Omegaverse-Teritoriul Iubirii Capitolul 6

O nouă casă

https://youtu.be/hhxWBmH-Hj4?si=zbGXdjfTxntf7TsM

Mașina lui Rian aluneca prin străzile din Tikrit, iar Ariana stătea cu telefonul în mână, făcând lista fără să ridice vocea. Lior privea pe geam vitrinele scurte, semnele luminoase, oamenii grăbiți cu pungi la încheieturi. În aer se amestecau miros de ploaie veche și praf încălzit. Era prima dată că ieșea așa, în libertate, să respire aerul lumii . De mic copil fusese ținut închis în vila părinților și îi era interzis să facă un pas în afara proprietății. Când împlinise anii pentru a merge la școală, Telma decisese că fiul ei nu se va alătura masei murdare de copii și așa începuse un parcurs școlar privat cu profesori care veneau acasă. Lior nu avusese niciodată un prieten , nu avea contact cu lumea exterioară ,iar în timpul petrecerilor fastuoase ce se dădeau la vila Tahal, era închis într-o cămăruță de la cel mai înalt nivel al casei. La început plângea și bătea cu pumnii în ușă, dar își dădu seama că dacă proceda așa, după petrecere, Telma îi aplica lovituri de cravașă până leșina. Deveni cu timpul ca un mic animal de companie care cunoaște obiceiurile și umorul stăpânului. Așa începuse să  picteze. Avea 9 ani . Spre 12 ani descoperise sculptura și își crease propriii prieteni cu care vorbea și cărora le dezvăluia toată tristețea unui copil ce nu era iubit.  Cărțile fuseseră alți prieteni care îl  învățaseră o grămadă de lucruri. Profesorii lui fuseseră întotdeauna foarte apropiați lui pentru că era un elev model. Și uite așa, între bătăile cu cravașa care îi lăsaseră cicatrici eterne pe spate , cărțile prieteni și artele plastice, se autodepășise și devenise o persoană delicată, dar foarte inteligentă. În noaptea aceea, după ce fusese îmbrăcat în mireasă, un gând nebunesc se ivise în mintea lui. Nu voia să schimbe colivia de aur numită Tahal cu o altă colivie de aur, cea a șefului Dragonilor Roșii. Nici acum nu-i venea să creadă că avusese așa curaj. Și…nu-i venea să creadă că cineva, un necunoscut îl tratase ca pe un uman.

Întoarse capul de la priveliștea de pe geam și privi chipul lui Rian în oglinda retrovizoare. Ochii acestuia erau de un albastru care te pocnea în moalele capului. Lior simți o căldură în piept care îi aminti cum îl apărase fără să miște un deget. El simțise cum aripi verzi rășinoase crescuseră deodată din pământ și îmbrățișaseră corpul lui protejându-l. Știa…fuseseră feromonii acestui bărbat…chiparos puternic și protector. Și știuse și că…ar fi plecat oriunde l-ar fi dus acest bărbat, fără nici o teamă și chiar cu o dorință surprinzătoare de a nu se mai despărți de el.

Vocea Arianei îi întrerupse șirul gândurilor.

– Mila ți-a pregătit camera, spuse Ariana, pe tonul unei vești bune spuse simplu.

-Înainte să ajungem, vom face shopping ca să-ți luăm ce-ți trebuie. Îți place să mergi la cumpărături?

Lior își frecă nervos palmele una de alta și răspunse un pic ezitant:

-N-nu…știu, n-am fost niciodată.

Ariana întinse mâna și o așeză pe palmele lui strângându-le ușor în semn de: „totul va fi bine”.

Rian semnaliză și opri lângă un magazin mixt, cu firmă palidă și ușă care scârțâia scurt. Înăuntru, lumina rece lovea rafturile cu o claritate tăioasă: hârtie, plastic, textile împăturite, sticle aliniate.

Ariana luă un coș și îl împinse spre Lior.

–Tu alegi, îi zise.

–Eu doar te ghidez.

Se opri la raftul de igienă și puse în coș o periuță cu peri moi.

– Asta pentru început. Peri moi, gingii liniștite. Te ajută și când somnul vine greu.

Lior atinse ambalajul, ca și cum textura confirma realitatea.

– Credeam că… că mergem direct, spuse el, cu o voce mică, dar fermă.

–Mergem, mergem, răspunse Ariana.

–Doar că e altfel când ai lucruri ale tale.

Luă pastă de dinți, apoi un gel de duș cu miros discret de chiparos.

– Nu aleg parfum dulce. Mirosurile tari obosesc. Chiparosul rămâne curat, ține mintea pe linie.

Rian, care se ținea la capătul culoarului, adăugă în coș un deodorant și o trusă mică de prim-ajutor.

– Plasturi, antiseptic, calmante, spuse el. O cameră bună cere și detalii de zi obișnuită.

Ariana trecu la textile. Ridică pijamale din bumbac, moi, cu cusături plate.

– Pielea ține minte stresul, Lior. Bumbacul odihnește corpul. Și somnul, când vine, găsește loc.

Mai puse patru perechi de șosete groase și papuci de casă, cu talpă flexibilă și multe alte lucruri de îmbrăcat.

– Mila are covoare, zise Ariana.

– Însă podeaua rămâne podea. Papucii te fac stăpân pe pașii tăi.

Lior își mușcă ușor interiorul obrazului, semn că emoția îl împingea spre margine. Ochii lui rămâneau atenți, învățând ritmul. Nimeni nu fusese atât de cald cu el. Descoperea că oamenii pot fi buni.

La librăria de lângă colț, Ariana îi întinse un caiet cu copertă simplă și un pix greu, metalic.

– Pentru minte. Scrii, desenezi, listezi. Când ai un loc nou, creierul își cere harta. Pictezi și sculptezi, nu? Vei reveni cu Mila să-ți cumperi tot ce ai nevoie. Zilele vor trece mai ușor în compania unui hobby.

Rian plăti fără să comenteze, iar Ariana cumpără un ceai de mușețel și o cană groasă, cu toartă rotundă.

– Mila ți-a pus un ceainic electric în cameră, zise ea. Ceaiul e ca un ritual, ritualul îți dă stabilitate.

Când urcară din nou în mașină, sacoșele foșneau a ordine. Lior le ținea în poală, strângând una dintre toarte, ca pe un mâner de siguranță. Rian conduse în tăcere, iar Ariana își sprijini fruntea de spătar o clipă, mulțumită de planul dus la capăt.

La Mila, uşa se deschise dintr-o mișcare hotărâtă. Un miros de lenjerie curată și ceai de plante lovi nările lui Lior.

Mila deschisese zâmbitoare.

-Bine ai venit la noi. Eu sunt Mila, Mila Siri, mătușa lui Rian. Vino, îți voi arăta camera ta.E la Etajul 1,nimeni nu te va deranja, dar vei putea coborî în salon oricând vei dori.

Camera pregătită îl aștepta: pat făcut impecabil, o pătură împăturită la capăt, o veioză cu lumină caldă, un pahar pe noptieră.

Mila zâmbi scurt, cu o grijă care se vedea în detalii, nu în vorbe.

– Lior, începând de azi, aici e locul tău…casa ta.

Ariana puse sacoșele lângă dulap și începu să le aranjeze, explicând din priviri: fiecare obiect avea rost, fiecare rost avea sens. Lior rămase în prag o secundă, apoi păși înăuntru. Aerul proaspăt îi umplu pieptul, iar umerii i se așezară cu un milimetru mai jos.

Cele două femei erau ca două vrăbiuțe, ciripind fericite și aranjând toate obiectele și lucrurile cumpărate. Lior se așezase pe marginea patului și privea fascinat acest du-te vino zgomotos. Și la el acasă era zgomot, dar suna altfel: plesnitul palmelor ce coborau pe fața mamei de la tatăl lui, șfichiuitul cravașei pe pielea lui fină, plânsetele personalului când primeau șuturi în fund de la garda de corp, urletul lui Tam Tahal când revenea beat acasă și voia ca toată lumea să stea drepți în fața lui și multe alte zgomote care îl speriau făcându-l să se ascundă în dulapul din camera sa. Cu timpul, crescând, își făcuse chiar o încuietoare pe dinăuntru și când era scandal, petrecea ore întregi acolo. Frica de bătaie era ceva care i se înfigea adânc în plex și ar fi vrut să moară decât să mai fie bătut. El era unul și mic, iar părinții erau doi și luau proporții gigantice când se apropiau să-l pedepsească.

-Lior, uite, Etan a trimis un laptop pentru tine.

Sopa, mama Milei apăruse în pragul camerei și flutura cutia cu laptopul ca pe o bucată de ciocolată. Văzând surprinderea pe fața lui Lior își drese glasul și spuse:

–Ah , te-oi fi speriat, scuze, eu sunt Sopa ,mama Milei, poți să-mi spui pe nume.

Femeia se apropie de masă și depuse cutia cu laptopul, apoi se întoarse pe călcâie și ieși .

Lior continuă să admire pe cele două femei care râdeau și se veseleau aranjând hainele într-un mic dulap. Se simțea bine, în cameră mirosea puternic a citrice și a crizanteme și cantitatea aceea de haine îl amețea. Nu avusese niciodată atâtea tricouri, nu purtase niciodată blugi și văzuse nu unul ci patru bucăți. Maieuri, chiloți, cămăși fine , pulovere, bascheți de marcă erau despachetate pe rând. Avea o senzație pe care nu o mai întâlnise niciodată. Să fi fost fericire? Dacă așa era fericirea, atunci ar fi dorit să fie în fiecare zi fericit. Era ca și cum inima crescuse și se urcase la gât și se alungise până în stomac. Cine erau persoanele astea? De ce se purtau frumos cu el? În momentul acela de nedumerire capul lui Rian apăru în ușa întredeschisă. Fața lui era zâmbitoare și blândă.

–Mama Mila, pot să-i arăt lui Lior casa și atelierul?

Mila nu-l privi, era prea ocupată, făcu doar un semn cu mâna. Rian îi făcu cu ochiul lui Lior, apoi făcu semn cu capul să vină. Lior se ridică cu o față luminată la vederea celui care era salvatorul lui. Cei doi coborâră treptele.

Casa Milei nu era mare, dar avea o proporție calmă. Totul părea gândit pentru respirație: ferestrele, distanța dintre piese, lumina care cădea exact cât trebuie pe lemnul podelei. Rian îl lăsă pe Lior să meargă primul prin hol fără să explice. El doar deschidea uși. Biblioteca mirosea a hârtie și praf cald. Salonul avea canapele joase și o pianină în colț. Bucătăria era luminoasă, cu ceramică albă și plante aromatice la fereastră. Lior atingea suprafețele cu timiditate, avea nevoie să înțeleagă materia.

-Mama Mila vrea ordine fără rigiditate, spuse Rian.

– Și mai vrea și lumină care să nu obosească.

Lior ezită dacă să pună întrebarea care îl rodea. Rian se întorsese deja și se pregătea să iasă pe verandă când simți o frână. Întoarse capul. Lior se agățase de poalele hainei costumului și strângea încet cu degetele subțiri și fine. Îi apucă mâna ușor și o ținu între palmele lui late și fierbinți. Simți o urmă de ceai alb și o contrarietate.

–Ce e? Ai ceva întrebări?

Lior dădu din ca. Îl privi cu ochii lui frumoși, inocenți și spuse poticnindu-se:

–D-de ce…de ce o chemi mama Mila? Nu ea e mama ta, nu?

Rian continua să țină mâna fină a lui Lior și-l privi direct în ochi. Răspunsul veni cu o notă de tandrețe, dar și de tristețe.

–Mama Mila n-a putut avea copii și am petrecut în casa ei toată copilăria noastră, eu și verișorii mei, pe care îi vei cunoaște în curând. Când mamele noastre erau ocupate cu serviciul, mama Mila ne ducea și ne aducea de la școală, sau făceam temele la ea,sau pur și simplu ne jucam. Familia noastră e foarte unită, o vei descoperi încetul cu încetul…și…

Rian se opri o clipă. Ridică una dintre mâini fără să lase din cealaltă degetele fine care începeau să se încălzească și o puse delicat pe obrazul lui Lior mângâind ușor.

–Lior, ne mișcăm prea repede pentru tine? Noi am luat decizii fără să te întrebăm și poate că tu voiai altceva. Nu…nu asta e întrebarea…Te simți opresat? Obligat? Nu vreau să te rănim, să te simți jenat…

Lior ridică privirea și mierea irișilor se scufundă în valurile albastre, profunde, care îi dădeau atâta liniște și senin.

–Nu m-am simțit niciodată atât de liber și de liniștit ca acum. Eu…

Se opri și strânse dintr-o dată mâna care îi ținea palma, apoi continuă plecând capul:

-Eu nici n-am avut timp să-ți mulțumesc că m-ai salvat…eu sunt…eu mă simt…recunoscător și nu știu de ce…lângă tine e atâta liniște și pace…aș sta o viață întreagă să contemplu aceste senzații. Nu te cunosc ca persoană, dar mirosul acesta care iese din tine e ceva atât de apropiat sufletului meu. Iartă-mă dacă spun prostii. Eu…eu…e prima dată când miros pe cineva, nu mă lua drept un pervers.

Rian plecă și el capul și frunțile celor doi se regăsiră lipite una de alta. Rian îl prinsese de talie și-l apropiase de corpul lui , iar Lior depusese una dintre palme pe pieptul bărbatului Enigma. Lior inspiră profund și i se păru că ramuri enorme de chiparos îi învăluiseră protejându-i. Stătură un moment îndelungat așa, fără cuvinte și când Rian se dezlipi și-i dădu drumul, Lior scoase un oftat din toți rărunchii semn că ar mai fi vrut să rămână sub aripa odihnitoare a acelui Enigma.

Ieșiră în grădină. Iarba era tunsă scurt. Erau acolo, ca o efigie a bunului simț, crizanteme albe, lavandă și un eucaliptus de lămâie bătrân care umbrea construcția din spate…Atelierul. Rian deschise ușa de lemn. Interiorul era scăldat într-o lumină filtrată prin perdele subțiri. Pe mese, hârtii groase presate la rece, acuarele chinezești, boluri cu urme de pigment albastru cobalt și verde marin. Pe pereți… oceanuri…oceanuri liniștite, oceanuri frânte, oceanuri în furtună. Lior se apropie de una dintre lucrări. Un ocean aproape vertical, cu valuri grele, în nuanțe de indigo. Se opri foarte aproape de pânză.

– A pictat tensiunea apei… murmură el.

– Nu suprafața.

Rian îl privi din lateral. Lior nu mai era adolescentul adus în grabă dintr-o situație violentă. Era un artist care recunoștea alt artist. Pe masă, o cutie de acuarele se odihnea deschisă, Erau acolo pigmenți curați: albastru prusac, ocru galben, carmine. Lior trecu degetele deasupra lor fără să atingă. Ochii lui aveau o umiditate tăcută.

– Când cineva pictează așa, înseamnă că iubește oceanul.

Rian simți în acel moment că în Lior exista o profunzime pe care încă nu o măsurase.

–Eu cred că te vei înțelege foarte bine cu mama Mila.

Ieșiră. Grădina era liniștită. Aerul începea să se răcească. Rian mergea înainte și Lior îl urma. Apoi, fără să analizeze, întinse mâna și îl prinse ușor de mânecă. Rian se opri.

– Miroase a ceai… și a miere. Rian, simți?

Vocea lui Lior nu avea nimic provocator, era pură constatare. Rian se întoarse lent. Se aplecă până când ochii lor ajunseră la aceeași înălțime. Ochii lui Lior erau deschiși, fără apărare, fără joc.

 Nu știe, înțelese Rian.

Nu știe că miroase a el.

Ridică mâna și îi atinse din nou obrazul. Degetele lui, obișnuite să impună limită, acum desenau o linie tandră pe pielea fină.

– Simt. Evident că simt. Dar știi ce ceai e?

Lior inspiră din nou, mai atent.

– E foarte delicat… ceai alb?

Rian încuviință.

-Yin Zhen. Muguri de argint culeși devreme. Foarte puțini rezistă procesării.

Lior zâmbi ușor.

– Și miroase și a miere.

– Da. Miere.

Rian îi luă mâna în palma lui. Contactul nu fu brusc, nici impus. Mâna lui Lior rămase acolo să tragă un pui de somn.

 – Hai să pregătim unul. Ceaiul adevărat are nevoie de apă la temperatura potrivită. Nu trebuie să fie clocotită ci doar cât să-l deschidă.

   Lior îl privi lung.

– Îmi place să beau ceai.

Nu își retrăsese mâna. În schimb, degetele lui se așezară mai sigur în palma lui Rian. Chiparosul lui Rian, de obicei rece, disciplinat, simți o variație subtilă, dar nu era ca o pierdere de control, ci doar o încălzire. În aer, aroma devenea mai clară: ceai alb, miere crudă…și… ceva din rășina lui, care nu mai părea doar limită…da…devenea adăpost. Pentru o clipă, Rian realiză că efectul opresiv al feromonilor lui nu apăsa asupra lui Lior. În jurul lui Lior, chiparosul devenea lemn umed după ploaie. Și asta nu i se întâmplase niciodată. Grădina rămase nemișcată, iar în palma lui Rian, mâna lui Lior nu tremura. Tremura doar aerul dintre ei. Se simțea noul sentiment care se insinua încet în inimile celor doi…

……………..

Mașina opri lin în fața casei Siri. Motorul tăcu, lăsând loc zgomotului mării din depărtare. Rak era încă învelită în pătura groasă pe care Kiran i-o așezase pe umeri. Părul îi era încă umed, ochii roșii, dar respirația revenise la ritm normal.

Kiran coborî primul. Deschise portbagajul și scoase valiza pe rotile, apoi o ajută pe Rak să coboare din mașină. Privi casa cu o curiozitate deschisă. În spate se întrezărea o livadă de portocali. Copacii erau plini de fructe. Aleea ce ducea la ușa de la intrare era păzită la stânga și la dreapta de flori de sezon de toate culorile și multă iasomie Stephanotis.

Ușa se deschise înainte să apuce să bată.

Un bărbat la vreo 50 de ani, de o frumusețe aeriană, apăru în prag.

Prezența lui îl făcu pe Kiran să tragă aer în piept. Stătea drept, cu privirea calmă, însă intensă. Feromonii lui aveau acea notă de autoritate caldă care umplea spațiul fără agresivitate.

Ochii i se opriră imediat asupra fiicei sale.

-Rak.

Un singur cuvânt.

Rak îi evită privirea, pentru o secundă, apoi toată forța pe care o afișase în fața lui Kiran se topi. Se apropie și se aruncă în brațele lui.

–Tati, sunt așa de nefericită!

Kiran rămase la doi pași distanță, respectuos.

-Bună ziua, domnule, spuse el cu o voce senină. Căpitan de marină Kiran Naha. Fiica dumneavoastră a avut… o întâlnire prea entuziastă cu marea.

Chao Fah își ridică privirea spre el.

Îl măsură o clipă, dar nu pentru a-l intimida ci pentru a înțelege.

-A căzut?

Kiran zâmbi scurt, fără să pară frivol.

– Gravitația a fost implicată. Eu am intervenit la partea de recuperare.

Rak, încă lipită de tati al ei, murmură:

– A sărit după mine.

Chao Fah își înclină ușor capul.

– Îți sunt recunoscător.

Feromonii lui, stabili, se așezară peste spațiu ca o plasă protectoare. Kiran îi simți și nu se retrase. Îi răspunse instinctiv cu propria energie solară, curată, fără provocare.

– Era o zi prea frumoasă pentru tragedii, domnule.

O clipă de tăcere dădu echilibru acelei situații ciudate. Chao Fah vorbi șoptit.

– Rak, intră imediat. O să răcești.

Rak făcu un pas în interior, dar înainte să treacă pragul, se întoarse spre Kiran.

-Mulțumesc.

Vocea ei era joasă. Fără ironie.

Kiran își duse mâna la frunte într-un gest aproape ceremonial.

– Vânt la pupa, domnișoară. Sper să ne mai vedem.

Rak își dădu ochii peste cap, dar colțul gurii i se mișcă ușor.

Chao Fah coborî treptele un pas, apropiindu-se de Kiran.

– Dacă fiica mea ar fi fost în pericol real cu tine, ți-aș fi simțit intenția înainte să-mi spui numele. Pari un om bun.

Privirile lor se întâlniră.

Kiran nu clinti.

– Nu obișnuiesc să duc sirenele în larg fără acordul lor.

O umbră aproape imperceptibilă de amuzament trecu prin ochii lui Chao Fah.

– Casa aceasta își ține ușile deschise pentru cei care protejează, spuse el.

-Dacă vei dori vreodată să intri ca invitat, nu ca salvator, vei fi bine primit.

Kiran își îndreptă umerii, salută scurt, militar.

–Voi ține minte.

Se întoarse să plece apoi, amintindu-și ceva se opri și se uită peste umăr la Chao Fah.

-Apropo, frumoasă sirenă.

Apoi plecă spre mașină, porni motorul și demară fără grabă. Chao Fah rămase fără replică, dar gândi: ambra cenușie îi dădea un aer cald…Ar fi bun de ginere…

Pe drumul de întoarcere, Kiran redeveni el însuși, serios și tulburat de furtuni interioare. Îi fusese așa de teamă când femeia căzuse în apă. Dar nu lăsase să se vadă teroarea din sufletul lui. Dacă acum câțiva ani cineva s-ar fi găsit în preajma logodnicei lui…dacă ea ar fi avut norocul sirenei cu păr de soare…el nu ar mai fi fost atât de singur…Un gând îl duse spre ochii albaștri care dormiseră în mașina lui . Aerul din habitaclu încă mai păstra feromonii ei enervați. Zâmbi…Mirosea a bergamotă, fructul soarelui…Daaa…Sirena avea păr de soare și miros tot de soare. Oare cum era sufletul ei? Cine o întristase  atât de tare încât să-și dorească scufundarea eternă în mare? Trebuia să aprofundeze această problemă și mai ales…trebuia s-o revadă.