Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 9

DESTINE

MOTTO:

Diminețile următoare casa doctorului Preecha devenise o adevărată probă de răbdare.
Pentru doctor, fiecare zi începea la aceeași oră, cu aceleași gesturi calculate: cafeaua amară, paharul cu apă minerală, ziarul, agenda cu programările medicale. Numai că acum, totul fusese răsturnat.

Pe coridor, pașii mici ai fetelor alergau înainte și înapoi, în timp ce Sopa încerca să le îmbrace pentru școală. Mali le prindea părul în codițe, dar fetițele nu stăteau locului.

– Rak, stai un pic, că nu pot să-ți fac fundița! se plânse Mali.
– Dar întârziem! strigă Luli, sărind într-un picior, cu un pantof în mână și cu batista în cealaltă.

Doctorul Preecha apăru în ușa sufrageriei, cu ceașca în mână și o privire sumbră.

–Ce-i cu toată gălăgia asta la prima oră?
– Se pregătesc pentru școală, domnule, explică Sopa, încercând să le domolească.
– Ar trebui să existe disciplină, nu haos. La vârsta asta trebuie să știe să-și lege singure șireturile.

Luli îl privi îndrăzneț.
–Dar tu, știai?

Replica o lăsă pe Sopa fără aer. Mali izbucni într-un chicot sugrumat, iar Preecha rămase câteva clipe înmărmurit. Apoi își drese vocea și coborî tonul:
–Să mergem, timpul trece și școala nu așteaptă.

Drumul la școală era un ritual straniu. Doctorul, într-un costum perfect călcat, cu servieta neagră, le conducea în mașina lui luxoasă. Fetițele, lipite de geam, exclamau la fiecare magazin cu jucării sau tarabă cu flori. El, în schimb, păstra tăcerea, iritat de fiecare întrebare.

–Tati, uite, o cofetălie! Mâncăm plăjitulă după școală? întreabă Rak, cu ochii mari.
– Cofetăria nu e o prioritate, răspunse sec.

Totuși, în aceeași după-amiază, după școală, Mali și Sopa se strecurară cu ele să cumpere prăjituri. Fetițele ajunseră acasă cu punguțe parfumate și cu zâmbetele pline de frișcă. Doctorul le văzu, încruntat, dar nu spuse nimic. Se retrase direct în birou, unde îl aștepta un teanc de dosare oficiale.

Pe biroul lui masiv, hârtiile erau împrăștiate: documente prin care era desemnat tutore legal pentru Rak și Luli, acte ce trebuiau semnate la notar, avize de la tribunalul pentru minori. Fiecare filă era o corvoadă. Juridicul suna la fiecare două zile, iar avocații îl urmăreau cu telefoane.

–Domnule doctor, e nevoie și de semnătura dumneavoastră pe formularul pentru drepturile școlare. Fetele nu pot fi înscrise oficial fără asta, îi spusese secretara, trimițându-i un fax.

El își trecu palma peste frunte. Între programările pacienților, rapoartele de spital, operațiile, dusul și întorsul acasă de la școală și grămada de acte legale, viața devenise un hățiș imposibil. Iar peste toate, seara, camera copiilor vibra de râsete, povești și cântecele de la școală, un zgomot cu care nu era obișnuit deloc.

Uneori, când se apropia de ușă, Preecha rămânea câteva clipe ascultând. În glasurile lor era un fel de căldură pe care nu o înțelegea și care îl neliniștea. Nu intra niciodată, dar mâna i se oprea pe clanță mai mult decât ar fi vrut să recunoască.

Haosul cotidian continua: teme care nu se potriveau cu răbdarea lui, lista de cumpărături care includea mereu plușuri „inutile”, un caiet uitat la școală pentru care trebuiau să se întoarcă din drum și întrebările nesfârșite ale fetițelor: „De ce cerul e albastru?”, „De ce tu nu mănânci biscuiți?”, „De ce nu ai flori în grădină?”.

Activitatea școlară însă era cea mai dificilă și îl luase complet pe nepregătite.
Într-o dimineață, în timp ce răsfoia grăbit un dosar plin de acte oficiale, Mali veni cu o hârtie colorată în mână.

– Domnule Preecha… doamna învățătoare a lui Luli a trimis asta. E vorba despre „Ziua Părinților la școală”. Fiecare copil trebuie să vină cu un părinte.

El ridică privirea, obosit și iritat.
– Și ce legătură are asta cu mine?

-Sunteți tutorele ei legal acum, răspunse Mali cu glas scăzut.

– Luli vrea să participe.

Preecha rămase o clipă tăcut. Ideea de a pierde o zi în mijlocul unui eveniment gălăgios, cu baloane și copii alergând, i se părea insuportabilă. Dar documentele semnate nu îi lăsau nicio scuză.

………….

Ziua evenimentului începu cu agitație. Sala de clasă era plină de părinți zâmbitori, cu flori, prăjituri și costume colorate. Pe pereți erau lipite desene, iar din boxe se auzea muzică veselă.

Doctorul Preecha, în costum gri închis și cu fața încordată, atrăgea priviri ca un corp astral. Luli, însă, îl ținea strâns de mână și părea mândră.

–Uite, acesta e tati al meu! îl prezentă ea, fără nicio urmă de rușine.

În momentul activității principale, fiecare părinte trebuia să facă echipă cu copilul lui pentru o probă de îndemânare: să construiască, din hârtie colorată și lipici, o „casă a viselor”. Copiii chicoteau, părinții se aplecau peste mese, iar lipiciul se întindea peste tot.

Preecha privi foaia albă din fața lui ca pe un raport medical fără sens.
– E o prostie, murmură el cu dispreț.

–Nu e prostie, e casa noastră, îl corectă Luli.

– Vreau să aibă o grădină și un câine!

Doctorul încruntă sprâncenele.
– Grădina înseamnă dezordine. Iar câinele… murdărie.

– Atunci pune pietriș, spuse Luli scurt.

– Dar un câine tot trebuie să fie.

Fetița îi întinse foarfeca. El, stângaci, tăie un dreptunghi care ieși strâmb. Luli râse în hohote.
–Nu știi să tai!

Privirile din jur îi făcură obrajii să se înroșească. Dar, pentru prima dată, nu izbucni. Doar își reluă mișcarea, mai atent. Împreună, lipiră bucăți de hârtie, iar când Luli desenă cu carioca o fereastră mare, el, aproape fără să-și dea seama, îi adăugă o perdea albastră.

– Uite, să nu fie prea mult soare, spuse încet.

Luli îl privi uimită, apoi zâmbi larg.
–Vezi că știi?

Când activitatea se încheie, „casa viselor” lor arăta stângaci: pereți strâmbi, câinele semăna mai degrabă cu o pisică, iar grădina era doar câteva pete verzi. Dar pentru Luli era perfectă. O îmbrățișă brusc, cu toată forța ei mică.

Doctorul rămase nemișcat câteva clipe, apoi își simți inima tresărind, un sentiment ciudat, ca o fisură în armura lui rece.

După terminarea activității, părinții și tutorii strângeau hârtiile colorate, iar copiii alergau prin clasă arătându-și creațiile. Doctorul Preecha, cu cravata ușor răsucită și degetele lipicioase de la aracet, se ridică, își spălă mâinile la chiuveta din colțul sălii de activități și se pregătea să plece.

În acel moment, învățătoarea lui Luli se apropie. Era o femeie blândă, cu un zâmbet cald, dar ochii îi trădau o seriozitate aparte.

–Domnule Preecha, ați putea să mai rămâneți un minut?

El încuviință scurt, ușor deranjat, dar curios. Fetița deja fugise să le arate prietenilor casa lor, lăsându-l singur cu învățătoarea.

-Vreau să vă mulțumesc că ați venit, spuse ea.

–Pentru Luli a însemnat foarte mult. Însă… aș vrea să vă atrag atenția asupra unui lucru.

-Ce este? întrebă el, încordându-se.

–Luli este o fetiță inteligentă, curioasă și foarte afectuoasă. Vârsta ei biologică nu corespunde cu vârsta din creier. Ea este cu 5 sau 6 ani mai în vârstă decât pare. Ea e conștientă că tatăl Omega a murit și știe despre tatăl ei că a fost grav rănit și că e internat în spital. Dar, de când acesta e internat, am observat că are nevoie de mai mult sprijin emoțional. Se agață mult de ceilalți copii și caută constant aprobarea adulților. Își dorește să fie văzută, să fie ascultată. De asemenea, vorbește foarte mult despre tati 2 cu cuvinte foarte expresive.

Preecha își drese glasul, încercând să-și păstreze tonul rece:
–Are tot ce îi trebuie: mâncare, haine, un acoperiș și disciplină.

Învățătoarea clătină din cap, zâmbind cu o tristețe calmă.
–Știu. Dar copiii nu cresc doar cu ordine și mese regulate. Ei cresc și cu povești, și cu îmbrățișări și cu cineva care să le răspundă la întrebări chiar dacă par naive. Știți ce mi-a spus Luli azi dimineață?

-Ce?

– Sper că tati o să zâmbească măcar o dată azi.

Doctorul rămase mut. Simți că tot aerul din clasă devenise greu. Învățătoarea îl privi în ochi, fără reproș, doar cu o înțelegere blândă:
-Nu trebuie să fiți perfect, domnule Preecha. Doar… uman. Pentru ea, asta ar fi suficient. Știu că trebuie să fie extrem de dificil să te regăsești ca persoană celibatară cu doi copii pe cap, știu că legea v-a obligat. Copiii au bunici, dar inspectorul Siri, când a înscris fetițele aici a fost categoric: niciodată , dar niciodată să nu lăsăm fetițele să vină în contact cu părinții lui sau cu cei ai tatălui Omega. Deci , vedeți dumneavoastră, situația e deja dificilă pentru acești copii, deci mi-ar plăcea, deși sunteți un Alpha, să preluați pentru ceva timp statutul de tată Omega.

În acel moment, râsul lui Luli răsună din colțul clasei. Ținea casa lor de hârtie ridicată în aer, mândră ca și cum ar fi fost un palat adevărat. Ochii doctorului se opriră asupra ei, și pentru prima dată în viața lui perfectă și rece simți o slăbiciune în piept, un început de zâmbet care îl neliniști mai mult decât orice criză profesională.

Seara, casa doctorului Preecha era la fel de ordonată ca întotdeauna. Lumina rece a lămpilor se reflecta pe podeaua impecabilă, iar liniștea era spartă doar de vocile fetițelor care își terminau temele la masa din sufragerie.

Sopa aduse ceai cald, Mali răsfoia manualul de matematică, iar Luli desena în colțul caietului o grădină cu un câine mare și vesel. Rak desena și ea ceva de neînțeles cu  limba ușor ieșită între buze.

Doctorul Preecha intră în cameră cu pași rari. Încă simțea în urechi cuvintele învățătoarei: „Nu trebuie să fiți perfect. Doar… uman.”

Se opri lângă masă, privindu-le pe fetițe. Luli ridică privirea imediat.
–Uite, tati! Am desenat casa noastră de hârtie, dar mai frumoasă. Vezi? Are câine!

Doctorul privi desenul. Era stângaci, culorile treceau peste contur, dar în mijloc se afla o căsuță cu ferestre albastre și, în față, două fetițe ținându-se de mână. Lângă ele, un bărbat înalt, cu o expresie serioasă, dar cu un soare desenat fix deasupra capului lui.

–Ăla cine e? întrebă el, nedumerit.

– Cum cine? Tu, tati, nu te recunoști? răspunse Luli hotărâtă.

– Ah, înțeleg, e pentru că te-am desenat zâmbind. Dar așa arăți mai bine.

În jur se lăsă o tăcere ușoară. Doctorul își dădu seama că toți îl priveau: Sopa cu speranță, Mali cu o curiozitate abia ascunsă, iar fetițele cu ochii mari, așteptând verdictul.

Își simți gâtul strâns, dar apoi, aproape imperceptibil, colțurile gurii i se ridicară într-un zâmbet firav.
-Hm… nu e chiar rău.

Luli izbucni într-un râset cristalin și sări de pe scaun, alergând să-i atârne desenul de frigider cu un magnet.
– Vezi? Știam eu că îți place!

Rak îl privi cu o sfială caldă și spuse încet:
-Mulțumesc, tati.

Doctorul nu răspunse imediat. Își trecu mâna peste dosarul de acte pe care îl adusese cu el, dar nu-l deschise. Se așeză în fotoliu, lăsându-și privirea să cadă asupra celor două fetițe care acum se certau amuzate pe culori.

Și în acel moment, în liniștea aceea care altădată îl irita, Preecha descoperi ceva straniu: nu mai era înconjurat de un vid rece, ci de un început de căldură.

…

Orele 22

Etan revenea de la companie. Dar ajuns la intrarea în cartierul rezidențial, îl concedie pe șofer și porni pe jos ,dar în sens opus. De la incidentul de acum o săptămână, el nu mai fusese acasă. Soni Hu nu-l sunase, deci pentru el totul era ok. Mergea cu pași calmi, îndreptându-se spre cartierul popular de lângă cel rezidențial. Etan avea un secret. Un secret pe care nici fratele lui nu-l știa. Etan își cumpărase cu acțiunile lui de la bursă un mic apartament de 100m2 la câteva sute de metri de vila impunătoare cumpărată de părinți pentru el și Soni Hu. De câte ori simțea nevoia de libertate și liniște, el venea și se retrăgea aici. Etan mai avea un secret: pictura. El picta acuarele cu peisaje din împrejurimi. Își plătise 1 an de cursuri ca să învețe. Profesorii îi spuseseră că are talent și că ar putea chiar intra la Arte plastice ca student. Dar Etan știa prea bine că pictura rămânea doar un hobby. El fusese mereu un copil liniștit și foarte ascultător. Avusese vise: să devină profesor, dar craca îi fusese tăiată de sub picioare odată cu plecarea lui Ramanan. Toate responsabilitățile care trebuiau să fie ale lui Ramanan ca frate mai mare îi reveniseră lui, fratele mai mic. Deci, fusese obligat să facă studii de management și marketing, studii pe care le urâse din tot sufletul. După ce devenise director adjunct la compania tatălui său , decisese să-și păstreze o zi doar pentru el. Soni Hu nu era o problemă, căsătoria lor era de conveniență. Putea face ce voia. Mai ales că Soni Hu , cu toate încercările și sforțările nu reușise să-l aducă în capacitatea de a procrea un moștenitor. Mai pe scurt: nu i se scula. Fusese catalogat de impotent, punct și de la capăt. Din acel moment el fusese lăsat în pace de nimfomană și se simțise fericit. El nu o iubea pe acea femeie și chiar îi era frică de ea. Decisese deci să aibă un loc doar al lui, un loc unde să lase visele să răsară ca niște flori în glastră. În acel apartament se simțea el însuși , putea dormi cât voia și când voia, putea să rămână în pijamale o zi întreagă, dar mai ales…putea picta. În general după amiezile de duminică lua un scăunel pliabil și șevaletul cu acuarele și pensule  și pleca pe faleza de sud a orașului, acolo unde parcă se termina pământul și începea oceanul. De la înălțimea acelui loc care devenise preferatul lui ,picta oceanul în toate anotimpurile. Putea rămâne ore în șir pentru a depune pe pânza unui tablou starea vie și în permanentă mișcare ale valurilor. De acolo, de la înălțime, privea cum uneori se plimbau cupluri mână în mână lăsând urme în urma lor pe nisipul fin și umed. În acele momente era fericit. El nu-și dorea opulență, nu-și dorea averi, ar fi dorit să aibă același curaj ca cel al fratelui său…să fugă…să plece din acea lume falsă și artificială în care trăia. Dar el…el…el era prea laș…

Cu gândurile împrăștiindu-i-se prin toate circumvoluțiunile cerebrale avansa spre apartament. Deodată își dădu seama că nu mâncase și-i era foame. Brutăria cartierului era în drumul lui. Decise să se oprească să cumpere ceva acolo. Ajuns în fața ușii, se pregătea să apese pe clanță când deodată atenția îi fu atrasă de ceva care era expus în vitrină. Se apropie și se aplecă să privească mai bine. Era un set de 4 acuarele puțin mai mari decât o carte poștală. Dar nu asta îl atrăsese, ci ceea ce era pictat. Fiecare acuarelă prezenta imaginea falezei de sud în mai multe ipostaze. Rămase cu gura căscată…acolo…în acele imagini era el…pictat de departe, de foarte departe. Dar recunoscu silueta lui cu pălărie de pai pe cap, cu cămașă din mătase albă și șorț de pictor. Pictorul acela îl pictase pe el care era pe cale să picteze oceanul. Era atât de realist de parcă ar fi fost imortalizat de un aparat de fotografiat. Faleza sus, oceanul în stânga, jos cu plaja cu nisip fin, cerul uneori albastru, alteori gri, silueta lui când pe scaun când în picioare îl electrizară. Se aplecă și mai mult să vadă semnătura pictorului.

MILA S.

Încremeni…destinul se juca cu el?

Mila Singpo?

Oare despre ea era vorba? Nerăbdător, intră în brutărie.

Vânzătoarea îl cunoștea foarte bine și își dezveli dinții într-un zâmbet prietenesc:

– Bună seara, domnule Siri. Cu ce vă servesc?

– 2 sandvișuri cu pui și cu legume, 1 prăjitură cu fructe și o sticlă cu apă. La pachet.

Așteptă ca vânzătoarea să prepare totul apoi întrebă pe un aer un pic amuzat:

– Acum vindeți și tablouri la brutărie?

Pe moment vânzătoarea nu-l înțelese, dar Etan făcu un gest spre vitrină. Fața vânzătoarei se ilumină într-un surâs.

– Aaaa, alea? Sunt ale unei studente la Arte plastice. Cu banii pe tablouri își poate plăti tot ce-i trebuie ca să picteze altele și pentru niște bani de buzunar.

– Dar de ce nu expune la o galerie? Sunt foarte frumoase, are talent.

Vânzătoarea păru un pic jenată de ceea ce avea să spună.

– Ei, domnule Siri, fata e un Omega dintr-o clasă socială medie. Știți la fel de bine ca și mine că nu va putea expune niciodată într-un loc prizat de înalta societate. De altfel chiar nu înțeleg de ce a ales această facultate care nu-i va aduce nici un viitor. Poate speră să găsească un soț bogat printre studenți.

Vânzătoarea terminase tirada cu un hohot de râs.

Etan rămăsese serios,

– Și…cât cere pe acuarele?

Vânzătoarea dădu din umeri strâmbând un pic din gură.

–N-a spus un preț fix, doar m-a rugat să nu le vând mai jos de 50 de lire sterline.

Etan scoase portofelul, plăti comanda, apoi extrase două bilete de 500 lire și le întinse vânzătoarei care căscă ochii cât cepele.

– Domnule, sunteți generos.

Etan scoase o carte de vizită și i-o întinse.

– Dacă tânăra mai expune tablouri, toate sunt pentru mine. Aici aveți numărul meu de telefon. Singura rugăminte este să nu-i spuneți cine a cumpărat.

Vânzătoarea rânji.

– Aaaaa, domnule Siri, sunteți ca un fel de binefăcător din umbră, nu?

Etan nu răspunse, așteptă ca vânzătoarea să împacheteze tablourile, apoi le luă și plecă spre apartament.

Ajuns acolo, deși era o oră târzie, bătu patru cuie deasupra cadrului ușii dormitorului și suspendă acuarelele.

Apoi se întinse în patul care era cu fața spre ușă și admiră în tăcere frumusețea picturilor. Se simți dintr-o dată foarte fericit. Sărutase un înger, iar acum avea în casă urma lui.