Omegaverse-Teritoriul iubirii Capitolul 3

Noul căpitan

https://youtu.be/v5ftuwWO8dI?si=e4fHC-XyH1Ey4qpz

Ploua cu găleata de câteva ore, cerul era întunecat și părea că e sfârșitul lumii. Era un frig de-ți clănțăneau dinții și Luly Siri avusese o zi plină de ghinioane. Începuse de la prima oră cu circulația aglomerată de pe perifericul Tikritului, ceea ce o costase 30 de minute de întârziere la locul ședinței pentru un nou proiect, un șantier vast și foarte important. Apoi continuase cu imposibilitatea de a accesa acest loc care se găsea la 20 de km de oraș, undeva într-o pustietate și care din cauza ploilor puternice fusese complet inundat. Nu era nici țipenie de om, toată lumea plecase. Și colac peste pupăză, pierduse cheile mașinii, nu știa unde exact. Asta nu era totul, telefonul era în mașina închisă și nu putea contacta pe nimeni. În toată această tevatură, mai exista o mică și infimă speranță de ieșire din ghinionul multiplicat cu o mie: o dublură a cheii de contact exista în torpedo. Problema era cum să ajungă acolo. Geamul de pe partea șoferului era întredeschis cam 2 mm; dacă l-ar forța în jos măcar un pic ar fi putut deschide pe dinăuntru. Dar cu ce să forțeze geamul? Lully se întoarse și se uită de jur împrejurul șantierului și văzu un pic mai departe o rangă de fier. Se duse și o luă. Haina de ploaie largă și lungă care trebuia să fie impermeabilă începea să se umezească și ploaia puternică îi șfichiuia obrajii. Trase mai tare de gluga enormă care îi acoperi fața complet. Introduse ranga în crăpătura geamului și începu să apese.

…………………

Căpitanul Adam Poh, nou angajat, se îndrepta spre secția de poliție din Tikrit pentru a se prezenta șefului cel mare: Comandantul Ramanan Siri. Conducea decontractat și fluiera o arie de operă veselă. Era fericit să se mute în Teritorii sau mai bine zis era fericit pentru că putuse fugi din Baha unde viața lui devenise insuportabilă. Conducea de ieri dimineață și făcuse doar o singură oprire pentru a dormi la un popas în munții Hocha, iar acum abia aștepta să ajungă în Tikrit. Se îmbrăcase cu ținuta festivă de căpitan de poliție și-și atârnase și medaliile primite pentru acte de curaj la Secția principală din Baha. În mașină se găsea tot ce deținea: haine, câteva obiecte personale, câteva cărți și cutia de ceai. Avea cu el și cătușele și arma personală de care nu se dezlipea niciodată. Meseria lui era ca un hobby, dar unul serios. Nu știa de glumă și, de altfel, mașina lui era concepută în așa fel încât putea aresta cel puțin un răufăcător. Între scaunele din față și cele din spate exista un perete de sticlă securizat și o bară de fier creată special pentru fixarea cătușelor.

Adam ajustă viteza când farurile îi surprinseră o siluetă lângă o mașină parcată pe marginea drumului, aproape de zona inundată a șantierului.

Ploua torențial.

Forma umană avea capul acoperit, trupul aplecat peste portiera șoferului. O rangă de fier era introdusă prin geam, iar mișcările repetate indicau clar o tentativă de forțare.

Adam încetini instinctiv.

– Serios? Pe vremea asta?

Opri mașina la câțiva metri în spate și stinse farurile.

Motorul rămase pornit.

Luă cătușele, ieși din mașină, scoase arma, o ținu jos cu ambele mâini, într-o parte, într-o poziție stabilă, profesionistă.

Păși în ploaia care se dezlănțuise și mai tare.

– Poliția! Lasă ranga!

Vocea lui traversă furtuna.

Silueta se opri o fracțiune de secundă, apoi încercă să apese din nou, semn că nu auzise vocea căpitanului.

Adam făcu doi pași în plus.

– Poliția!! Nu mișca sau trag! Arunc-o! Acum!

Ranga căzu pe asfalt cu un clinchet metalic.

– Mâinile desfăcute pe caroserie! Picioarele larg deschise! Capul în jos!

Gluga se mișcă ușor. Persoana părea ezitantă, dar respectă comenzile.

Palmele se sprijiniră pe capota udă. Picioarele se depărtară. Capul rămase plecat.

Adam se apropie din spate, atent la fiecare gest al „răufăcătorului”.

Îi prinse brațul drept cu putere, apoi pe cel stâng. Mișcările erau ferme cu o tehnică precisă.

Clic.

Cătușele se închiseră.

– În numele legii, ești arestat pentru tentativă de furt auto. Ai dreptul să păstrezi tăcerea. Orice declarație poate și va fi folosită împotriva ta. Ai dreptul la un avocat. Hai, mișcă și să nu încerci să fugi.

Luly gemu, toată această acțiune fusese dureroasă. Animalul ăsta preistoric parcă îi smulsese brațele din umăr și sigur mâine dimineață, cu pielea ei fină va avea vânătăi. Cine era debilul ăsta care o luase drept hoț? Nu era un polițist din preajma locurilor, altfel ar fi recunoscut-o.

Deschise gura să explice, dar abia articulă un sunet că vocea animalului preistoric sună rece, tăioasă, parcă scoasă dintr-un film polițist de mâna a doua. Fața lui era fioroasă, chiar îi era teamă.

– Nu deschide gura. Ține-o închisă.

Respirația „hoțului” era accelerată. Sub glugă, se auzea un tremur ușor, de frig sau de nervi.

Adam îl întoarse și îl conduse spre mașina lui.

Deschise portiera din spate, îl așeză pe banchetă, fixând cătușele de bara metalică. Închise ușa cu un gest sigur.

Se întoarse după rangă, o aruncă în portbagaj ca probă.

Se urcă la volan.

– Un început productiv în Tikrit.

Își permise un zâmbet scurt. Se răspândi o aromă de rozmarin și stejar care păreau să păstreze o  claritate disciplinată.

Abia când se așeză și ajustă oglinda retrovizoare, observă ceva.

Silueta din spate era suplă.

Gluga continua să-i acopere fața, dar o șuviță lungă de păr auriu ieșise de dedesubt.

Adam fu surprins, dar nu în mod plăcut, bineînțeles.

– Ce naiba…să nu-mi spui că…

Ieși din nou în ploaie, întinse mâna și deschise portiera din spate.

Ridică gluga „hoțului”. Doi ochi albaștri îl priveau furioși. Luly spuse cu o voce hotărâtă,

– E mașina mea, eu am…

Dar nu fu lăsată să termine. Adam Poh, căpitan de poliție cu peste 8 ani de experiență și cunoscut în Baha pentru actele lui de bravură, se încruntă și ridică mâna țintind-o cu un deget acuzator:

–Ți-am spus să-ți ții gura aia spurcată. Ești femeie și furi, să-ți fie rușine. Să nu aud un sunet ca să nu-ți lipesc un leucoplast pe buzele păcătoase.

Adam se întoarse la volan și demară.
Cătușele strângeau încheieturile fine, fixate de bara metalică din spatele mașinii. Luly stătea încovoiată pe banchetă, udă până la piele, cu gluga pe cap. Ploaia îi lăsase părul lipit de obraji, iar frigul îi făcea dinții să se lovească discret unii de alții.

Adam nu se mai uită în oglindă.

Conducea concentrat, liniștit, cu satisfacția calmă a unui polițist care începe noua etapă profesională cu o arestare reușită.

Mașina opri în fața secției din Tikrit.

Clădirea era impunătoare. Adam se simți dintr-o dată foarte mândru. Avea în acel moment o părere foarte bună despre el, fără să știe că în același timp, Luly Siri îl făcea în gând neanderthalian, prost și toate animalele posibile, de la porcul cel mai leneș până la brontozaur fără creier.

Adam coborî primul. Deschise portiera din spate și o apucă ferm de braț.

– Hai, coboară.

Luly ieși, ținându-și echilibrul pe asfaltul ud.

– Domnule ofițer, pentru ultima oară, mașina e a mea și…

– Economisește-ți saliva pentru declarație.

Vocea lui era tăioasă, dar calmă.

O conduse în interior.

Secția era aproape pustie. În biroul principal, un căpitan de vreo 40 de ani stătea aplecat asupra unui dosar voluminos, cu o cană de cafea rece lângă el. Se vedea că lucra la ceva important pentru că nu catadicsi să ridice capul dintre hârtii.

Adam se opri drept în fața lui.

– Căpitan Adam Poh, nou angajat, trebuie să mă prezint la comandantul Ramanan Siri în această dimineață și venind încoace, am prins un hoț.

Căpitanul salută cu mâna la chipiu și, fără să-l privească, scoase un mănunchi de chei și le aruncă pe birou, una alunecând spre margine.

– Celula din dreapta. Bagă-l acolo.

Adam prinse cheia din reflex.

–Da.

O conduse pe Luly pe coridorul rece. Deschise ușa metalică a celulei.

– Intră.

– Domnule ofițer, mașina e a mea. Vă spun de o oră…

– Înăuntru. Judecătorul va decide.

Luly intră. Adam îi desfăcu cătușele doar pentru a le fixa din nou în față, apoi le scoase complet și închise gratiile cu un sunet sec.

Clic.

– Polițist prea zelos… murmură ea printre dinți.

Adam se întoarse.

– Ce-ai spus?

– Nimic.

Se sprijini de peretele celulei, udă, obosită, furioasă.

După câteva secunde, ridică privirea.

– Am dreptul la un avocat. Îl pot suna?

Adam o măsură o clipă. Părea tânără. Tânără și deja un hoț profesionist.

Scoase telefonul personal din buzunar.

– Fă-o repede.

Îi întinse aparatul prin gratii.

Luly îl luă, cu degetele încă reci.

Formă un număr din memorie.

Telefonul sună de două ori.

– Alo?

– Luly la telefon… am fost arestată.

Fu o pauză scurtă.

– Unde ești?!

– Secția de poliție Tikrit. Pentru… tentativă de furt auto.

Adam, care rămăsese la doi pași distanță, auzi tonul ferm al bărbatului de la celălalt capăt.

– Îl anunț pe tatăl tău.

Luly închise și îi întinse telefonul înapoi.

Privirile lor se întâlniră pentru prima dată fără ploaie, fără glugă.

Ochii ei erau vii. Focoși. Adam gândi:

Ce indolentă.

Își puse telefonul în buzunar.

– Îți voi lua declarația după ce mă prezint șefului.

Coridorul redeveni liniștit.

……………………

15 minute mai târziu.

Ușa secției se deschise brusc.

Pașii erau rapizi, controlați.

Comandantul Ramanan Siri intră urmat de patru sergenți fără să salute pe nimeni. Apariția lui cu haina udă de ploaie și cu privirea tăioasă schimbară instantaneu aerul din încăpere.

Adam se ridică imediat în poziție de drepți.

– Căpitan Adam Poh, proaspăt angajat la secția Tikrit, domnule comandant! Să trăiți! Raportez! Am arestat un hoț în flagrant delict! Se află în celulă. Să trăiți!

Ramanan îl privi o clipă lungă.

Apoi se apropie.

Ochii de oțel îi coborâră la medaliile atârnate pe uniformă. Le atinse cu degetul arătător, le bătu ușor, metal pe metal.

– Sunt adevărate?

Adam înghiți scurt, dar își menținu poziția.

– Da, șef! Le-am câștigat prin…

Fraza rămase suspendată.

Pumnul lui Ramanan veni rapid, precis, direct în plex. Apoi un upercut scurt.

Adam nu apucă să reacționeze. Aerul îi părăsi plămânii violent. Se izbi de biroul din spate și căzu într-un colț, năucit.

În secție se lăsă o liniște tăioasă.

Ramanan se apropie din nou, calm, aproape prea calm.

– Ridică-te, vino aici. Mai povestește o dată ce ai făcut.

Adam se ridică cu dificultate. Își șterse sângele de la colțul gurii, încercând să înțeleagă.

– Am prins un hoț. Voia să fure o…

Buf!

Al doilea pumn îl lovi lateral, trimițându-l din nou spre perete. Uniforma impecabilă era acum mototolită, iar mândria lui începea să se clatine.

Ramanan se întoarse spre căpitanul de serviciu.

– Tu unde erai când a sosit domnul căpitan zelos?

Bărbatul deveni alb.

– Șefu’… lucram la un dosar important, dar… ce e? Ce s-a întâmplat?

Vocea comandantului deveni rece.

– Du-te și scoate persoana din celulă. Acum.

Căpitanul plecă aproape alergând pe coridor.

Adam rămase sprijinit de perete, respirația încă instabilă. Mintea lui încerca să lege lucrurile.

De pe coridor se auzi un strigăt clar, indignat:

– Domnișoară Luly!

Pași grăbiți reveniră.

Câteva secunde mai târziu, „hoțul” apăru în prag, cu părul încă umed, cu ochii aprinși.

Femeia, fără ezitare, se aruncă direct în brațele comandantului, lăsându-l pe Adam perplex.

– Tăticule!

Ramanan o prinse strâns, mâinile lui ferme transformându-se instantaneu în protecție. O privi atent, ca să se asigure că este întreagă.

– Ești bine?

– Am pierdut cheile mașinii și voiam să recuperez dublura, dar am fost arestată.

Ramanan ridică încet privirea spre Adam.

Liniștea deveni grea.

Adam simți pentru prima dată că solul de sub el nu mai era solid. Feromonii lui erau destabilizați.

Frunzele de rozmarin și de stejar păreau, pentru prima dată, scuturate de un vânt puternic.