. Nu răspunse imediat.
– Care e întrebarea… cu adevărat? spuse, aproape șoptit.

Ramanan se apropie. Distanța deveni alunecoasă, ca o scândură umezită. O căldură fină se ridică din pielea lui Chao, aerul prindea o aromă de cafea dulce, curată, Jamaica în zori de zi. Feromonii își făceau tăcut datoria, ca o gardă invizibilă, îi netezeau marginile gestului, dar și îi aprindeau lui Ramanan sângele. El își trecu brațul prin spatele taliei lui Chao Fah și îl trase ușor, lipindu-l de sine fără grabă, fără brutalitate, dar și fără echivoc.

– Doctore, rosti el, cu un surâs care tremura.

– …îți plac bărbații Alpha?
Înăuntrul boxei, paiele foșniră scurt. Dincolo de perete, un cal pufni, ca un acord scurt de trombon.

Chao rămase nemișcat o clipă, cu zâmbetul acela cald pe buze. Ochii îi coborâră o fracțiune, apoi reveniră la ai lui Ramanan. Cafeaua umplea aerul, răbdătoare și sigură, și, peste ea, o umbră de lemn dulce cu aromă de sherry, scorțișoară și portocale…aroma Macallan. Ramanan simți cum i se domolea sarcasmul și cum îi creștea excitarea, ca o lumânare păzită cu palma de vânt.

– Nu te-am urmărit pe tine, spuse Chao încet, evitând răspunsul la întrebarea lui Ramanan.

– …m-am dus spre ce îmi place.
Ramanan slăbi strânsoarea doar cât să-i lase spațiu de respirație, dar nu-l eliberă.

–Și ce-ți place? întrebă, mieros.
– Caii care înțeleg mâna ușoară, jazzul care lasă tăceri… și… oamenii care nu se tem să întrebe.

Cuvintele căzură între ei ca niște părți de ham lăsate la loc. Ramanan inspiră adânc…aroma de Blue Mountain îi urcă în tâmple.

Acesta e un răspuns sau o invitație? se întrebă el.

Își plecă fruntea, se apropie, dar nu trecu pragul atingerii care ar fi frânt vraja. Doar ținu, la distanța aceea periculoasă, o tăcere curată.

– Atunci…îți voi  mai pun o întrebare, dar nu azi.
– Bine, zâmbi Chao.

– Azi ducem caii la culcare.

Ramanan dădu din cap. Îi eliberă talia cu o grijă vizibilă, deschise ușa boxei, și zgomotul șinei rupse neliniștea în două. În prag, se întoarse o clipă:
– Și totuși… cafeaua asta te trădează.
– Nu mă trădează, spuse Chao, privindu-l peste umăr.

– Te anunță.

Auzindu-l, Ramanan pierdu orice echilibru și orice stăpânire de sine. Îl trase înapoi în boxă strângându-l tare la piept. Îl privi direct în ochi.

– Feromonii tăi miros a cafea Jamaica Blue Mountain?  Ai grijă cum răspunzi.

– Eu nu…

Chao Fah nu apucă să răspundă că Ramanan îi acoperi gura cu a lui și-l sărută aprig, apăsat. Apoi se retrase puțin,

–Chao Fah Preecha cum miros feromonii tăi?

– Dă-mi drumul brută, dă-mi dru…

Gura lui Ramanan reveni la atac, dar de astă dată limba lui invadă spațiul cald, umed care parcă prinsese gust de cafea și Whisky.

Chao Fah simțea cum pierde teren . Feromonii lui năvăliră ca valurile agitate ale unei mări în furtună. Se apăra cu feromoni supresori și Ramanan, de această dată nu mai întrebă. Cafeaua bătuse puternic în nările lui făcându-l să și piardă și cumpătul. Se freca cu partea de jos și-l săruta în același timp pe omul acela care îl înnebunea și-i dărâma zidurile legii, ale eticii, ale bunului simț. Cu mâna stângă îl strângea de talie și cu cealaltă prinse mâna lui Chao Fah și întrebă:

–Chao Fah , ce căutai cu mâna în pantalonii mei acum două nopți?

Apoi dintr-o dată i-o lipi de șlițul pantalonilor lui . Chao Fah simți că explodează. Fără rușine apucă și strânse sexul lui Ramanan prin pantaloni  frământându-l ușor. Apoi înlănțui bărbatul de gât și de data aceasta el era cel care conducea jocul erotic. Limbile se frecau agitate, bărbații gemeau, iar feromonii celor doi erau prinși într-un vârtej amețitor. Trupurile se căutau, se doreau. Chao Fah introduse mâna și vru să scoată falusul acela măreț, să-l simtă pe toată lungimea lui, dar Ramanan se scutură dintr-o dată și-l împinse.

– Chao Fah, până nu-mi răspunzi la întrebări, nici gând să vezi ceva de la mine.

Își închise șlițul, și ieși urmat de Chao Fah care arăta de parcă ar fi primit una în moalele capului.

Coridorul lung îi primi cu liniștea lui de grajd. Apa căzu în găleți cu un glas limpede, fânul foșni, iar caii își găsiră locul, unul câte unul. În aer, între mirosul de paie și fier, plutea un sens greu de rostit: apropiere păzită, promisiune fără grabă, un fel de pact în care nimeni nu ridicase vocea. Iar, undeva, la nivelul pielii, cafeaua continua să umble ca o notă ținută, călăuzind pașii până la ieșire.

…………………

Dimineața, pe neașteptate, Ramanan fu chemat la serviciu pentru 24 de ore. Acest lucru îl surprinse. Mai avea o zi liberă, dar cazurile speciale nu așteptau. Îi dădu bonei ultimele indicații, o atenționă să ia fetele de la școală la sfârșitul zilei, apoi le duse și plecă în grabă.

Seara veni domoală peste casă. Fetițele fură neobișnuit de cuminți: mâncară tot, își puseră pijamalele, se băgară la culcare fără proteste. Bona se miră, apoi adormi cu televizorul mormăind pe canapea. Luli însă avea planul ei. O educase pe Rak să tacă și să fie cuminte dacă voia să-l vadă pe tati Chao. Pe la zece, foșnete ușoare treceau pe lângă canapea; două umbre mici pășeau pe vârfuri până la ușă. Luli deschise încet, o trase după ea pe Rak și închise fără sunet.

– Hai, Rak, mergem la tati. Căutăm un taxi.

Pe stradă, aerul mirosea a metal răcit și frunze. La colțul bulevardului, un taxi opri la roșu,  Luli îi ieși în față cu Rak de mână. Șoferul coborî geamul, fruntea i se încreți.

– Ce faceți, măi, la ora asta aici?

Luli izbucni în plâns, Rak o urmă. Vorbiră repede, printre sughițuri: se rătăciseră de tati, voiau acasă, îi dădură adresa. Bărbatul oftă greu, își trecu palma peste volan și le făcu semn să urce. Mașina porni, orașul aluneca în spate ca o panglică udă.

La celălalt capăt al nopții, o umbră trecu lipită de zidurile casei lui Ramanan. Un bărbat mascat își așeză cu răbdare pachetele în colțuri ascunse, verifică micile cadrane: 00:00—ora exploziei. Aprinse o țigară, trase din ea ca și cum ar fi gustat noaptea, apoi își duse două degete la tâmplă, în semn de salut.

– Asta la vista, baby, murmură, și dispăru în întuneric.

Bona dormea. Televizorul colora pereții cu umbre tăcute.

…….

Când taxiul opri la vila lui Chao, șoferul se dădu jos bombănind. Sună la sonerie , Sopa deschise și rămase cu gura întredeschisă. Luminile holului încălziră fețele fetelor.

– Doamna, mârâi taximetristul.

–Cum poate un tată omega să fie atât de neglijent?! Copilele umblă noaptea singure pe străzi!

Vocea lui ridicată îl trezi pe Chao. Acesta coborî repede scările, răsărind în prag cu tricoul mototolit și ochii încă plini de somn. Le văzu pe fete, se opri ca lovit de fulger, apoi se duse direct la ele. Le atinse umerii, le privi din cap până-n picioare, respiră.

– Cât îți datorez? întrebă scurt.

Îl plăti bine și îi explică, cu o politețe obosită, că el crezuse că tatăl era cu fetițele. Bărbatul strâmbă din nas, își luă banii și plecă clătinând din cap. Ușa rămase un moment deschisă, iar noaptea se ținu după prag ca un câine.

Chao se întoarse cu mâinile în șolduri.

– Ce-i asta? întreabă, dojenind blând.

–  Ați fugit?

Fetele se repeziră la el, îl cuprinseseră de mijloc, plânseră.

– Tati, ne era așa de dor de tine… dor tare, tare… Nu vrei să locuiești cu noi? Vom fi cuminți, te vom asculta. Tati, poți să ne iubești, pe tata și pe noi?

Cuvintele căzură în hol ca niște mărgele rostogolite. Chao închise ușa, le mângâie părul și oftă adânc. Le ridică și le duse în salon. Sopa aduse apă, biscuiți, o pătură groasă. Luli își freca ochii, dar privea hotărât, Rak dădea din cap la fiecare promisiune.

– Unde e tatăl vostru?

Luli plecă capul.

– E de gardă până mâine la 10.

–Bine, spuse Chao încet, rămâneți aici în noaptea asta.

–  Dar mâine vă duc înapoi acasă, da? Îl voi suna pe tatăl vostru.

Le pregăti camera din capătul culoarului; aprinse lampa mică, trase draperiile, lăsă o ușă întredeschisă. Fetele se culcară cuminți. Chao rămase pe marginea patului până când respirațiile lor se așezară. Din când în când, Luli întindea mâna să se asigure că e acolo.

Când ieși pe hol, își aminti brusc ora târzie. Se uită la telefon, căută numărul lui Ramanan, ezită o secundă și apoi sună. Telefonul era oprit. Mai încercă o dată. Tăcere. Trase aer în piept, scrise un mesaj scurt:

-Fetele sunt la mine. Sunt în siguranță. Te sun eu din nou.

În curte, vântul foșnea prin iederă. Chao rămase la fereastră câteva clipe, cu fruntea atinsă de sticlă, ca și cum ar fi putut auzi orașul.

………………..

La casa lui Ramanan, ceasul din bucătărie bătea egal. Cadranele așezate prin camere stăteau cuminți la 23:58. Bona se întoarse pe canapea, televizorul o învăluia în lumini reci. La 23:59, în hol se simți un fâsâit firav, ca un șarpe. La 00:00, undeva, în zid, aerul se strânse ca o mână.

Întâi se auzi un trosnet scurt, cum ar face-o dinadins o scândură udă, apoi un puf, apoi altul. Geamurile vibrară, perdelele se umflară, un miros de praf cald se ridică.

Bum!

Vecinii aprinseră luminile. Câinii din curțile de alături urlau a moarte. Din casa lui Ramanan nu mai rămăsese decât un morman de cărămidă roșie. Explozia pulverizase totul.

SFÂRȘITUL VOLUMULUI 1

Dacă v-a plăcut, un emoticon sau un comentariu mi-ar face mare plăcere. ❤️MMULȚUMESC.

[1] Black Angel-Îngerul Negru

[2] Martingala- curea de la ham în formă de furcă, care nu permite calului să se ridice în două picioare

[3] Oxer- obstacol ecvestru în care bara superioară este urmată de o altă bară, plasată la o distanță variabilă.

[4] White Angel-Îngerul Alb.

[5] Crop- Bici folosit în echitație

[6] Volta-o mișcare în cerc în interiorul manejului

[7] Cavaletti- obstacole mici plasate pe sol sau la mică înălțime, folosite pentru dresajul de bază al cailor, în special pentru sărituri peste obstacole .

[8] Canter: tipuri de mers ale calului