Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 9 vol 2

Soni Hu pândea… Ea nu se mulțumise cu vorbe în șoaptă și planuri la telefon. Ea pusese detectivi să dezgroape fiecare urmă, fiecare adresă, fiecare obicei al Milei. Îi plătise bine și le poruncise clar:

–Nu interveniți, vreau doar să știu. Să-mi aduceți momentul potrivit.

Zile la rând îi urmăriseră pașii: de la cafeneaua unde lua prânzul, la cursurile de pictură, până la plimbările liniștite pe faleză. Soni pândise, calculase orele când Mila rămânea singură, când casa era nevătămată de prezențe străine.

În noaptea aceea, norocul îi surâsese ca un cadou urât. Etan plecase grăbit la spital, la auzul știrii despre rănirea lui Ramanan.

Stătu în umbră, privind lumina caldă a apartamentului prin fereastră. Inima îi ardea de ură, dar mâinile îi erau stăpâne, calculate. Când cineva ieși pentru câteva clipe din imobil, Soni intră. Ajunsă în fața ușii apartamentului apăsă clanța… rece sub palma ei. Păși în hol cu agerime, ca și cum ar fi intrat într-un teatru pregătit pentru scena finală.

Mila era în bucătărie, cu un vas pe foc, cu părul prins lejer, cu fața luminată de lumina aragazului. Nu apucă să înțeleagă ce se întâmplă. Soni se repezi, o apucă de păr și o trânti pe solul din sufragerie cu o forță care o luă prin surprindere. Mila nu strigă, nu-și arătă spaima. Simți cum încetul cu încetul aerul se umple de parfumul sufocant al feromonilor cu aromă de crini ai lui Soni Hu. Mila știa cine e acea femeie și mai știa că n-avea sens să încerce să se lupte…avea de a face cu o femeie Alpha.

-Știi cine sunt, da?

Soni Hu vorbise rece, pe o tonalitate joasă. Mila încercă să se ridice de jos , dar feromonii opresivi o țintuiau ca o menghină. Ridică privirea senină și răspunse calmă:

– Ești prima soție a lui Etan, Soni Hu.

– Îndrăznești să mă tutuiești? Ești nimic pentru mine, o puțoaică, una care fură bărbații altora.

În timp ce vorbea, Soni Hu se mișca prin casă ca o felină la vânătoare cu mișcări repezi, precise. Se vedea că avea un plan bine trasat. Ea apăsă pe toate întrerupătoarele care comandau obloanele electrice. Mila simți în inimă o arsură de teamă. Ce voia să facă această femeie?

După ce blocă obloanele,  Soni se duse la tabloul electric și scoase siguranța. Acum obloanele nu mai puteau fi deschise. Ea văzu alarma anti incendiu. Se urcă pe scaun și scoase bateriile care o alimentau. Apoi reveni în sufragerie unde Mila încerca din răsputeri să se ridice.

– Ce tot faci acolo? Știi tu oare că sunt o femeie Alpha? Feromonii mei te pot chiar ucide. Așa că nu te mai mișca. Avem de discutat afaceri, , și de tine depinde dacă mâine dimineață vei mai fi în viață sau nu.

Soni Hu deschise poșeta pe care o avea cu ea. Extrase de acolo un dosar. Îl aruncă jos lângă Mila. Un pix ateriză tot acolo la câteva secunde după.

– Citește și semnează.

Mila deschise cu mișcări tremurânde acel dosar . Începu să citească dar creierul ei era atât de șocat încât procesa doar unele frânturi de propoziții.

…nu te-am iubit niciodată…îmi plac banii și luxul…cer divorțul și extragerea mărcii…cer o sumă de 10 milioane rentă…

Mila ridică privirea, ochii ei răspândeau o tristețe infinită. Feromonii mărcii începură să țâșnească în valuri. Soni Hu scoase o mască de tip 1, antiferomoni , se apropie de Mila și o privi cu ură. Vocea ei sună metalică:

–Arunci feromoni? Mă sfidezi? Semnează documentul.

Mila închise dosarul și-l aranjă lângă ea. Cu mâinile în poală și capul ridicat ea răspunse calm?

– Nu voi semna niciodată un așa document.

-Atunci…atunci vei muri.

Mila părea atât de liniștită și totuși în sufletul ei cicluri de uragane îi loveau inima.

–Prefer ca Etan să plângă moartea mea decât trădarea mea. Fă ce ți-ai propus, nu voi semna nimic. Ai intrat aici, deși nimeni nu te-a invitat. Noi nu am făcut nimic în afara legii. Oricare bărbat Alpha are dreptul de a avea mai multe soții.

–Dar nu Etan al meu!!!Și nu o țărancă!!!

Soni Hu devenise isterică. Ochii ei se bulbucară de furie și valuri furioase de feromoni opresivi izbiră corpul delicatei Omega lipind-o de sol cu o violență teribilă. Mila se sufoca, dar nu depunea nici un efort să scape din strânsoarea lor. Știa că acele clipe îi erau numărate. Era absurd dar în minte îi reveniră imaginile de pe faleză cu primul sărut al lui Etan. Zâmbi frumos.

Acel zâmbet însă, semnă condamnarea ei la moarte. Soni Hu scoase dintr-un șifonier un cearșaf  și o înfășură pe Mila ca pe un nou născut, blocându-i mâinile și picioarele fără posibilitate de scăpare. O ridică și o depuse pe canapea. Părul frumos cu reflexe de prună coaptă tomnatică se revărsă ca un afront la teribila decizie a femeii nebune. Acea imagine o aduse în pragul paroxismului. Oare Etan o iubea din cauza acelui păr? Văzu o foarfecă pe măsuța din colțul camerei. Trebuia să facă să dispară obiectul seducției. Cu mișcări iuți tăie părul haotic până când capul rămase ca a unui soldat novice. Genele Milei pâlpâiră dureroase și lacrimi mari se prelinseră pe obrazul ei alb.

Soni Hu își privi cu admirație opera „artistică”.

– Te doare? Așa m-a durut pe mine căsătoria voastră. Ți-aș scoate și ochii, dar timpul mă presează. De ce nu urli? De ce nu-ți arăți spaima? Imploră-mă să te las în viață.

– Și dacă te-aș implora, ai face-o?

Soni Hu râse tare, vulgar.

– Nu! Tot te-aș omorî, căci răul trebuie tăiat de la rădăcină.

Mila oftă.

– Tu nu-l iubești pe Etan. Dacă l-ai iubi ai ști că ceea ce faci acum îl va doborî și va suferi complet.

Soni Hu o ascultă, apoi spuse rece.

–Gata cu socializarea, am de lucru.

Se duse în bucătărie și aduse o cutie de chibrituri.

– Dragă Mila , ești una dintre vrăjitoarele din Salem și trebuie să eliberăm pământul de vrăjitoriile tale. L-ai atras pe Etan al meu cu incantațiile tale , l-ai amăgit, mi l-ai furat. Tribunalul te condamnă la moarte prin ardere pe rug.

Spunând acestea dădu foc la draperiile din sufragerie. Privi o clipă focul care începuse să ardă mocnit, apoi se întoarse și zâmbi batjocoritor spre Mila.

Puse două degete la tâmplă în semn de salut.

– Adio.

Ieși pe ușă fără zgomot și coborî treptele în grabă. Afară, mașina cu șofer o aștepta. Urcă și șoferul  demară în trombă.

În apartament, fumul începuse să se răspândească din ce în ce mai dens. Mila asista neputincioasă la propria moarte. Gândurile ei însă nu erau legate de spaima morții. Nu…ele se duceau spre Etan, spre durerea pe care acesta o va resimți la moartea ei. Începu să plângă pentru această durere…feromonii cu aromă de lămâi amestecați cu cei ai lui Etan se zbăteau în jurul ei pentru a o salva și chiar și în ghearele morții, aceștia rămâneau înlănțuiți purtând iubirea lor spre eternitate.

–Etan…Etan te iubesc atât de mult…Etan…Etan…Etan…

Vocea șoptită a Milei se stinse încetul cu încetul purtând cu ea numele sufletului pereche…Își pierdu cunoștința…Florile de lămâi se agățau carbonizate de trunchiul încă intact al eucaliptului de lămâie.

………………….

Etan avansa cu greu spre spital. Erau pichete de poliție un pic peste tot. Știrile de la radio erau dark. Ele povesteau în buclă extragerea celor doi căpitani și faptul că amândoi fuseseră aduși în stare de inconștiență. Plecase de 10 min și iată că o barieră de poliție îl opri. Un polițist salută și se apropie. Etan deschise geamul.

–Actele la control. Permisul de conducere și buletinul de identitate, vă rog, domnule.

Etan vru să ia geanta cu acte, dar în acel moment își dădu seama că plecase fără ele.

– Iertați-mă, am plecat de acasă în grabă, fratele meu căpitanul de poliție Ramanan Siri a fost spitalizat și trebuie să ajung la Sfântul Gabriel cât mai repede.

Polițistul îl privi și zâmbi un pic zeflemitor.

– Domnule dragă, dacă ai ști câți frați au vrut să ajungă în noaptea aceasta la spital, ți-ai revizui declarația.

Etan rămase blocat, dar își reveni repede.

-Dar eu chiar sunt fratele său.

-Domnule, actele sau vă petreceți noaptea la secție.

Etan se gândi un pic.

-Domnule polițist nu locuiesc departe. Las mașina aici și vă aduc actele. E posibil? Vă rog, chiar am plecat în grabă.

Polițistul îi făcu semn să tragă pe dreapta. Etan se extrase din mașină, dădu cheile polițistului și luă drumul casei. Era la 15 min de mers pe jos. Pasul lui era calm, moderat, dar ferm. Însă…pe măsură ce se apropia de apartament, se simțea din ce în ce mai rău. Parcă nu mai avea aer și simțea în nări un fum înecăcios. Pașii îi deveniră grei, o gaură mare se formase în stomac și inima îl durea. Nu înțelegea ce se întâmplă. Și dintr-o dată auzi într-un colț al creierului o frază…

Etan…Etan te iubesc atât de mult…Etan…Etan…Etan…

Simți că pieptul îi ia foc și o spaimă teribilă îl învălui. Un miros de flori de lămâi carbonizate plană în jurul nărilor.

Mila…Mila e în pericol…

Începu să alerge cum nu o făcuse în toată viața lui. Aplecase corpul pentru a contracara rezistența aerului și picioarele lui lungi făceau pași enormi. Corpul îi era biciuit de sentimente oribile.

Mila…Mila, sosesc…rezistă.

Un nume i se învârti brusc în creier ca un sunet de alarmă…

Soni Hu!

Alergă din ce în ce mai repede, mai avea 2 min până acasă. Zări oameni în fața clădirii…oameni speriați. Auzi voci, frânturi de fraze…Cineva chemase pompierii.

– E cineva înăuntru…la etajul 1…ușa e blindată nu putem pătrunde…

Etan intră și urcă câte trei trepte odată. Fumul era dens. Nu zăbovi nici o clipă, feromonii supresori îi dădură o forță cumplită.

BUM!!!

Ușa fu spulberată. Fumul ieși dens, înecăcios. În depărtare se auzeau sirenele disperate ale camioanelor de pompieri. Etan intră, totul era fum și flăcări.

Disperarea îl cuprinse, se avântă în apartament. Dacă Mila era moartă, lui nu-i păsa dacă va fi înghițit de acele flăcări. Viața lui nu mai valora nimic. Eucaliptul de lămâi încerca cu disperare să redea viață florilor carbonizate. Își apleca ramurile într-un gest de protecție și el însuși fu ars. Etan văzu o formă albă pe canapea. Era înfășurată într-un cearșaf de in ca o mumie. Pe jos era mult păr ars. Inima i se zbătu mortificată, fu gâtuit de lacrimi, era disperat, soția lui, inima lui, sufletul lui pereche. Ce-i făcuse Soni Hu?

Se apropie de canapea cu mișcări repezi.

Tenul ei era murdar de funingine, buzele, vineții. Genele nu tresăriră. Mila nu reacționa.
– Mila… te rog, respiră…

Etan își lipi urechea de buze: un firicel de aer ieșea, neregulat. Îi prinse bărbia, îi eliberă căile respiratorii și o trase în brațe cu grijă, strângând-o de parcă i-ar fi putut împinge viața înapoi în trup. Feromonii lui reacționară sălbatic, ca un scut, cu izbucniri de lemn umed care forță fumul să se retragă o clipă din jurul lor.

– Rezistă, iubirea mea… nu mă părăsi…

Cu ea în brațe, avansă cu pași nesiguri și se azvârli spre ușă. În urma lui , tencuiala căzu în plăci aprinse. Etan trecu prin pânza de fum, lipind-o de piept ca pe un lucru sfânt. La ieșirea lui în aerul rece al serii, se prăbuși în genunchi pe trotuar, fără s-o lase din brațe.

–Ajutor! A inhalat fum! Respiră, dar e inconștientă!

Pompierii tocmai ajunseseră în fața clădirii.  Unul dintre ei aduse o pătură, altul îi aduse o butelie de oxigen.
O mască îi fu așezată pe față, iar un paramedic îi ținu capul într-o parte.
– Puls slab, respirație superficială, spuse cineva.

Etan îi mângâie tâmpla plină de funingine, tremurând.
– Sunt aici, Mila… te întorci la mine, mă auzi?

Ambulanța frână la bordură. Purtătorii coborâră targa.
– Trebuie să o urcăm acum.

-Vin cu voi, nu o las singură!

– Rămâneți lângă cap, dar nu o clătinați!

Etan urcă în ambulanță fără să-și desprindă mâna de pe umărul ei. Pătura foșni, aparatele scoaseră bip-uri, oxigenul șuieră domol. Mila rămânea nemișcată, cu genele pline de cenușă, dar pieptul îi urca și cobora ritmic, firav.

– Rezistă, iubito… mai ai multe răsărituri de văzut cu mine… șopti, lipindu-și fruntea de a ei.

Ambulanța o luă pe sirenă. În habitaclu, parfumul lui Etan, eucalipt de lămâie domolit, se amestecă cu mirosul steril al oxigenului. Pentru prima oară de când intrase în foc, îndrăzni să tragă aer adânc în piept…Mila încă era aici și nu avea s-o lase să plece.

……………

Ramanan clipi de două ori. Neoanele încăperii îl orbeau și capul îi crăpa de durere. Un gând fugar îi traversă spiritul: era viu. Simți o mână care îi ținea palma cu fermitate. Întoarse capul cu greu. Imaginea îi făcu inima să tresalte de o anumită fericire. Chao Fah era acolo, adormit pe scaun, cu capul în jos, îmbrăcat în ținuta de doctor. Fusese îngrijorat? El era doctorul de gardă în noaptea aceea? Trebuie să se fi speriat văzându-l plin de sânge. Nu voia să-l trezească, așa că decise să mai doarmă și el un pic.

Ramanan nu știa câte spaime îndurase Chao Fah, nu știa cu câtă grijă se ocupase de el. La fel ca prima dată, el rămăsese cu infirmierele și ajutase la spălarea și îmbrăcarea corpului, după ce se ocupase și de Arian. Apoi, stătuse toată noaptea pe acel scaun, ținându-i mâna de parcă i-ar fi fost frică să nu dispară. Ramanan adormise din nou și un zâmbet mare îi ilumina fața. Salonul privat era îmbălsămat de cafeaua Blue Mountain, patul plutea în aroma de cacao, caramel și nuci, strângând în mijloc aromele feromonilor Macallan. Ramanan însuși plutea în vis printre portocale, lemne de scorțișoară și de sherry  dulce, iar visele lui se împleteau cu culoarea perfectă a unui whisky perfect.

…………………………….

Arian se trezi tresărind. Unde era? Buimac vru să se dea jos din pat, durerea corpului îi tăie respirația. Își aminti: operațiunea trafic de organe, ambuscada, lupta, extragerea. Ramanan! Oare era în viață? Abia atunci își dădu seama că nu era singur. Întinse mâna și pipăi. Ariana….Ariana era cu el…Inspiră adânc și captă în plămâni mirosul de toamnă dulce. Feromonii lui, deși slabi, se depuseră delicat pe corpul acela cald și deosebit de fin. Închise ochii, lăsându-se legănat de atmosfera aceea plină de iubire și adormi la loc.