Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 8 vol 2

Pornirea părea simplă.

Pe hârtie, era o „preluare controlată”: o echipă de investigații sub acoperire care făcea „cumpărarea” unui transport de organe, două vehicule suspecte, locație fixată dinainte de ofițerul sub acoperire, tranzacție „mută”. Totul era ca la manual. Până și ora fusese dată într-un fel care îi liniștise și pe cei de sus: „23:40, port, hala frigorifică 12B. Personal redus. O luăm fără scandal.”

Ramanan nu crezuse niciodată în operațiuni curate, iar Arian nici atât. Dar când era vorba de trafic de organe, rinichi tăiați din oameni din străzi, vânduți în diaspora, nu-și permiteau să spună „nu” unei intrări. Dacă pierdeau fereastra, oamenii dispăreau, și nu mai aveau niciodată nume, doar cadavre goale și serii de suturi.

Erau două echipe: Alfa şi Delta.

Alfa: Ramanan, Arian și oamenii lor apropiați trebuia să se ocupe de partea frontală, „cumpărătorii”.
Delta: trei agenți, plus doi tineri de la Criminalistică pentru captură digitală, erau  pregătiți să intercepteze telefoanele, să copieze laptopuri, totul fără să tragă un foc. Delta stătea afară, în vehiculul gri fără plăcuțe, cu camerele deja pornite și nu trebuia să intervină decât dacă ceva neașteptat punea în pericol viața echipei Alpha.

Planul era frumos, în felul ăla mincinos în care un plan e frumos doar în gură înainte să atingă aerul.

Hala 12B era rece ca o morgă. Semăna cu o hală de port fără marcaje vizibile, podeaua era spălată, urme de roți de lăzi frigorifice și rafturi goale la perete te făceau să gândești că era gol, prea ordonat.

– Prea curat, murmură Arian pe canal intern.
– Știu, îi răspunse Ramanan, calm.

-Stăm jos, nu ne lățim.

Ramanan făcu semn cu două degete. Două siluete dintre oamenii lui se duseră stânga, alte două la dreapta. Se mișcau ca în exercițiile repetate: ușor aplecați, armele sus dar nu nervos, atenți la unghiuri.

Și totuși, ceva era greșit.

Acel „ceva” era absența zgomotelor mici.

În astfel de locuri exista întotdeauna un sunet: un ventilator uitat, un neon care bâzâie, o tablă care vibrează. Hala asta nu avea zgomotul de fundal al lumii reale. Era ca o cameră într-un joc video, nu un loc viu.

Ramanan inspiră o dată, încet. Mirosuri de metal rece, de detergent, de plastic îi intrară pe nas. Nu simțea niciun miros de sânge vechi, nicio urmă organică. Nu așa arăta un depozit de organe recoltate la negru. Așa arăta o scenă pregătită pentru poliție.

-Stop.

Palma fu ridicată, toți se opriră…și apoi se stinse lumina.

Nu se stinsese normal, nu fusese un „poc” și întuneric. Fusese o stingere segmentată, programată: benzile de lumină de tavan se închiseseră una câte una, lăsând în loc doar patru proiectoare verticale care se aprinseră instantaneu și  turnau conuri albe, orbitoare, direct pe ei. Era ca într-un poligon,,,ca într-o demonstrație…sau…ca într-o execuție.

Ramanan simți dintr-o dată pericolul și urlă cu toată puterea:

– AMBUSCADĂ!

Primul glonț nu lovise pe nimeni, lovise betonul la picioarele lor, ca un foc de avertizare. A doua rafală fu altceva. Focul se deschise țintind echipa de intervenție.

Rafalele veneau de sus, nu din față ci din pasarela tehnică, de după ferestrele biroului suspendat, din zone la care nu aveau unghi încă. Focul era disciplinat, bine țintit, nu haotic. Nu erau „băieți disperați care vând rinichi”, ci trăgători calmi care primiseră o instrucție militară.

Primul atins fu un agent din echipa Alfa care  se prăbuși direct, fără sunet, cu gâtul rupt de reculul loviturii. Altul, din Delta, care sosise în întăriri,  nici nu apucase să-și ridice arma, sângele îi țâșni din umăr, împroșcând pe podeaua gri un roșu care părea prea viu pentru locul acela steril. Oamenii cădeau unul după altul, fără posibilitatea de a se apăra.

– Alfa la Comandă: contact masiv, repet, contact masiv! Nu sunt traficanți, e o echipă organizată. Avem oameni jos. Cer sprijin imediat.

Ramanan vorbea pe canalul oficial cu voce rece, tehnică. Pe intern, către oamenii lui, tonul era altul:  -Nu vă opriți. Nu vă întindeți. Nu intrați în panică!

Delta trebuia să vină din spate, pe ușa de serviciu, să închidă ieșirea, dar ușa de serviciu, când ar fi trebuit să se deschidă,  explodă spre interior. Fusese o lovitură controlată. Bucăți de cadru metalic ricoșară pe podea, cei din Delta nu mai intrară.

Arian îl privi pe Ramanan puțin îngrijorat.

– Ne-au rupt Delta. Ne-au rupt spatele.

„Ne-au rupt Delta” însemna ceva clar, aproape obscen: știau despre Delta, știau schema completă. Cineva le dăduse planul. Asta nu mai era doar un trafic murdar de organe ci era cineva care dorea sânge de polițist.

-Ne țin în lumină ca să ne curețe și sunt prea departe. Nu ne putem apăra cu feromonii.
– Știu, răspunse Ramanan.

– Deci trebuie să stăm în întuneric, nu în lumină.

Problema era că nu exista întuneric ci doar zone „mai puțin vizibile”. Ramanan trase după el o ladă metalică, o folosi ca scut brut. Simți cum gloanțele loveau metalul cu zgomot scurt, mușcat, fără ecou. Își împinse umerii, suindu-se aproape călare peste Arian, forțându-l să se miște cu el.

– Pe acoperiș avem cinci, șopti Ramanan rece.

-Trag disciplinat, fac schimb de unghi, nu improvizează. Cine ar închiria cinci trăgători ca să sperie două echipe de poliție?

Arian râse scurt, amar.
– Un mare prieten. Cinci trăgători profesioniști nu sperie…îngroapă.

Grenada veni din dreapta. Nu piui ci alunecă. Ramanan văzu corpul mic, negru, cât pumnul, lovind podeaua și simți cum stomacul îi sare în piept.

–JOOOS!

Îl  trase cu violență pe Arian într-un culoar dintre două stive de lăzi. Explozia fu cu presiune, nu cu șrapnel, zgomotul fu surd…un corp care lovește toracele ca un berbec. Aerul devenit pulbere, echilibrul îi fugi din urechi. Cineva țipă :

–Picior, picior, picior!

Altcineva nu mai apucă să zică nimic.

Când se ridică, lumea arăta altfel. Podeaua nu mai era dreaptă, lăzile răsturnate făcuseră coridoare strâmbe ca niște tranșee industriale, un corp căzuse cu ochii încă deschiși, un altul care trăgea încă aer șuiera. Sânge, pete serioase pe beton. Mai întâi fusese doar scenografie, iar acum nu mai era joc.

Arian avea sânge curgând din umăr și din coapsa dreaptă.
– Glonț în carne moale, mârâi el, evaluându-și singur rănile.

–Sunt întreg.

Ramanan simți și el ceva cald pe coapsă. Nu știa dacă era sângele lui sau al altuia. Nu conta. Important acum era un alt lucru: să iasă prin ieșirea nord, nu cea pe care veniseră. Ieșirea lor de retragere nu fusese niciodată comunicată verbal în briefing. Doar priviri și doar un deget pus pe hartă între el și Arian, deci aceea poate încă exista.

-Ieșire pe nord, spuse el.

–Nu pe unde am intrat, ci pe cea de nord. Pe ușa de serviciu secundară, cea blocată cu lanț din interior.

Era un traseu de urgență improvizat de el cu Arian, în caz că totul mergea prost. Era o ușă mică, care dădea într-un culoar tehnic între două hale, cu acces auto doar pentru ambulanțe vechi. Niciunul dintre noii trăgători nu știa probabil de ea, pentru că nu apărea în schema oficială a halei și nici în briefingul livrat.

Ieșiră amândoi, lipiți umăr de umăr, corp lângă corp ca două scuturi care se apără de dușmani.

Afară nu-i aștepta liniștea, afară îi aștepta coregrafia.

Două siluete în combinezoane negre încercau să închidă acel culoar cu un camion mic, alb, fără numere. Unul se întoarse. Ramanan îi văzu mâinile: modul în care ținea arma, modul în care coborâse automat linia de tir ca să nu tragă în cap ci în torace. Un schimb de foc avu loc, două lovituri și soldatul în negru căzu în genunchi, apoi în lateral.

A doua siluetă fugise pe rampă, dar Arian, deși rănit, trăgea încă foarte bine. Un singur foc și trăgătorul căzu.

Ramanan auzise de ambuscade…făcuse deja parte din ele, dar niciuna nu arătase așa. Aceasta nu era violența spontană a crimei organizate, era un test de teren care necesita sume astronomice pentru punerea lui în aplicare. Căci cine avea curajul să omoare polițiștim care în lumea lor, deși clasă mijlocie, erau totuși Dumnezeii societății.  Cineva verificase cât de greu ar fi să tai respirația căpitanului Ramanan Siri și a căpitanului adjunct Arian Perth. Cineva, un om important, pesemne foarte bogat, voia să vadă dacă doi Alpha a căror feromoni nu pot fi utilizați, pot fi doborâți la prima ieșire. Gloanțele continuau să șuiere. Arian fu lovit de astă dată aproape de genunchi. Nu mai putea avansa singur. Ramanan , în mișcarea disperată de a-și salva prietenul cel mai bun scoase de la brâu semiautomatul. Arian, susținut de după umeri de Ramanan încă trăgea  cu mâna stângă. În cap avea imagini ale soției lui și ale chiparosului care abia răsărise. Nu, nu trebuia să moară…nu acum…nu aici. Durerea de lângă genunchi era atroce și-l împiedica să avanseze tot atât de repede ca Ramanan, dar acesta aproape că îl purta pe sus.

–Ticălosule, nici să nu te gândești să-ți lași pielea aici, m-ai auzit?!

Ramanan urlase fraza care era șfichiuită de zgomotul gloanțelor ce loveau aerul din jurul lor. O lovitură veni de sus și îi rase craniul. Impactul îl ameți și sângele începu să curgă ca apa unui izvor. Era orbit de acel șuvoi cald și vâscos. După o clipă își reveni și continuă să avanseze trăgând în sus. Corpuri cădeau , dar zgomotul armelor de sus nu înceta. Între lumini și umbre cei doi prieteni avansau și corpurile lor expuse sufereau. Dar fiecare se gândea că undeva , acasă, cineva îi aștepta și îi iubea.

Elicopterul.

Aceea era singura parte care mersese „după manual”. Elicopterul le răspunse imediat când cerură extragerea. Venise jos, aproape peste acoperișuri.

–Orizont la Alpha: LZ marcat, trei minute.

Trei minute sunt o viață întreagă când sângerezi și lumea încă trage după tine…dar ținuseră piept.

Arian aprinse batonul luminos, verde rece. Elicopterul văzu verdele…coborî. Vânt…zgomot…veste deschise…mâini care îi traseră în sus.

Ramanan îl împinse pe Arian primul pe scară.

” Primul” …nu era negociabil: Arian sângera mai tare.

În timp ce acesta era tras înăuntru, un glonț întârziat îl lovi pe Ramanan în coastă, lateral. Nu pătrunse adânc, dar lovi ca un ciocan. Aerul îi fugi, i se întunecă vederea o clipă. Arian, deja cu o mână pe scară, întinse cealaltă mână în jos și, fără discuții, îl smulse sus. Îl ridică pe forța brațelor lui rănite. Un Alpha ridicând pe un alt Alpha. Nu era vorba de putere ci de o mare prietenie.

Ultimul lucru pe care Ramanan și-l aminti înainte să-și piardă cunoștința, de sus, hala aceea arăta ca un laborator ars…curat, dar murdar în detalii. O poveste scrisă pentru presă: „raid la trafic de organe”. Dar oamenii dinăuntru nu miroseau a trafic…miroseau a contract. El avea nasul unui fin investigator…cineva le voia viața.

În elicopter, totul deveni dintr-odată mic. Ramanan și Arian își pierduseră cunoștința.

…………………..

Rotorul încă bătea aerul când ușa laterală a elicopterului trasă. Luminile heliportului vărsau galben pe metalul ud. Două tărgi deja așteptau. Două siluete în halate. Una dintre ele ,Chao Fah, cu o mască deja pe față, ochii verzi dilatați prea mult pentru cineva care pretindea că e calm. Paramedicul din elicopter nici nu așteptă întrebarea. Începu să livreze ca o mitralieră controlată, fără teatru, fără pauze în timp ce tărgile erau împinse spre intrarea urgențelor. Tonul lui era profesional, dar sub el se simțea adrenalină brută.

-Pacient unu! Căpitan Ramanan Siri. Conștiență alterată. Răspunde la stimuli dureroși și auditivi, dar nu poate vorbi clar. Pupile simetrice, reactive. Avem plagă scalpiană masiv sângerândă. Am pus presiune directă și fașă compresivă, sângerarea e parțial sub control. Probabil tăietură de glonț sau schijă pe craniu, nu am semne clare de fractură deschisă, dar scalpul arată cam rău. De aici sângerarea masivă.

Chao Fah deja era deasupra lui Ramanan, verificând singur. Vocea lui se auzi rece și rapidă:

– GCS[1] aproximativ?

– Opt spre nouă, răspunse paramedicul.

–Ochii deschiși la stimul, răspuns motor direcționat, verbal confuz. Pupile egale, bune.

–Bun, nu-l intubăm încă, zise Chao.

– Îl vreau treaz dacă se poate. Continuă.

Paramedicul arătă cu palma flancul lui Ramanan, unde tricoul era tăiat și compresa deja fixată.

 – Plagă laterală toracică stânga, coastă laterală. E o lacerare curată, sângerare moderată, controlată provizoriu. Nu pare penetrare cavitară, dar… ascultați: murmur vezicular stânga foarte redus. Dreapta bună. Respiră superficial, trebuie protejată partea stângă. L-am pus pe mască de oxigen, n-am intubat.

-Saturația? întrebă Chao, scurt.

-Se menține peste 93 cu mască.

– Perfect. Îl iau direct în sala 2. Îi fac film toracic imediat ce am linie și control hemoragic la scalp. Îi vreau analgezie mică, titrată, nu-l amorțim la respirație. Lasă-l pe mască, nu-l scoate. Mai departe.

Paramedicul ridică bărbia lui Ramanan cu două degete.

– Recomand CT[2] cranian după stabilizare, în caz de contuzie.

– O va avea, confirmă Chao fără ezitare.

–Acum spune-mi desspre al doilea.

Paramedicul se întoarse brusc spre cealaltă targă. Arian era palid, sprijinit deja de două mâini care îi țineau garoul la picior.

–Pacientul doi: căpitan adjunct Arian Perth. Conștiență fluctuantă, dar răspunde la voce, îmi urmărește instrucțiuni simple. Respirație spontană bună, torace liber, nicio suspiciune pulmonară mare la el. Avem două puncte critice. Ridică brațul drept al lui Arian, deja atelat provizoriu. Împușcare umăr drept, sângerare controlată prin presiune. Durere severă, i-am dat analgezice, nu l-am sedat complet. Linie periferică mare pe brațul stâng. A început transpirația rece, deci pierde volum, dar încă are puls palpabil.

– Bine, zise Chao Fah, dar tonul lui era mai tăios acum.

Ajunși în holul urgențelor, echipa se activă. Chao Fa mai avea nevoie de informații.

– Critic e piciorul, nu brațul. Arată-mi piciorul.

Paramedicul deja era acolo.

– Împușcare coapsă dreaptă, intrare aproape de genunchi. Sângerare grea la extras, am pus garou. Membru sub garou încă e roz, nu cenușiu, deci nu am ischemie critică încă. Am marcat mental timpul aplicării: 23:58. Îl dau verbal acum: douăzeci și trei cincizeci și opt. Garoul e strâns corect, dar fără el pierde sânge rapid.

Ochii lui Chao s-au îngustat.

– Îl ducem în sala 3, traumă vasculară prioritară genunchi și evaluare nervoasă distală. Vreau doppler periferic imediat ce-l stabilizăm. Nu-mi intră în șoc pe liftul meu.

 -De acord, răspunse paramedicul.

-Momentan e inconștient. Tensiune sistolică acceptabilă la momentul predării, dar în scădere lentă.

În momentul acela, Arian, semi-trezit, încercă să vorbească printre dinții încleștați:

– Ia-l… pe Siri… întâi…

Chao îi întoarse capul cu delicatețe, dar nu îl mângâie. Îl fixa. Tonul lui brusc nu mai era neutru, era personal, direct, aproape furios:

–Te-am întrebat eu cine e primul? Ai de gând să intri în stop pentru că faci ordine în sala mea? Să vedem ce va spune sora mea.

Arian închise ochii, cu un început de zâmbet obosit. Încetă să mai comenteze. Paramedicul, foarte scurt:

–Ambii sunt Alpha. Feromonii sunt instabili, mai ales la Siri. Am simțit valuri de răspuns Alpha în elicopter. Recomand să filtrați cine intră în sală. Rezidenții prea tineri, Beta fără toleranță la câmp feromonal intens sau Omega neantrenați în mediu Alpha să stea afară. Ultimul lucru de care aveți nevoie e cineva care leșină lângă ei.

Un rezident din spatele lui Chao clipi surprins. Chao nici nu se întoarse spre el, doar vorbi peste umăr, sec:

– Ați auzit? Culoar roșu închis, doar personal cu toleranță. Dacă vă ia cu moleșeală lângă ei, vă dau eu afară înainte să vă doboare feromonii lor.

Paramedicul continuă. Era în flux, își golea capul în raport ca să nu uite nimic:

-Siri respiră greu, dar respiră singur. Nu l-am intubat. Voi decideți dacă îi puneți tub după film toracic.

Unul dintre asistenți îndrăzni:

– Domnule doctor, doriți să chemăm chirurgul vascular de gardă?

– Nu, spuse Chao, foarte calm, fără să ridice privirea.

–Chirurgul vascular de gardă sunt eu în seara asta. Tu doar îmi deschizi sala și nu mă încurci.

Asistentul nu mai puse întrebări. Paramedicul expiră. Își frecă fruntea cu dosul mănușii. Vocea îi scăzu o idee, mai puțin mecanică, mai umană:

– Amândoi au avut pierderi de cunoștință scurte în elicopter. Niciunul n-a făcut stop. Niciunul n-a prezentat convulsii. Niciun semn clar de leziune medulară. Amândoi, încă vii la predare. Repet: vii.

Chao îl privi pentru prima dată pe paramedic direct, cu o expresie care spunea foarte clar: dacă n-ai fi reușit, nu te-aș fi iertat. Dar n-o spuse. Ce spuse fu altceva, dar avea aceeași greutate:

–Ai reacționat foarte bine. Mulțumesc pentru ei.

………………..

Televizorul țipa știri, dar Ariana nu le mai auzea. Frazele se răspândeau în aer trunchiate.

-Operațiune la o rețea de trafic de organe….degenerat într-un schimb de focuri foarte intens…

-Mai mulți agenți de poliție confirmați decedați…

-Cei doi comandanți, unul căpitan principal și unul căpitan adjunct, extrași pe calea aerului în stare incertă…

-Elicopterul medical e așteptat la Spitalul Sf. Gabriel chiar acum…

Nu le spuseseră încă numele, dar nu era nevoie.

Mâna Arianei se duse imediat, fără să gândească, la burtă.

Acolo.

Pe fierbințeala aceea  încă plată, pe viața care abia se formase acolo, cu mirosul ei încăpățânat de chiparos lemnos, verde, curat. Arian râsese când o spusese prima dată:

Îl simți? E chiparos, e al nostru.

Râsul lui fusese frumos, cu fruntea lipită de pielea ei.

Acum poate că nici nu mai putea râde.

Ariana rămase în picioare în fața ecranului fără să-și mai simtă genunchii. Nu vedea prezentatoarea, vedea doar banda roșie din josul ecranului:

 Schimb de focuri. Mai mulți polițiști căzuți. Stare incertă pentru comandanți.

Țintă directă. Extragere aeriană.

Vorbele i se înfigeau ca ținte metalice direct în torace.

Nici nu-și aminti când își puse geaca. Și totuși o avea pe ea când ieși. Nici nu-și aminti când luase telefonul. Și totuși îl avea în mână. Ușa se trântită în urma ei fără să fie încuiată. Plecase în papuci de casă cu părul desfăcut și inima împrăștiată.

În stradă deschise portiera primului taxi fără să întrebe dacă e liber.

–Sfântul Gabriel, te rog, repede.

Șoferul  întoarse capul, îi văzut fața palidă și plânsă și nu mai întrebă nimic. Forță banda, ieși din coloană, tăie intersecții pe galben, claxonă lung ca mașinile să se dea la o parte. Farurile lui tăiau orașul în dâre.

Ariana ținea o mână pe burtă, apăsând, nu ca s-o aline, ci ca s-o apere. Cealaltă mână era încleștată pe bara scaunului din față. Încerca să respire constant, nu pentru ea…pentru copil. Repeta în cap o frază în buclă.

Nu acum, nu acum, nu acum…

Îl vedea încă pe Arian nu în uniformă, nu cu pistolul, ci acasă. Cu bluza dată pe jumătate jos, cu grimasa de durere ascunsă sub glumă, cu felul în care se sprijinea de blat două secunde în plus, crezând că ea nu-l vede. Cu modul lui ridicol de tandru de a-și pune fruntea pe abdomenul ei și de a mormăi:

Să vezi ce mititel obraznic facem. Jumate de dulceață de la tine, jumate tupeu de la mine.

El nu avea voie să dispară.

Nu acum…nu când chiparosul abia prinsese rădăcini.

Când taxiul coti spre spital, văzu luminile.

Heliportul de pe acoperiș era alb-galben ca un bisturiu. Jos, deja se strânsese presa, microfoane cu bureți roșii și galbeni, cameramani cu umeri blocați. O bandă galbenă fusese improvizată și doi polițiști erau la ușa de la intrare.

Unul dintre reporteri se întoarse spre ea imediat, recunoscând-o din magazinele people.

– Sunteți familia? Sunteți soția adjunctului Perth? Ce știți despre starea lui?

Microfonul aproape îi atinse obrazul.

Ariana făcu un pas mic înapoi. Ochii mari erau umezi, buzele i se deschiseră, dar glasul când ieși, fu aproape ca o implorare.

–Vă rog… nu mă atingeți.

Atât. O spusese fără să țipe, fără să pară dramatică, doar păru foarte fragilă.

Era prea umană ca să o calce cineva în picioare în direct fără să pară crud.

Unul dintre polițiștii de la intrare își desfăcu umerii între ea și camere, deschizând un culoar.

–Acces limitat. Faceți loc.

Ariana îi mulțumi din ochi. Palma îi alunecă iar pe burtă, instinct pur. Mirosul mic de chiparos, doar în mintea ei, o ținea dreaptă.

[1] GCS=Scala de comă Glasgow- scală neurologică care urmărește să ofere o modalitate fiabilă și obiectivă de înregistrare a stării de conștiență a unei persoane.

[2] CT-Tomografie computerizată