Omegaverse-Iubiri nepermise- Capitolul 8

Schimbări

MOTTO:

,,…e mult de purtat pe umeri, dar nu o să cad!” 

Casa lui Chao Fah Preecha era liniștită, luminată doar de lămpile un pic reci. Pe masa din sufragerie, cina simplă aștepta: orez, supă ușoară și câteva legume aburite.

Rak era așezată pe un scaun înalt, cu batista de mătase încă strânsă în pumnul mic. Își lăsa capul într-o parte și bombănea:
-Tatiii, supa e caldă…

Chao Fah nu răspunse.

– E caldă pentru că e bună, răspunse Sopa, punându-i porția în față.

– Suflă puțin și o să fie perfectă.

Rak încercă, făcu o grimasă și apoi izbucni în râsul ei mic, cu sunetele neclare în care litera „r” lipsea mereu.

Pe partea cealaltă, Luli stătea dreaptă ca o mică doamnă, cu caietul lângă ea. Între două înghițituri, începu să vorbească serios:
– Azi am avut prima lecție despre feromoni. Ni s-a explicat de ce Alpha sunt puternici, Beta echilibrați și Omega sensibili. Profesorul a insistat pe plasturi: că sunt obligatorii de la zece ani și că trebuie să-i schimbăm zilnic.

Chao Fah ridică privirea din farfurie și o privi lung.
-Și ce ai simțit când ai auzit toate astea?

-Că e mult de purtat pe umeri, dar nu o să cad, răspunse Luli cu vocea fermă.

Doctorul simți un fior, era copil și totuși vorbea ca un adult.

Își ascunse emoția, întinzându-i un castronel cu fructe.

-Mănâncă și odihnește-ți mintea. Școala nu e doar despre regulamente, e și despre cum reușești să rămâi tu însăți.

Luli îl privi câteva clipe, apoi dădu din cap.

Rak, între timp, lăsă lingura jos și se cățără pe genunchii lui. Îi puse batista pe obraz și șopti:
–Tati, acum batista e a ta și a mea. O păstrăm împleună, da?

Doctorul rămase blocat de demonstrația entuziastă. Apoi își lăsă mâna grea pe spatele ei mic și oftă adânc.

–Da, Rak. O păstrăm împreună.

Pentru o clipă, camera se umplu de liniște: două surori care mâncau, un doctor care le privea și o casă care, deși nu fusese gândită pentru copii, începea să se umple de acel ceva care lipsise. Afară, regulile Omegaverse erau de fier, dar aici, între cei patru pereți, exista ceva ce nicio lege nu putea dicta: noua lor legătură.

……………….

Dormitorul copiilor era cald, cu lumina difuză a unei veioze care răspândea umbre moi pe pereți. Sopa aranja pătura lui Rak, în timp ce Mila îi pieptăna părul des, pregătind-o de somn.

– Haide, Rak, lasă batista puțin pe noptieră, să nu o șifonezi, o rugă Sopa cu voce blândă.

Micuța se încruntă și strânse bucata de mătase la piept.
-Nu! Batista e a mea și a lui tati. Dacă o las… pleacă.

Mila zâmbi și o mângâie pe frunte.
– Nu pleacă nicăieri. Doctorul e aici, lângă tine, chiar și când nu-l vezi.

-Nu… nu, o să dorm cu ea! răspunse Rak încăpățânată, îngropându-se sub pătură, cu batista strânsă în pumnii mici.

Sopa oftă, dar o lăsă în voia ei.
– Bine, bine.

Rak ridică ochișorii umezi și dădu din cap fericită.

Pe partea cealaltă a camerei, Luli stătea deja așezată în pat, dar privirea ei nu era deloc de copil mic. Se uita în tavan, cu gânduri grele.

– Mali, Sopa… întrebă ea brusc, cu voce joasă.

– Dacă sunt un Alpha, înseamnă că trebuie să am grijă mereu de Rak?

Cele două femei schimbară o privire tăcută. Mila îi așeză caietul pe noptieră și îi mângâie părul.
-Alpha înseamnă putere și responsabilitate, da. Dar nu înseamnă că ești singură. Ne ai și pe noi, și pe tati…și pe tata.

–Dar profesorul a zis că Alpha nu trebuie să greșească niciodată, continuă Luli, încruntându-se.

-Și că, dacă nu ne controlăm, putem răni. Eu nu vreau să rănesc pe nimeni…

Sopa se aplecă spre ea și îi luă mâna mică în palmele ei calde.
–Adevărata forță nu e să nu greșești, ci să înveți și să te ridici. Și să știi să-ți folosești puterea pentru a proteja, nu pentru a controla.

Luli clipi, părând că digeră cuvintele.
–Atunci eu o să fiu un Alpha care protejează. Pe Rak, pe voi… și chiar și pe tati, dacă se simte singur.

Mila zâmbi, cu ochii umezi.
–Așa să fie, micuța mea.

În celălalt pat, Rak deja ațipise, cu batista strânsă în mână, buzele ei mișcându-se într-un vis șoptit:

– Tati.

Luli își trase pătura până sub bărbie și, pentru prima dată în ziua aceea, se lăsă pradă somnului. Mila și Sopa stinseră veioza, iar în întuneric plutea liniștea fragilă a două surori care, în ciuda regulilor aspre ale lumii Omegaverse, adormeau în siguranță, știind că nu sunt singure.

………….

Casa era cufundată în liniște. Din dormitorul fetelor se auzea doar respirația lor regulată, cu accentele ușoare de vis din glasul lui Rak.

Doctorul Chao Fah Preecha stătea în biroul său, cu haina aruncată peste spătarul scaunului și cu ochii fixați pe maldărul de documente medicale de pe masă. Dar privirea lui era pierdută. Pixul scăpă dintre degete și se rostogoli pe pardoseală, fără ca el să se aplece să-l ridice.

Își sprijini fruntea în palme și își trase aerul greu în piept.
Cum am ajuns aici? Eu…bisturiul meu…liniștea mea…casa mea curată…Și acum… două fetițe…mă numesc tati.

Îi răsunau în minte vocile lor:
–Tati, nu pleca de lângă mine…
–Eu o să fiu un Alpha care protejează…

Se ridică brusc și merse până la fereastră. Afară, orașul pulsa rece, cu luminile lui impersonale. Își trecu mâna peste ceafă, strângându-se de parcă ar fi vrut să-și înăbușe gândurile.

Eu nu știu să fiu tată. Știu să tai, să cos, să repar trupuri. Dar suflete? Cum le țin întregi când lumea asta le apasă cu reguli înainte să apuce să copilărească?

Privirea îi căzu pe colțul mesei, unde Rak lăsase din greșeală jucăria ei mică de pluș. O ridică. Materialul moale în mâinile lui de chirurg păru străin, dar totodată încărcat de ceva ce îl topea pe dinăuntru.

Se lăsă pe spătarul scaunului, ținând jucăria între mâini.
–Poate… poate nu trebuie să știu tot. Poate ajunge să fiu aici.

Un gând amar și dulce în același timp îl străbătu:

– Poate că nu eu le salvez pe ele. Poate ele mă salvează pe mine.

Atunci memoria îl lovi: copilăria lui austeră, fără jucării, fără mângâieri. Tatăl lui sever nu permitea mamei să-l ducă la școală de mână, nici să-l îmbrățișeze când era trist.

Un Alpha nu plânge. Un Alpha nu se alintă, îi spunea sec.

Și totuși, mama lui, pe furiș, reușea să-l aline cu o mângâiere grăbită, cu un surâs furat. Era prea puțin, dar se mulțumea și cu atât.

Își aminti cum fusese inteligent mult peste vârsta lui. În fiecare an școlar, făcea două clase în loc de una. Obținuse bacalaureatul cu magna cum laude la doar 15 ani, terminase facultatea de medicină la 20, și devenise chirurg specializat la 23. Un parcurs halucinant, aplaudat de toți. Dar în sufletul lui? Niciodată bucuria realizărilor. Doar gol, din ce în ce mai mult gol.

Mama îl privea cu mândrie tăcută, tatăl rămânea mereu rece.

Preecha închise ochii și gândurile se întoarseră inevitabil spre el… fostul său iubit. Singurul în fața căruia își permisese să creadă că poate fi mai mult decât un chirurg de gheață. Îl iubise cu adevărat. Îi oferise ceea ce nu oferise nimănui. Fuseseră într-o relație ascunsă lumii, dar crezuse că era puternică, eternă…Și fusese părăsit brusc, fără explicații, ca și cum iubirea aceea nici nu ar fi existat. Persoana aceea…de fapt…îi iubise doar banii.

M-am crezut iubit…a fost o iluzie.

În tăcerea camerei, doctorul simți pentru prima dată că povara trecutului, a tatălui rece, a iubirii pierdute și a drumului sec parcurs, îl apăsau cu aceeași greutate ca bisturiul într-o operație imposibilă.