Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 7 vol.3

Între lumini și umbre

 https://youtu.be/gWGVWE7PZj8?si=UwXuAjisk5HH2GNA

Arian nu dormise toată noaptea.

Fusese una dintre acele nopți în care trupul stă nemișcat, dar mintea refuză orice formă de odihnă. Își petrecuse orele privind tavanul, ascultând respirația egală a Arianei și foșnetul calm al copilului din camera alăturată. În astfel de nopți, trecutul nu venea în fragmente, ci în blocuri grele, compacte, imposibil de ocolit.

Dimineața îl găsi deja îmbrăcat, cu insigna de căpitan prinsă pe haină, privind grădina cu flori prin geamul aburit. Cerul era liniștit, dar el știa prea bine că liniștea nu era niciodată o garanție.

– Pleci? murmură Ariana, fără să deschidă ochii.

-Da. Mă întorc repede.

Nu era adevărat. Niciodată nu o făcuse.

La sediul temporar al poliției din Kari, Arian primi confirmarea care îl măcina de ore bune: Ramanan urma să rămână în Teritorii pe termen nelimitat. Ambuscada fusese mai gravă decât estimaseră inițial. Cei doi traficanți de organe erau încă în reanimare, sub pază strictă, iar rețeaua din spatele lor începea să iasă la suprafață. Teritoriile fierbeau, iar prezența lui Ramanan și a oamenilor săi nu aranjau lucrurile. În plus, se părea că Ramanan fusese rănit.

Arian strânse maxilarul. Îl cunoștea pe Ramanan prea bine.

– Dacă îl țineți acolo prea mult… îl pierdeți, spusese el sec, într-o ședință  cu comandantul și nimeni nu îndrăznise să-l contrazică.

Își aminti de bărbatul care fusese Ramanan după dispariția lui Chao Fah. De ochii goi, de tăcerile prea lungi, de misiunile alese parcă intenționat la limita supraviețuirii.

Dacă nu ar fi fost fetițele… Luli și Rak… Arian știa adevărul crud: Ramanan ar fi murit. Nu într-un accident, ci într-o alegere.

Casa Medicală din Teritorii era un loc ciudat. Oficial, o reședință adaptată pentru cadre medicale. Neoficial, un punct de echilibru fragil. Acolo locuia doctorul Ama Fanlah. Acolo se mutase și Ramanan, sub pretextul recuperării și al proximității spitalului. Arian fusese deja înștiințat de către comandant.

Când Arian îl sună, Ramanan răspunse după al treilea apel.

–Știu, spuse Ramanan înainte ca Arian să apuce să vorbească.

– Știu ce vrei să spui…prietene.

–Dacă știi, atunci infirmă temerile mele, Luli și Rak te așteaptă, replică Arian.

– Ramanan…ești încă măcinat de durere și teritoriile nu iartă oamenii măcinați.

Urmă o tăcere adâncă. Inima lui Arian se strânse ca într-o menghină.

–Chao ar fi vrut să trăiești, continuă Arian, lovind exact acolo unde durea.

–Nu știi ce-ar fi vrut Chao, spuse Ramanan, cu o voce joasă, tăiată.

– Nici chiar eu nu mai știu.

Arian închise ochii. Îl pierdea din nou. Jucă un atu din mânecă.

–Ramanan, lupta ta cu Telma a fost în zadar?

Ramanan tăcu. Un flashback îi fulgeră amintirile…

Acum 8 luni…

Casa Telmei Hall era prea mare pentru o femeie singură. Prea albă. Prea tăcută. Ramanan venise fără să fie invitat. Dădu la o parte majordomul care voia să-l împiedică să intre. Pașii lui răsunau pe marmura rece.

Telma era în picioare, în living, cu un pahar de vin în mână. Nu părea surprinsă ci doar tensionată.

–Ai venit să mă ameninți? întrebă ea, cu un zâmbet slab.

Ramanan scoase dosarul și îl aruncă pe masă.

– Am venit să-ți ofer o alegere.

Fotografia căzu prima. Chao Fah și Ramanan, îmbrățișați…un sărut furat într-o lumină imperfectă. Un moment care nu fusese niciodată menit să devină o armă. Apoi Ramanan scoase alte fotografii.

Telma își pierdu culoarea din obraji văzându-le.

– Tatăl tău a fraudat statul…spălare de bani…contracte fictive. Am dovezile. Tot ce trebuie este să le trimit mai departe.

– Și ce vrei? șuieră ea.

–Toate acele fotografii care sunt de drept ale mele și ale lui Chao Fah. Toate, inclusiv negativele și orice alte copii.

-Și dacă nu vreau?

Ramanan se apropie atât de calm, încât devenea înfricoșător.

–Atunci numele tău va rămâne în istorie ca fiica pentru care un tată a murit de rușine. Și odată cu rușinea, imperiul Hall se va prăbuși ca un castel din cărți de joc.

Telma cedă. Una câte una, fotografiile ajunseră în mâinile lui. Când plecă, nu se uită înapoi.

În aceeași seară, Ramanan se duse la Etan.

Mila deschise ușa, Ramanan intră și se prăbuși pe canapea, strângând fotografiile acelea la piept. Plângea fără sunet, ca și cum lacrimile erau prea grele pentru a fi auzite.

–Știam, șopti Etan. Știam de șantaj, dar n-am crezut… n-am crezut niciodată că Chao…

Nu termină. Nu era nevoie.

Ramanan se simți ca o frunză de toamnă care era suflată de un vânt rece și șuierător.  Durerea îl traversa de la o tâmplă la alta. Mâinile zgâlțâite de hohote lăsară să se împrăștie pe jos zecile de imagini cu Chao și el…Una singură rămăsese între degetele lui…cea cu sărutul.

………………….

Arian auzi din nou vocea lui Ramanan :

– Totul va fi bine, liniștește-te. Trebuie să așteptăm trezirea celor doi ca să-i putem transporta.

– Cei doi fac parte din Clanul Dragonii roșii, nu te joci cu ei, sigur vor invada Teritoriile ca să-i recupereze. Voi sunteți 11 și poliția de acolo nu e antrenată să facă față unui atac surpriză. N-o face pe eroul, ai doi copii acasă.

Arian închise telefonul și oftă. Oricum știa că Ramanan era încăpățânat. Știa adevărul dureros: Ramanan mergea din nou pe linia subțire dintre viață și moarte. Își dorea din tot sufletul ca acesta să se îndrăgostească din nou ca să-l poată uita pe Chao Fah.

……………………..

Noaptea coborâse peste Casa Medicală din Tikrit, iar miezul nopții trecuse de mult. În curte, vântul mișca frunzele ude, iar mirosul de sare și pământ rece se infiltra prin crăpăturile vechilor ferestre. Lumina din hol era stinsă. Totul părea adormit.

Ama Fanlah se întorsese de la tavernă fără zgomot. Haina îi mirosea a fum, a alcool slab și a mâncare caldă. Cina cu Taro Daho și oamenii lui fusese scurtă, dar destinsă. Vorbiseră puțin. În Teritorii, cuvintele nu erau niciodată aruncate fără rost. Închise ușa cu grijă, lăsând întunericul să-l înghită.

Atunci auzi zgomotul.  Un sunet scurt, neregulat. Nu era un strigăt ci mai degrabă un geamăt rupt, ca o respirație care se frânge pe dinăuntru.

Ama se opri în fața camerei lui Ramanan și ascultă. Zgomotul reveni, mai stins, însoțit de un murmur incoerent.

Bătu în ușă de mai multe ori.

– Căpitane?…Căpitane?!

Nu primi niciun răspuns. Mai bătu de două ori, dar nimic.

Împinse ușa.

Aerul din cameră era fierbinte, greu. Ramanan zăcea pe pat, dezvelit pe jumătate, cu părul lipit de frunte, pieptul ridicându-se sacadat. Pijamaua îi era complet udă, țesătura întunecată de transpirație.

Ama Fanlah se apropie imediat. Îi atinse fruntea.

–Ai febră mare… murmură el îngrijorat.

Ramanan se mișcă neliniștit, capul rostogolindu-se pe pernă.

–Chao… șopti el.

Ama Fanlah își retrase mâna o fracțiune de secundă. Doar o fracțiune. Apoi se întoarse și ieși din cameră fără grabă.

În bucătăria mică, aprinse placa electrică și puse apa la fiert. Deschise dulapul de lemn și scoase un săculeț de pânză cu rădăcini uscate, tăiate grosier. Un ceai vechi, amar, dar eficient. Îl pregătise de nenumărate ori pentru alții.

Aburul începu să se ridice. Ama stătu nemișcat, privind cum apa își schimbă culoarea. Își ținea respirația sub control, exact cum învățase de-a lungul anilor. Exact cum trebuia.

Se întoarse în cameră cu ceaiul și o bluză curată de pijama.

Ramanan delira acum.

–De ce m-ai lăsat… vocea îi era spartă.

– De ce ai plecat… nopțile sunt reci… Chao… sunt atât de reci…

Ama se așeză pe marginea patului.

–Sunt aici, spuse calm.

Nu-l trezi imediat. Mai întâi îi dezveli ușor pieptul, dezlipind materialul ud de piele. Îi șterse trupul cu un prosop uscat, lent, metodic. Ramanan nu se împotrivi. Doar gemea, cu fruntea încruntată ca un copil pierdut.

– Ai plecat… continuă el.

– Totul e gol fără tine… viața… viața nu mai înseamnă nimic…

Ama își ținu fața neutră, mâinile ferme, respirația constantă, în interior însă,  ardea.

Ardea ca un foc vechi, adânc, pe care îl îngropase sub straturi de disciplină, sub un nume fals, sub un an de fugă. Îl ascultă fără să-l întrerupă. Fiecare cuvânt al lui Ramanan era o rană care se redeschidea, dar nu lăsă nimic să se vadă.

Când febra păru să cedeze ușor, îl scutură blând.

– Trezește-te, îi spuse.

– Fă un efort, trebuie să bei.

Ramanan deschise ochii pe jumătate. Privirea îi era încețoșată, mintea, pierdută între prezent și amintire.

– Chao…?

– Bea, repetă Ama, apropiind cana de buzele lui.

Ramanan ascultă, deși era cu mintea aiurea. Sorbi ceaiul amar, strâmbându-se, dar fără să protesteze. Înghiți încet, disciplinat, ca un om care știa să urmeze ordine chiar și în febră.

Ama îi puse bluza curată, mișcările lui precise, fără grabă. Îi șterse ceafa, umerii, pieptul.

Atunci, fără niciun avertisment, ceva se rupse în el.

Ramanan se smuci, ca un om extras dintr-un vis urât, și mâna lui se înfipse în cămașa lui Ama Fanlah cu o forță disperată, aproape dureroasă, de parcă dacă l-ar fi lăsat să plece chiar și o clipă, lumea s-ar fi prăbușit definitiv. Trupul lui, slăbit de febră și de nopți fără sens, găsi totuși puterea să-l tragă spre el, să-l răstoarne pe pat într-o mișcare bruscă, necontrolată, izvorâtă nu din dorință, ci dintr-o foame veche, adâncă, dintr-o nevoie de a simți că nu este singur în întunericul acela.

Buzele lui se lipiră de cele ale lui Ama într-un sărut neregulat, dur, stângaci, un sărut care nu cerea plăcere, ci confirmare, care nu căuta răspuns, ci dovada că cineva era încă acolo. Era un sărut al pierderii, al iubirii rămase fără obiect, al neputinței de a accepta că cel pe care îl chemase nopți la rând nu mai răspundea. Respirația lui Ramanan era fierbinte, sacadată, amestecată cu un geamăt surd, ca și cum fiecare atingere ar fi fost o dulceață unică.

Ama Fanlah, vechiul Chao Fah, nu voi să-l accepte la început.

Nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că era foarte amețit de puterea sentimentelor din interiorul său.. Își simți tremurul, febra, disperarea care îi străbătea trupul, și își puse mâna pe ceafa lui, ferm, nu ca să-l tragă mai aproape, ci ca să-l țină ancorat, ca să nu se piardă cu totul în propria durere. Apoi, scuturat de dorul despărțirii, răspunse sărutului, lăsându-l să se consume, să se stingă singur, așa cum se sting toate focurile care ard doar din lipsă de aer. Limbile se împletiră, Ramanan scotea gemete mici, extaziate. Din când în când se retrăgea pentru a săruta chipul acela de lângă el. Se auzeau șoapte erotice, șoapte de dor, șoapte cu nuanțe de iubire:

– Chao Fah…mmm…Chao…mmmm…sufletul meu….oh…Chao…te-ai întors….mmm…

Numele acela era rostit în zeci de tonalități și treptat, tensiunea celor două corpuri făcu să iasă feromonii lui Ramanan. Aceștia dănțuiau în jurul corpului lui Ama Fanlah simțind nuanțele delicate de scorțișoară și portocală, nucile și fructele uscate atât de dragi lor. Lipsea însă aroma principală: Jamaica Blue Mountain. Feromonii Macallan băteau disperați la poarta plasturelui antiferomoni, dar acesta era ancorat puternic pe glandă, împiedicându-i să se împletească cu aroma unică de cafea.

Forța cu care Ramanan îl ținuse se topi într-o slăbiciune bruscă, aproape copilărească. Fruntea i se sprijini de pieptul lui Ama, iar buzele i se desprinseseră deja, fără să-și dea seama. Respirația îi deveni mai lentă, mai adâncă, ca și cum trupul lui, în sfârșit, acceptase să se predea somnului.

– Nu pleca… murmură, cu o voce atât de joasă încât părea mai mult o amintire decât un sunet.

Și adormi.

Chao Fah rămase nemișcat, ținut fiind strâns în brațe, simțind greutatea reală a unui om care trăise prea mult timp doar din durere. Fața lui era calmă, inexpresivă, dar în spatele acelei liniști controlate, inima îi ardea cu o intensitate pe care nu și-o mai permisese de luni întregi.

Nu îl îndepărtă…nu se desprinse. Îl lăsă să doarmă, purtându-i febra, confuzia și iubirea rătăcită, știind că noaptea aceea nu era despre adevăruri spuse, ci despre vindecare. Fața lui, în schimb, era plină de…lacrimi…Singurul ochi lăsase să izvorască un râu întreg care purta în el tot dorul acumulat de un an de zile încoace…mai exact…384 de zile…

…………

Dimineața veni fără grabă, ca o respirație care se adună înainte de a deveni conștientă.

Ramanan se trezi încet, cu o senzație stranie de liniște care îi era aproape necunoscută. Trupul nu-l mai ardea. Fruntea îi era rece, respirația egală, adâncă. Dormise…dormise bine, chiar prea bine pentru un om care, de luni întregi, nu cunoștea altceva decât nopți fragmentate și vise sfâșiate cu doruri teribile.

Deschise ochii.

Lumina palidă a dimineții se strecura prin perdelele subțiri, desenând umbre moi pe pereți. Pentru o clipă, nu se mișcă. Era învățat să evalueze înainte să reacționeze. Să simtă. Și atunci își dădu seama.

Ținea pe cineva în brațe.

Un trup cald, real, greu de viață. Respirația altcuiva se ridica și cobora împotriva pieptului lui, sincronizată, calmă. Ramanan încremeni.

Coborî privirea.

Un cap chel traversat de o cicatrice urât cusută, trăsături delicate, cunoscute. Ce naiba era asta?

Doctorul Ama Fanlah dormea în brațele lui, cu fața spre el, capul sprijinit pe pieptul lui, o mână relaxată prinsă în materialul bluzei de pijama, de parcă adormise acolo fără să-și mai pună problema plecării. Fața lui era liniștită, lipsită de orice mască profesională. Vulnerabilă într-un fel tăcut.

Ramanan își ținu respirația.

Mintea îi începu să caute haotic frânturi din noapte: febra…căldura…vocea domoală dar metalică…un ceai amar…mâini care îi ștergeau corpul transpirat, o prezență constantă.

Și apoi, ca un fulger, amintirea…sărutul.

Îi simți dintr-odată din nou gustul, presiunea, disperarea care îl împinsese să tragă trupul acela spre el, să-l ancoreze cu o forță care nu mai ținea de rațiune. Corpul i se înfierbântă instantaneu, ca și cum febra se întorsese doar ca senzație, nu ca boală. Inima i se ambală.

De ce fusese atât de bine? Întrebarea îl lovi fără milă.

De ce fusese atât de… liniștitor, atât de real, atât de aproape de ceea ce pierduse, încât durerea sufletului se estompase pentru o clipă? Pentru că îl luase drept Chao Fah. Pentru că trupul recunoscuse ceva ce mintea refuzase să accepte. Pentru că, în întunericul acelei nopți, granițele se dizolvaseră. Era pe cale să înnebunească.

Se încordă ușor, instinctiv, pregătit să se desprindă. Ar fi trebuit să-l lase. Ar fi trebuit să se retragă, să repună distanța, regulile, ordinea…și nu o făcu.

În schimb, fără să-și dea seama când luase decizia, îl strânse mai tare în brațe. Doar puțin. Un gest mic, aproape imperceptibil, dar încărcat de un conflict care îl sfâșia.

Ama se mișcă ușor, fără să se trezească, apropiindu-se instinctiv, ca și cum trupul lui recunoștea deja acel adăpost. Respirația i se adânci, iar capul i se cuibări mai bine în pieptul lui Ramanan.

Ramanan închise ochii.

Era greșit, el știa asta, era și periculos și era și nedrept…era o iubire nepermisă. Și totuși… pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea acel vid adânc din inimă.

Stătu așa, nemișcat, cu inima bătând prea tare pentru liniștea dimineții, conștient că orice mișcare avea să rupă ceva fragil, ceva ce nu înțelegea încă.

Ramanan, căpitanul care supraviețuise prea multor pierderi, rămase prins între dorința de a fugi și nevoia disperată de a nu mai fi singur. Da…era pe cale să înnebunească.

Și, poate pentru prima dată,  nu era sigur că voia să se oprească.

NOTA SCRIITOAREI

Acesta este cadoul meu de Crăciun.

Sărbători fericite cu multe bucurii, să aveți, vă iubesc.❤️❤️❤️