Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 6 vol2

FITILURI

https://youtu.be/8Yh7Ey0FB0E?si=fWtxl2YR3Z8NQwzZ

Cafeneaua mirosea a espresso proaspăt, a produse de patiserie și a prăjituri. Ramanan sosise primul. Etan îl urmă la zece minute. Își strânseră mâinile ca frații care treceau prin furtuni diferite.

– Ai fața cuiva care a aprins fitilul și stă să audă dacă e artificiu sau dinamită, glumi Ramanan.

Etan sorbi din ceașca de cafea, o lăsă pe masă, își frământă câteva clipe mâinile și spuse direct și fără șovăire:

– M-am căsătorit cu un Omega de clasă mijlocie și divorțez de Soni.

Fu o tăcere de moarte. Ramanan mirosi cafeaua din ceașcă.

– Rămân pe ideea mea că Jamaica Blue Mountain e cea mai parfumată cafea. Asta din ceașcă n-are decât un parfum amar.

Etan ridică privirea spre fratele lui și se aplecă:

– Frate mai mare, ai auzit ce am spus?

Ramanan se sprijini de spătarul fotoliului și-și ținu mâinile împreunate.

– Am auzit și mi-am adus aminte de Manun și prin ceea ce am trecut noi doi. Știi ce legi nescrise încalci, nu? întrebă, cu voce neutră.

– Știu… și nu mă vor ierta.

– Înalta societate nu iartă când i se strică tiparul, zise Ramanan, apoi își lăsă privirea în ceașcă.

– Dar uneori… exact asta e datoria noastră, a tinerei generații: să stricăm tiparele ca să schimbăm legile scrise și nescrise.

Ridică ochii și, pentru prima dată, vorbi ca și cum ar fi deschis o ușă încuiată:

– Îți spun ceva ce n-am spus nimănui. Se pare că nu m-am învățat minte cu prima iubire. Și eu iubesc „nepermis”, dar e mult mai grav decât la tine. Iubesc nebunește un bărbat Alpha și pe care îl consider sufletul meu pereche. Între datorie și inimă e o luptă surdă și cred că sunt pe cale să o iau razna. Nu-ți pot cere ție curajul pe care eu însumi îl am doar cu porția, dar îți pot promite ceva: nu te las singur.

Etan înclină capul.

– Știu ce vor provoca valurile mele, de aceea țineam să afli de la mine.

Ramanan trase aer adânc.

– Da… vor veni valuri. Și dinspre tine, și dinspre Soni Hu. Ți-am spus: te susțin, dar ai grijă la țărm.

Își atinse ceașca de a lui, într-un toast tăcut:

– Să nu ne mai mințim.

………………………………………….

Reședința lui Soni era o geometrie de sticlă rece și marmură, impecabilă, ca o mască. Feromonii ei supresori, crinii albi, pluteau grei în aer, aproape sufocând pe oricine ar fi inspirat mai tare.

Etan nu mai călcase pragul casei de mai bine de trei luni. Intră ezitând cu un dosar sub braț. Soni coborî scările în rochia ei fără cută, atât de frumoasă și atât de singură.

– Te-ai gândit în sfârșit să vii, spuse Soni, iar vocea îi tremura.

-Trei luni, Etan, trei luni în care n-ai existat.

El nu-i răspunse, ci doar puse dosarul pe masă.

– Aici ai actele de divorț. Vreau separare legală și nu ți-o cer, ci ți-o anunț.

Soni clipi. Masca i se fisură.

– Etan… de ce-mi faci asta? Ești primul bărbat care mă tot refuză de la bun început. Și totuși am crezut… am crezut că într-o zi vei simți.

Se apropie, căutându-i mâna. El o retrase cu blândețe, dar ferm.

– Nu pot să fabric sentimente, Soni.

Lacrimile îi curseră brusc, apoi, la fel de brusc, se opriră.

– Ai o altă femeie… cum o cheamă?

Etan ridică privirea și, pentru prima dată în acei ani de căsătorie, avu curajul să o înfrunte.

– De ce spui „o altă femeie”? Tu nu ai fost niciodată femeia mea. Nu contează numele.

– Ba contează pentru mine! strigă ea violent.

– Toată lumea vorbește. O studentă… un Omega de trei parale… Ai să mă faci de râs? Mă vei marca drept femeia părăsită? Vrei să mă umilești?

Etan rămase drept.

– N-am venit să te umilesc. Am venit să nu te mai mint. Nu-ți cer acordul ca să simt ceea ce simt. Te rog să semnezi actele.

Se întoarse să plece. Soni se aruncă în genunchi la picioarele lui, înlănțuindu-i gleznele:

– Nu mă părăsi… Te voi face fericit, îți voi da tot ce vrei. Te rog… Ce are ea și nu am eu? Nici măcar nu e bogată, face parte din plebea societății, ea e…

– Îmi pare rău, spuse el, întrerupând-o cu o blândețe care o duru mai tare decât o palmă și desfăcându-i brațele din jurul picioarelor.

– Nu înțelegi nici în al doisprezecelea ceas: nu e vorba de ce poți să-mi dai… e vorba despre ceea ce simt eu.

Chipul ei se strânse, iar feromonii cu crini violenți din aer deveniră opresivi, reci. Soni se ridică încet.

– Atunci, ascultă-mă bine: răzbunarea mea nu va cunoaște margini, nu voi semna niciun act de divorț și te voi sărăci. Te voi coborî de pe soclurile înalte și niciun om de afaceri nu va dori să aibă de-a face cu tine. Nu te voi lăsa să fii fericit cu a doua soție. Voi pune lumea împotriva ta. Ai subestimat-o pe femeia pe care n-ai iubit-o.

Etan închise dosarul, îl împinse spre ea.

– Fă ce crezi. Eu mi-am terminat datoria și mi-am început adevărata viață. Din câte mi-aduc aminte, nu ți-am promis niciodată iubire, sentimente sau vreo viață împărtășită.

Se întoarse să plece. Soni Hu izbucni isteric:

– Etan, dacă pleci, o voi distruge pe bunica ta! O voi arunca în stradă! O voi lăsa să moară de foame! Să nu îndrăznești să te întorci la târfa aia care mi te-a furat! Etan! Etaaan!

Etan ieși din casa în care atâția ani fusese nefericit, cu pași înceți, măsurați. Se simți liber și ușurat și i se făcu dintr-o dată dor de mirosul de flori de lămâi și de delicatețea lor. Nu avea nevoie de nimic decât de blânda lui floare de lămâi. În urma lui, Soni Hu urlă iar și iar numele lui, spărgând tot ce-i stătea în cale.

Într-un târziu puse mâna pe telefon și formă un număr. O voce groasă răspunse:

– Alo, da.
– Alo, domnule director, Soni Hu la telefon. Am sunat ca să vă spun că nu voi mai sponsoriza casa de odihnă și voi tăia toate ajutoarele financiare pentru salonul doamnei Siri.

Se așternu o tăcere prevestitoare de rău. Vocea își drese glasul și spuse cu vorbe lente:

– Doamnă Hu… tocmai… tocmai voiam să o sun pe familia Siri. Doamna Siri… a decedat acum 5 minute.

Soni Hu scăpă telefonul din mână. Rămase înțepenită cu ochii larg deschiși. O clipă își pierdu respirația. Ultima ei șansă de șantaj dispăruse. Îi venea să se ducă după Etan și să-i înfigă un cuțit în spate. Trebuia să moară, da… să moară…

Apoi, încetul cu încetul, o idee înspăimântătoare îi răsări în minte… Văzu cu ochii toate fotografiile lui Etan cu femeia aceea hoață… hoața de inimi. Mila și Etan la galeriile de artă, Mila și Etan pe faleză pictând… Mila și Etan sărutându-se așa cum ei doi n-o făcuseră niciodată.

Un hohot de plâns răsună în casa aceea modernă în care orice lucru costa mai mult de zece salarii normale. Soni Hu era putred de bogată și totuși se simțea săracă lipită pământului. După ce plânse ore întregi, prăbușită pe marmura rece a sufrageriei, se ridică, se scutură, își șterse lacrimile, iar vocea ei sună crudă, cinică:

– Mila… pregătește-te, sosesc să-ți iau sufletul!

……………………..

Cerul, spălat de o ploaie scurtă, avea culoarea cobaltului diluat. Mila îl aștepta pe faleză. Când Etan apăru, vântul aduse spre el alintul de flori de lămâi al pielii ei. Inima i se reașeză la loc.

– Soni știe, spuse el fără preludii.

– Am lăsat actele. N-o să fie ușor.

Briza foșni printre ierburi. Eucaliptul lui, verde și curat, urcă lin, iar florile de lămâi îi ieșiră în întâmpinare ca o mătase caldă. Aerul dintre ei părea că pulsează, ca și cum două acuarele s-ar fi atins pe aceeași hârtie și s-ar fi contopit într-o singură culoare.

-Mi-e frică, mărturisi Etan.

– Nu de sărăcie, ci de cât de mult pot să te iubesc.

Stăteau unul lângă altul, fără să se atingă, cu fețele spre ocean, iar aerul era deja plin de ei, de parfumul lor, de iubirea lor.

– Ramanan m-a înțeles, mi-a spus că dragostea, fie ea nepermisă, tot dragoste rămâne.

Mila îl luă de mână și-și sprijini capul de brațul lui puternic.

– Atunci să avansăm în ritmul nostru, încet, dar fără să mințim, zise ea.

Etan o strânse în brațe. I se părea că ea era plămânii lui, venele care-i alimentau inima și creierul, lumina din ochi, începutul și sfârșitul. Dintr-o dată i se făcu dor de gura ei. Apoi, buzele li se atinseră: un sărut lung, liniștit, ca o maree care urcă fără zgomot și schimbă țărmul pentru totdeauna. Nu era grabă, nu era triumf, era recunoașterea unui suflet pereche.

Eucaliptul de lămâie și florile de lămâi se îmbrățișau în aer, vibrând într-un dans tăcut. Feromonii lor făceau dragoste în lumină, nu în umbră, țesând între ei o punte invizibilă, dar de neclintit. Oceanul, în spate, bătea ritmul. Acuarela lumii lor se uda frumos, iar culorile, pentru prima oară, nu mai fugeau una de alta.

……………………

În aceeași seară, Soni Hu stătea singură la masa din marmură. Telefonul vibra, rapoarte, detectivi, avocați totul se depăna cu o viteză amețitoare. Blocase toate conturile și dăduse ordin ca Etan să fie dat afară din companie, mașinile, cardurile, conturile la restaurantele de lux, nu mai avea nimic. Etan devenise un nimeni…un paria….. Închise ochii și inspiră adânc. Crinii ei umplură camera.

– Foarte bine, șopti. Să vedem cine rezistă mai mult: o floare perisabilă… sau o grădină imperială?

În același moment, la 10 km de casa Hu, deasupra oceanului, un fulger desenă pentru o clipă conturul unui eucalipt înflorit sub ploaie. Sub aroma lui, florile de lămâi abia deschise zâmbeau. Mila și Etan, ținându-se de mână, nu se fereau de furtună.

Ei aleseseră s-o picteze…împreună.

………………………..

Sâmbăta aceea părea desprinsă dintr-o pictură de familie: aerul era curat, soarele filtrat prin vitraliile galeriilor comerciale, iar vitrinele își etalau mărfurile ca niște scene de teatru.

Chao Fah mergea între Luli și Rak, fiecare ținându-l de câte o mână. Micile lor râsete se amestecau cu muzica discretă de fundal, în timp ce Ramanan venea în urmă, încărcat cu pungi, dar zâmbind larg.

– Tati, uite ce frumoase sunt păpușile astea cu haine de catifea! strigă Luli, trăgându-l ușor de braț.

– Pisi cu fundă! adăugă Rak, cu ochii mari și scânteietori.

Ramanan se apropie, zâmbind în colțul gurii.

– Două păpuși și o pisică? Cred că magazinul ăsta tocmai a rămas fără stoc.

– Chao, nu trebuie să le cumperi tot magazinul, spuse Ramanan, dar zâmbetul îl trăda complet.

– Trebuie doar să te uiți la ele cum se bucură, răspunse doctorul, cu acea voce joasă care făcea totul să pară mai blând.

După jucării urmară rochițele, pantofiorii cu fundiță, o cutie de ciocolată în formă de inimă pe care Rak o strângea la piept ca pe o comoară.

Chao Fah nu spunea „nu” la nimic. Într-un magazin de articole pentru bărbați, Ramanan se opri admirând un fular de mătase bleu-cenușie, simplu, elegant. Doar îl atinse, dar Chao Fah îl observă imediat.

– Îl vreau pe acesta, spuse scurt către vânzător.

– Chao, nu, doar îl priveam.

Chao nu răspunse, dar cumpără acel fular.

Ramanan roși ușor.

– Ești imposibil.

– Sunt doar atent.

Apoi, într-o cutie elegantă, expusă chiar la vitrină, văzu o pereche de mănuși din piele fină, pentru condus. Chao Fah le atinse ușor.

– Le vreau și pe acestea.

Fetele chicoteau, pline de entuziasm, adăugându-și una alteia panglici și cutii colorate. Păreau o familie completă, unită, fericită. Trecând pe lângă un mic magazin deco, Chao Fah văzu un îngeraș din piatră albă. Era așezat în genunchi și avea aripioare delicate. Se opri și, după o ezitare, se așeză pe vine cu fetițele la stânga și la dreapta lui.

– Luli, Rak, ce ziceți, facem un cadou și lui tati Manun?

În spate, inima lui Ramanan bătu puternic. Chao Fah se gândise și la Omega lui, chiar dacă acesta zburase undeva spre alte astre. Respirația i se opri, aștepta răspunsul fetelor. Rak se uită la Luli, iar aceasta se întoarse spre Chao Fah, îl luă de gât cu mânuțele, îl privi direct în ochi și spuse serios:

– Tu… nu te superi dacă, din când în când, mai vorbim și ne mai gândim la tati Manun? Chiar ai cumpăra îngerașul ăsta frumos pentru el? Știi, tati Chao, mi-e foarte, foarte dor de tati al nostru. Noroc că el ni te-a trimis ca să ai grijă de noi.

Rak bătu din palmele mici și-l luă și ea de gât.

– Noloc cu tine, noloc, tati Chao.

Când ieșiră din magazin, brațele le erau pline de pachete. Ramanan râdea, iar Chao Fah își trecea o mână prin păr, privind haosul dulce din jur: Luli cu un ursuleț mai mare decât ea, Rak căutând în pungă prăjituri.

Totul era lumină și voie bună, până în clipa în care, din față, o voce subțire și sigură de sine îi opri:

– Helloooo! Ce surpriză! Chao Fah Preecha în persoană!

Toți se întoarseră.

În fața lor, o femeie elegantă, înaltă, cu părul negru, strălucitor, impecabil, lăsat să cadă în valuri, și o poșetă cu logo strălucitor, îi măsura de sus în jos cu privirea rece. Parfumul ei era greu, cu note de ambră neagră și gardenie.

Chao Fah rămase calm, dar în privirea lui se citea acea politețe defensivă.

– Domnișoară Telma. Ce coincidență.

Ochii femeii trecură imediat la copii.

– Oh… și acestea sunt…?

– Fetele mele, răspunse Ramanan simplu și strânse mâna lui Luli.

Telma ridică o sprânceană.

– Și tu ești?

Privirea i se opri pe Ramanan, care ținea un pachet mare în brațe, zâmbind calm.

– Ramanan Siri, spuse el, fără ezitare.

Tonul acela blând, dar ferm, o destabiliză o clipă. Telma îl cercetă din cap până-n picioare.

– Ramanan Siri… am auzit de tine, dar de unde? Numele mi se pare cunoscut.

Zâmbetul ei părea un șarpe veninos ascuns într-un compliment.

Luli făcu un pas înainte.

– Tati, mergem? Ursul meu răcește!

Chao Fah zâmbi, privind-o pe fetiță, apoi ridică ochii la Telma.

– Da, mergem. Fetele trebuie să mănânce. O zi bună, domnișoară Telma.

Dar femeia nu cedă.

– O clipă. N-ai de gând să-mi spui ce relație ai cu domnul Siri?

Tonul era provocator, dar rece. Chao Fah rămase tăcut, privind-o cu acea eleganță periculoasă a cuiva care nu trebuie să se apere.

Ramanan își ridică bărbia și răspunse în locul lui:

– O relație bazată pe respect.

Telma clipi, surprinsă de răspunsul tăios spus cu voce blândă.

– Vă doresc o zi frumoasă, domnișoară, adăugă Chao Fah.

Luli și Rak chicotiră, trăgându-l pe Chao Fah de mâini. Fetițele simțiseră animozitatea, instinctiv. Luli, mai atentă, se întoarse o clipă spre Telma și spuse, cu inocență, dar cu fermitate:

– Tati are deja pe cineva care îl iubește. Nu îi mai trebuie altcineva.

Ramanan zâmbi, iar Chao Fah izbucni într-un râs scurt și cald.

Telma rămase pe loc, rigidă, ca o statuie îmbibată cu parfum scump, apoi spuse acid:

– Dacă erai copilul meu, îți rupeam gura aia care vorbește singură.

Chao Fah o privi și spuse calm:

– Dacă…

Telma strâmbă dizgrațios din gura puternic rujată, deschise poșeta și scoase o bucată de carton cu numele ei scris cu litere de aur. Întinse cartonul lui Chao Fah.

– Ai promis că vei veni la inaugurarea magazinului meu de parfumuri de lux care va avea loc peste două săptămâni, uite invitația.

Chao Fah o privi rece, dar vocea păstră aceeași tonalitate calmă.

– Nu am promis nimic.

Telma prinse mâna lui Chao Fah și-l forță să ia invitația.

– Ei hai, nu mai face mofturi, știi bine că am pus ochii pe tine și nu te voi lăsa în pace. Tata de-abia așteaptă să aibă un ginere așa de frumos și de deștept.

Chao Fah îi întoarse invitația, agasat, dar politicos.

– Domnișoară, nu v-am făcut niciodată avansuri și vedeți bine că sunt ocupat. Să aveți o seară plăcută. La revedere.

Grupul se îndepărtă ușor, sub lumina filtrată a galeriilor. Mirosul de cafea scumpă împânzise locul. Chao Fah se apărase de feromonii eliberați de Telma, lăsând să iasă feromonii supresori cu iz de Jamaica Blue Mountain. Femeia care rămăsese cu gura căscată , privi lung după ei.

Scoase telefonul și apelă.

– Alo, spuse ea cu o voce înțepată.

-Am o treabă serioasă pentru tine. Vreau informații despre un tip pe nume Ramanan Siri. Tot, vreau totul despre el.

…………….

Când ieșiră în aerul liber, Rak se ridică pe vârfuri și șopti:

– Tati, cine ela doamna aia care se uita așa ulât?

Chao Fah îi mângâie părul.

– O cunoștință, draga mea. Dar uneori oamenii uită să zâmbească frumos.

Ramanan îl privi lung, iar privirea aceea spuse tot: recunoștință… iubire tăcută. Luli și Rak îi priviră pe amândoi, simțind acel „ceva” invizibil între ei, o căldură care nu avea nevoie de cuvinte.

Iar dincolo de vitrine, reflexia lor părea o pictură vie: patru oameni, o posibilă familie? Simplă, imperfectă, dar adevărată?

…………………….

Noaptea era adâncă și tăcerea inundase de mult timp casa Preecha. Sopa avusese multă bătaie de cap cu fetițele care erau excitate la maxim de acea zi de cumpărături. Ele desfăcuseră toate pachetele și Chao Fah fusese obligat să asiste neputincios tot acest spectacol. Într-un final cele două fetițe, în pijamale, adormiseră în mijlocul maldărului de obiecte. Ramanan și Chao Fah le puseseră în pat, apoi fiecare intrase în camera lui.

Bătuse miezul nopții. Chao Fah nu dormea încă, dar era întins în pat. Ușa se deschise ușor. Ramanan se strecură cu pași moi până la patul lui Chao Fah. Acesta schiță un zâmbet, dar nu deschise ochii. De două săptămâni încoace , de atunci, din noaptea în care Ramanan plânsese, o înțelegere tacită avea loc în fiecare noapte. Chao Fah se prefăcea că doarme , iar Ramanan venea și dormea alături de el fără să-l atingă. Ramanan se întinse pe partea dreaptă cu fața spre Chao Fah care chipurile dormea un somn adânc pe spate. Ramanan stătu un timp și se uită la Chao Fah până când, răpus de oboseală adormi și începu să sforăie ușor. Chao Fah se întoarse spre el și se apropie delicat. Buzele lui le atinseră pe cele ale lui Ramanan, apoi, tot atât de delicat se ghemui în așa fel încât trupurile lor formară un „S” mare, moale și fierbinte. Deasupra patului, cei doi feromoni , înlănțuiți cu fire nevăzute, se balansau, fără să le pese de lumea în care existau.

Ei doar…se iubeau.

Dacă v-a plăcut, un emoticon, o reacție m-ar face fericită❤️Mulțumesc .