Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 15

Discuții deschise

 

Ușa se închisese cu un zgomot sec în urma ei.

Taro Daho rămase câteva clipe nemișcat în hol, cu palma încă pe clanță. În casă plutea un amestec de mirosuri calde, cafea, pâine prăjită, unt moale, iar peste toate rămânea discret parfumul de vanilie al Tarei.

Își trecu o mână prin păr, apoi își atinse șlițul pijamalei. Domnul Taro junior se revoltase și era dureros de tare.

– Extraordinar…Taro Daho ești un obsedat nesimțit, mormăi el întorcându-se spre sufragerie și apăsându-l pe Junior pentru a-l calma.

Masa era încă acolo, aranjată cu aceeași grijă aproape domestică. Brioșele aburinde, untul tăiat în cuburi egale, ouăle moi în suportul de ceramică, fructele tăiate frumos într-un bol. Pusese șervețele din bumbac cu modele de corăbii pe o mare albastru închis.

Se așeză la masă, luă o lingură…câteva secunde mai târziu o lăsă jos.

Nu putea mânca. Încercă cafeaua, dar nici asta nu mergea.

Conștiința îi bătea în tâmple.

– Ai dat-o afară… mă rog, e casa ta, ea e o intrusă nebună, murmură el pentru sine.

Se ridică brusc.

– Ești un idiot, Taro Daho.

Traversă holul cu pași mari și deschise ușa brusc, dar rămase nemișcat în prag. Gura i se deschise larg, ai fi spus un pește pe uscat căutând un acvariu pentru a sări să se ascundă.

Tara era încă acolo.

Stătea rezemată de balustrada verandei, cu brațele încrucișate, privind liniștită spre grădină. În lumina dimineții, părul ei roșu avea reflexe aproape aurii. Când îl văzu, zâmbi ușor.

Nu părea supărată…nici măcar puțin.

Taro clipi o dată, apoi fără ceremonie o apucă de mână și o trase înapoi în casă.

– Să mâncăm.

Tara ridică o sprânceană, dar îl urmă fără protest.

–Să mâncăm…

–Și să discutăm.

– Și să discutăm… repetă ea cu aceeași voce blândă.

Se așezară unul în fața celuilalt.

Pentru o clipă Taro o privi fără să spună nimic. În lumina dimineții, femeia aceea i se păru neașteptat de frumoasă. Tricoul simplu prin care se profilau sânii obraznici, părul prins neglijent, gesturile ei liniștite, toate aveau o naturalețe care îl tulbura fără să vrea.

Își drese vocea și își aduse tonul la severitatea obișnuită.

– Roșcato… hai să punem la punct niște neînțelegeri.

Tara își turnă cafea în ceașcă și așteptă.

– Nu știu ce urmărești. continuă el.
– Sau mai bine zis… nu știu ce vrei de la mine, spuse Taro trecându-și din nou mâna prin păr.

Gestul  părea foarte masculin și chiar deosebit de erotic.

Tara îl privi peste marginea ceștii și zâmbi.

–Cum nu știi?

Își puse ceașca jos.

–Ți-am spus mai devreme. Vreau să fii soțul meu.

Taro își frecă fruntea încet, ca și cum ar fi încercat să adune răbdarea din toate colțurile lumii.

– Tu știi cine sunt eu? Știi ce vârstă am?

– Știu, răspunse Tara mușcând zdravăn dintr-o brioșă.

–Aș putea să-ți fiu tată.

Tara mușcă din nou liniștită  din brioșa din care curgea dulceața sângerie de căpșuni.

–Nu chiar.

– Ba da.

Taro o privi câteva secunde, apoi continuă, apăsând fiecare cuvânt:

– În plus… sunt… un… criminal. Am stat douăzeci de ani în închisoare pentru că am omorât 4 oameni.

Tara  unse calm o altă brioșă cu unt și sorbi din cafea, ca și cum ar fi discutat despre vreme.

Taro clipi, ușor iritat.

– Roșcato… ai auzit ce am spus?

–Am auzit.

Ridică privirea spre el și zâmbi liniștit.

– Nu schimbă cu nimic dorința mea. Sunt o femeie Alpha , am un caracter puternic.

Se sprijini ușor de spătarul scaunului.

– Te voi iubi și respecta, voi fi o soție bună și chiar îți voi da un copil drept cadou.

Îl privi drept în ochi.

– Ce e greu de înțeles?

Taro rămase o clipă tăcut. Nu era obișnuit ca cineva să vorbească atât de simplu despre lucruri atât de mari.

Tara își șterse degetele cu șervețelul și adăugă cu blândețe:

– Sau… iubești pe altcineva?

Întrebarea îl surprinse.

Deschise gura să răspundă, dar nu găsi imediat cuvintele. Roșcata era nebună și îl înnebunea.

Tara ridică ușor din umeri.

– Știu… nu e dragoste la prima vedere pentru tine.

Zâmbi, cu o liniște aproape luminoasă.

– Dar fii sigur…am eu destulă iubire pentru amândoi.

Apoi înclină puțin capul și spuse, cu o notă jucăușă:

– Domnule căpitan Omega eu chiar te iubesc. Coup de foudre[1], ce să-i faci.

Taro o privi lung…nu mai știa pe unde să scoată cămașa.

 

……………….

Institutul de Arte Plastice fremăta ca un stup lovit brusc de lumină.

Pe aleile campusului studenții se opreau din drum, iar grupuri întregi de fete se adunaseră în jurul treptelor principale ale clădirii. De obicei locul acesta vibra de discuții despre culori, perspective și tehnici de modelaj, însă în dimineața aceea activitatea părea suspendată.

Un zvon alergase prin săli, ateliere și coridoare.

Un Enigma era prezent în campus.

Și asta era suficient pentru ca liniștea studențească să se transforme într-o agitație febrilă.

Țipete mici, înăbușite în palme, râsete precipitate, priviri aruncate peste umăr.

– Ai văzut ce frumos e?
– Un Enigma… fetelor, o fi celibatar?
– Oh, îl vreau!
– Ah… mor… dacă aș putea măcar să-i fur un sărut!

Unele fete chicoteau, altele își netezeau instinctiv părul, iar câteva își făcuseră deja curaj să se apropie de trepte.

Pentru că acolo, în fața intrării monumentale a institutului, Rian stătea rezemat de balustrada de piatră.

Nu făcea nimic spectaculos.

Doar era acolo.

Dar simpla lui prezență domina spațiul.

Nu doar fizicul lui impunea, înalt, armonios, cu acea eleganță naturală a unui Alpha care nu are nevoie să demonstreze nimic, ci și carisma lui liniștită.

În jurul lui părea să existe o aură calmă, ca o adiere de aer limpede după ploaie.

Chiar și agitația fetelor părea să se lovească de acea liniște și să se domolească.

Lângă el, Mila discuta cu el relaxată, ca și cum nu ar fi observat deloc furtuna hormonală din jur.

– Vremea s-a răcit repede anul acesta, spuse ea, aranjându-și eșarfa.

– Toamna vine mai devreme pe coastă, răspunse Rian calm.

– Lior s-a adaptat bine la institut, continuă Mila.

– Profesorul de sculptură spune că are o sensibilitate rară pentru formă.

Rian zâmbi ușor.

– Nu mă surprinde.

În același timp, în amfiteatrul principal, rumoarea crescuse și mai mult.

Câțiva studenți stăteau deja în picioare, încercând să vadă pe geam. Lior își strângea liniștit cursurile într-o mapă. Nu înțelegea nimic din toată agitația aceea. Zgomotul îi părea aproape absurd.

Ce se întâmplă? murmură el pentru sine.

Un coleg trecu pe lângă el în fugă.

– E un Enigma afară!

Lior clipi.

Nu avea nici cea mai mică idee ce ar trebui să însemne asta pentru el.

Își puse mapa sub braț și porni spre ieșire. Pe coridor auzea frânturi de conversații.

– Pe cine o fi așteptând?
– Ce norocoasă e cea așteptată…
– Doamne… rămân însărcinată dacă mă mai uit la el mult!
– E atât de frumos…
– Ai simțit? Ce liniște delicioasă emană în jurul lui…

Lior încercă să ignore comentariile. Coborî scările, dar cu fiecare pas spre ieșire, inima începea să-i bată mai repede.

Fără motiv clar avea o presimțire.

Când ajunse aproape de uși, agitația devenise aproape fizică. Grupuri de fete Omega stăteau adunate pe margini, unele ridicându-se pe vârfuri ca să vadă mai bine.

Lior împinse ușa și lumina de afară îl lovi pentru o clipă.

Apoi îl văzu. Rian era acolo, sprijinit de balustrada de piatră, vorbind liniștit cu Mila.

În jurul lui, zeci de priviri îl devorau.

Fetele Omega îl priveau aproape hipnotizate, unele roșind, altele șoptind între ele, dezbrăcându-l din priviri fără niciun fel de subtilitate.

Rian părea că nu observă nimic.

În momentul în care ochii lui îl găsiră pe Lior, liniștea aceea care îl înconjura deveni și mai profundă.

Inima lui Lior bătu atât de tare încât aproape că îi auzea tropotul, ca o herghelie pornită în galop.

Agitația din campus rămase în urmă când Rian și Lior ajunseră la mașină. Ușa se închise cu un sunet surd, iar zgomotul fetelor, râsetele și exclamațiile se estompară brusc, ca și cum cineva ar fi coborât un capac peste lume.

În interior era liniște, o liniște aproape caldă.

Rian porni motorul doar pentru a încălzi habitaclul, dar nu plecă imediat. Își întoarse corpul spre Lior și, fără grabă, îl trase spre el.

Lior se lăsă cu naturalețe în brațele lui. Capul îi ajunse pe pieptul lui Rian, iar pentru câteva clipe niciunul nu spuse nimic. Respirațiile lor se potriveau una cu cealaltă, iar liniștea aceea avea ceva profund, aproape protector. Așa erau ei, își vorbeau fără cuvinte.

Rian îi trecu o mână prin păr.

– Voi pleca pentru două săptămâni.

Vocea lui era calmă, dar în ea se simțea o nuanță de regret.

–Am un seminar în Europa. Îmi va fi dor de tine.

Lior ridică încet capul și îl privi drept în ochi. Privirea lui era limpede, fără apărare.

– Rian, ce sunt eu pentru tine?

Întrebarea veni simplu, fără dramatism, dar cu o sinceritate care nu putea fi ignorată.

Rian îl privi câteva secunde în tăcere, apoi răspunse.

–Ești inima mea…

Mâna lui se opri pe obrazul lui Lior.

– …respirația mea…viața mea.

Zâmbi ușor.

– Ne aparținem unul altuia.

Lior simți căldura acelor cuvinte ca pe o lumină care îi străbate pieptul, dar spuse serios:

– Dar nu sunt marcat.

– Marca este ceva serios, Lior.

Vocea lui deveni mai joasă.

– Ești încă foarte tânăr. Uneori marca poate însemna și mai mult decât o promisiune… poate însemna chiar o viață nouă.

Lior înțelese la ce se referea.

Rian îi cuprinse mâinile.

– Îmi doresc foarte mult să te marchez, dar vreau ca lucrurile să vină de la sine.

Se opri o clipă.

– De ce ți-e teamă?

Lior coborî privirea pentru o clipă, apoi îl privi din nou.

– Toate acele fete…

Vocea lui era aproape șoptită.

– Toate țipau și râdeau… și se uitau la tine.

Se opri, căutându-și cuvintele.

– Dacă…

Nu termină fraza.

Rian înțelese.

Se aplecă puțin spre el și îi șopti aproape de buze:

– Lumina mea… ești gelos?

Lior se înroși până la urechi.

– Sunt toate atât de frumoase…

Rian râse încet.

Apoi îl strânse mai tare în brațe.

– Ești gelos… dar nu ai de ce.

Îi atinse obrazul cu buzele.

– Există o singură lumină a vieții mele.

Șopti aproape imperceptibil:

– The one and only.[2]

Lior închise ochii pentru o clipă, cuprins de acea liniște care îl învăluia mereu lângă Rian.

Buzele lor se întâlniră într-un sărut lent. Nu era grabă în acel gest, ci o căldură calmă.

Rian îi ținu chipul între palme, iar Lior se apropie instinctiv mai mult de el. Gurile își vorbeau aspirându-se și amestecând cuvinte mute printre limbile împletite.

Când se despărțiră, rămaseră pentru o clipă cu frunțile aproape lipite.

În mașină domnea aceeași pace profundă, dar pentru Lior, cele două săptămâni care urmau păreau, dintr-odată, foarte lungi.

…………..

Vila lui Tam Tahal se ridica pe colina din Baha ca o fortăreață albă, scăldată în lumină electrică. Din exterior părea liniștită, aproape elegantă. Dar în interior aerul era încărcat, ca înaintea unei furtuni.

Salonul mare era dominat de o masă lungă din lemn închis la culoare. La capătul ei stătea Tam Tahal, cu spatele drept și privirea dură. În fața lui se aflau Fu Gao și câțiva dintre oamenii săi, Dragonii Roșii, o grupare cunoscută în lumea interlopă pentru eficiența lor brutală și pentru faptul că nu puneau întrebări inutile, doar loveau.

Pentru câteva secunde domni liniștea.

Apoi Tam Tahal vorbi.

– Am aflat unde se ascunde avortonul.

Vocea lui era calmă, dar crudă.

Fu Gao își încrucișă brațele, așteptând continuarea.

– Este în Teritorii.

Tam Tahal își plimbă degetele pe suprafața mesei, ca și cum ar fi măsurat distanța dintre plan și realitate.

– Omul meu de încredere a descoperit că și-a schimbat identitatea, continuă el.

–Dar oricât a cercetat acolo, nimeni nu deschide gura.

Privirea îi deveni rece.

–Oamenii din Teritorii sunt loiali unii altora.

Se lăsă pe spătarul scaunului.

– Așa că vom schimba metoda.

Fu Gao își înclină ușor capul.

– Ascult.

Tam Tahal scoase dintr-un dosar câteva fotografii și le aruncă pe masă una câte una.

–Trebuie să trimiți cel puțin cincizeci de oameni în Teritorii.

O pauză scurtă.

-Nu pe toți odată. Ar bate la ochi.

Unul dintre oamenii Dragonilor Roșii aprobă încet din cap.

Tam Tahal continuă:

– Când vor fi toți acolo… atacă spitalul.

Un murmur discret trecu prin grup.

– Luați ostatici, doctori și pacienți.

Șeful Dragonilor Roșii  ridică din sprâncene.

– Și cu poliția ce facem?

Tam Tahal zâmbi subțire.

– M-am informat.

Întinse o fotografie spre ei.

– Poliția din Tikrit nu este mare. Douăzeci de oameni în total.

Apoi arătă prima imagine.

– Acesta este comandantul lor… Ramanan Siri.

Degetul lui rămase apăsat pe fotografie.

– Este cel mai periculos.

Mută fotografia și scoase alta.

– Arian Perth, și el este periculos.

Fu Gao luă fotografiile și le privi cu atenție.

Tam Tahal scoase o a treia imagine și o împinse spre el. Degetul lui bătu pe ea de două ori.

– Pe ăsta îl anihilați primul.

Fu Gao coborî privirea.

Pe fotografie era un bărbat în uniformă.

– Adam Poh, spuse Tam Tahal.

– Este un țintaș excelent.

Apoi scoase o altă fotografie. Chipul lui Taro Daho apăru pe masă.

Privirea lui Tam Tahal deveni întunecată.

– Dacă apare… trageți fără milă. Oricum îl voiam mort. Capul lui valorează 5 milioane.

În vocea lui se simțea o ură veche.

– Mi-a ucis tatăl.

O clipă de tăcere apăsătoare se lăsă peste masă.

Tam Tahal închise dosarul și continuă calm, ca și cum ar fi discutat despre o afacere obișnuită.

– După ce ocupați spitalul… filmați totul.

– Luați cu voi un cameraman.

Fu Gao îl privi atent.

– În direct?

– În direct, confirmă Tam Tahal.

Apoi scoase o altă fotografie și o așeză pe masă.

-Acesta este Ama Siri. Soțul comandantului.

Își sprijini palmele pe masă și se aplecă ușor înainte.

– Dacă îl aveți pe el… îl atrageți pe comandant.

Un zâmbet crud îi apăru pe buze.

– Și dacă vine comandantul… vin și ceilalți polițiști.

Ridică mâna și făcu un gest scurt, imitând o rafală de armă.

– Ta-da-ta-ta-ta. Trageți cu tot avântul.

Ochii lui străluciră.

– Cunoscându-l pe viermele meu idiot… se va preda.

Se lăsă din nou pe scaun.

– În timp ce ceilalți trag, o mașină pleacă direct spre aeroportul privat.

Fu Gao rămase câteva momente tăcut.

Privirea lui trecea lent de la o fotografie la alta, citind numele scrise pe spatele lor.

Salonul era complet liniștit. Apoi, după un timp destul de lung, ridică privirea. Se întoarse spre oamenii lui.

– La treabă.

Vocea lui era calmă.

– Vreau să mă însor până la sfârșitul lunii.

Câțiva dintre bărbați râseră scurt.

Dar unul dintre ei făcu un pas înainte, cu o expresie neliniștită.

– Șefule…

Ezită o clipă.

-Șeful spitalului… este un Enigma, nu?

Tam Tahal răspunse fără emoție.

– Da. Dar a plecat ieri.

Își ridică ușor paharul de whisky.

– Două săptămâni în Europa. Va fi mult prea departe ca să apere pe cineva.

Fu Gao îl privi câteva secunde în tăcere, apoi zâmbi flegmatic.

– Se pare că vei continua să fii milionar.

 

NOTA SCRIITOAREI

[1] Din franceză: iubire la prima vedere.

[2] Unicul și singurul