În momentul în care Hira ajunge acasă, pe când se pregătea să-și scoată pantofii de pe raftul din hol, aude vocea mamei sale din spate.
– Kazu-kun, vii acasă la cină azi?
– Nu știu, mă voi decide în cursul zilei. Te voi suna atunci.
– Întotdeauna spui asta, spune mama lui cu o față supărată.
Săptămâna trecută, Hira nu a venit la cină în două zile din săptămână și acest lucru a supărat-o pe mama lui; știe că nu ar face nimic nepotrivit, dar este îngrijorată de dieta lui.
– Bine, voi sta cu prietenii mei și voi termina niște treburi, dar promit că vă voi da un răspuns adecvat.
Hira se scuză repede și iese din casă pentru a fugi de acolo…
Când era la liceu, i se permitea să vină acasă târziu și să lipsească de la cină, dar numai pentru că era cu prietenii. Cu toate astea, la două luni după ce a început facultatea, când numărul zilelor în care întârzie crește, mama sa începe să se plângă zilnic.
Spre deosebire de liceu, unde a fost înghesuit într-o cutie mică numită sală de clasă, Hira a început o viață universitară bună.
Universitatea este un loc în care pot rezista doar cei cărora le place în mod fundamental să studieze, deoarece greutatea responsabilității este net diferită de cea din liceu.
Așa că studenții care nu au rezistat acolo au abandonat pur și simplu sau au ajuns rău.
Dar nu a fost cazul lui Hira, care s-a înconjurat de un cerc foarte bun. Mai mult, disprețul de sine, dorul de casă și gândurile de reprimare au dispărut de la el.
A fost norocos că a găsit un cerc care i se potrivea. A stat închis în el însuși atâția ani, încât nu s-a gândit niciodată că ar putea găsi oameni ca el, cu gusturi asemănătoare și ideologii comune.
La început mi-a fost frică și rușine de acest loc, mi-era teamă că nu va fi un loc prietenos, dar am decis să fac pasul cel mare, să uit totul și să dau o șansă acestui nou cerc. Apoi, într-o zi, un tip cu ochelari mi-a dat un fluturaș pe care scria: „Aș vrea să pot face asta”.
În prima zi de școală, în momentul primei prezentări de sine, toți studenţii din Sala Mare erau nervoși și se bâlbâiau ușor, alții erau disperați să vadă cine se va descurca mai bine și cum va decurge întreaga situație.
– Poate că bâlbâiala este normală în această lume nouă?
În mijlocul prezentărilor, un băiat din primul an, la fel ca Hira, îi adresează câteva cuvinte, din rândul alăturat, în fața lui.
– Oh, este dificil. Și fratele meu a avut această problemă când era mic, spune un student și începe să explice bâlbâiala tuturor celor care nu înțelegeau de ce se întâmplă.
– De fapt, la vremea respectivă nu știam că este o boală. Dar acum suntem adulți și cu toții trecem printr-o perioadă similară în timpul studiilor. Spune-mi, te rog, cine ar putea să râdă de așa ceva?
Hira este complet șocat de aceste explicații și tot ce-i vine în minte este…
Acest lucru nu a fost atât de ușor pentru mine, dimpotrivă, a fost ceva prin care a trebuit să trec în liceu. Se poate spune că şi conștiința acestor oameni este ușor diferită față de atunci.
Pentru Hira, este dureros să se gândească la cine a fost acum câteva luni, dar acum este diferit, este într-un nou cerc de cinci băieți.
Într-o zi, Hira a mers la un club cu alții și un grup de băieți a început să-l tachineze pentru că purta o cămașă în carouri și nu se potrivea cu moda. Atunci Hira a ridicat vocea, le-a răspuns și a scăpat de ei.
De data asta, este pentru prima dată când poate respira atât de ușor în afara casei.
În mod normal, cu noii săi prieteni, vorbeşte despre poze, aparate foto, jocuri și manga.
Acest lucru este bun pentru că sunt subiecte care îl interesează și poate să își spună părerea fără probleme. O dată pe lună trebuie să facă o prezentare cu un anumit subiect, dar în afară de asta, este un cerc cu o atmosferă relaxată.
În cea mai mare parte a timpului, noii săi prieteni își petrec vremea jucând cărți și shogi pentru a-și omorî timpul.
În prima zi de școală, ziua de prezentare a lui Hira, el se împrietenește cu un băiat pe nume Koyama, un băiat destul de drăguț și, de asemenea, destul de chipeș.
Koyama are un frate mai mare cu trei ani mai mare decât el, iar fratele mai mare este cel care se bâlbâie.
Din fericire, când a crescut, simptomele aproape că au dispărut, iar acum lucrează ca funcționar la o mică trupă de teatru care este bine cunoscută la universitate.
– Bâlbâiala este dificilă, nu-i așa? Oamenii care nu știu despre aceste boli sunt cei care se simt cel mai rău, pentru că nu știu deloc cum să le trateze.
– Da, nu este ușor și nici nu vreau să explic singur.
Dintr-o dată, Hira se simte binevenit, încă de la început, dar este ciudat să vorbească astfel cu alți oameni despre bâlbâiala sa, care a provocat un complex de inferioritate adânc înrădăcinat care l-a bântuit pe tot parcursul copilăriei.
– Apropo, Hira, ești liber în weekend? Vreau să ieși cu mine pentru o vreme.
– Pleci undeva?
– Da, Nishikigoi în parc.
– Părinții mei mi-au spus că ne-a invitat un profesor de la cursul de engleză la care participă mama mea.
– Se pare că am devenit dependent de peștii koi în ultima vreme, așa că am reușit să găsesc o grădină în Setagaya. Apropo, a sosit o donație de la un Nishikigoi mare, așa că vreau o poză și o vei face tu.
– Oh, este doar un hobby. Nu pot să fac așa ceva. În special, nu pozez ființe vii.
– Nu este cazul. Tu vii cu mine. Nu pot să uit surpriza pe care am avut-o când am văzut pentru prima dată pozele lui Hira.
– Dar sunt doar poze iraționale și lipsite de sens.
– Imaginea orașului, unde persoana a fost ştearsă, a fost surprinzător de bună.
– În Nishikigoi vei merge singur?
– Am spus că voi merge cu tine.
– Nu mă interesează Nishikigoi, dar e distractiv să fiu alături de Koyama.
Koyama zâmbește cu dulceață.
– Va fi dificil pentru mine, pentru că nu am fotografiat niciodată vreo ființă vie.
– Deci, mergem să bem ceva seara, după vizita la parcul piscicol?
– Nu, nu ies să beau ceva. Nu ies noaptea.
Hira a răspuns timid, dar nu a putut să se uite în ochii celeilalte persoane, ci a continuat să se uite la reclama pentru mâncare în pauza de masă. După cum se gândea, era plăcut să își facă prieteni, cu care putea vorbi despre subiecte comune.
– Ei bine, atunci Hira va fi cu mine în acest moment. Sau pot merge singur. Dacă nu ți-a plăcut acum, totul va fi bine oricum.
Koyama, care pare nerăbdător ca el să accepte, dar chipul său anxios se adâncește.
– Îmi pare rău. Nu este adevărat. Este de asemenea distractiv să fii alături de Koyama.
După aceea, Hira începe să caute informații despre Nishikigoi pe un telefon mobil, pentru că pentru el, a fotografia obiecte în mișcare, fie ele umane sau animale, nu este ceva ce poate face, plus că nu a învățat niciodată cum să facă acest lucru.
Cu toate acestea, va avea nevoie de o anumită tehnică pentru a fotografia Nishikigoi sub apă. După ce se decide asupra politicii de urmat, Koyama îl întreabă brusc:
– Ai fotografiat vreodată o persoană?
– Da.
– Este o rudă?
Hira doar îl ascultă, deși ar vrea să răspundă, nu poate.
– Poate. De ce? Pare imposibil ca cineva ca mine să fotografieze o persoană fără un sentiment profund?
După o clipă de tăcere, aude momentan o întrebare.
– Cine este?
Dar nu este o ea.
– Femeie, nu-i așa?
– E doar o persoană, o persoană minunată și incredibil de frumoasă. Nu poate fi clasificată nici ca una, nici ca alta. Dar, fără îndoială, este persoana care se află mereu în inima mea.
Așa cum spunea, iubește figura unuia, în pieptul lui Hira, care zboară puțin câte puțin pentru a scoate la iveală acea durere, pe care o poartă cu el de atâta vreme, acea durere care l-a determinat să fie aproape de moarte.
Dintr-o dată îi vine în minte „a muri ușor”, ori de câte ori se gândește la Kiyoi.
Kiyoi, acest nume îl doare atât de tare pe Hira, încât îl determină să se simtă ca și cum ar fi moartea însăși. Un cuvânt care pentru mulți ar putea fi atât de superficial, pentru Hira înseamnă totul: atât dragoste, cât și distrugere.
– Când am observat că Hira era atât de încrezător în a realiza acel lucru, l-am văzut generând o poză a acelui pește. Dintr-un motiv oarecare, am știut că Hira va avea un mare impact, spune Koyama.
– Dar eu realizez doar poze simple, ștergând persoanele care sunt acolo.
– Dacă da, poți fotografia un peisaj fără oameni de la început, dar asta are un efect de nedescris. Cum te-ai descurcat când ai fotografiat acea persoană?
– Încercam să fotografiez un peisaj, într-un loc pustiu, dar nu reușeam să îl reproduc într-o imagine perfectă și mă simțeam incomod din cauza distorsiunii subtile pe care o obțineam ca rezultat. Până într-o zi, când am obținut o imagine perfectă, am fotografiat-o fără să vreau și a fost incredibil. În ciuda a tot ceea ce spunea acea persoană, eram foarte îngrijorat de viitorul său. De aceea, am vrut să-i arăt ceva liniștit și mi-a permis să-l fotografiez. Acea zi a fost cu adevărat frumoasă.
– Oh! Toate astea m-au determinat să mă simt ca o persoană care suferă de un etern Chuunibyo*, a spus Koyama în glumă.
** Chuunibyo – sindromul liceului
Hira roșește, apoi se înclină în fața lui Koyama.
Koyama se uită la el cu tandrețe și spune…
– Îmi pare rău…
– De ce îți pare rău?
– Mă gândesc și cred că Hira este grozav. Îmi pare rău, îmi pare rău, spune Koyama.
Hira se înroșește brusc și mai tare, simte chiar și marginile urechilor cum îi ard.
– Hira, te duci la ședința foto de luna viitoare?
Subiectul conversației se schimbă brusc și Hira ridică din nou fața.
– Bine, următorul, un portret?
– Da, voi chema un model profesionist la studio, împreună cu mai multe universități. Trebuie să fii acolo.
– Dar, ți-am spus că nu mă pricep la oameni. De aceea nu cred că voi fi acolo.
– Se poate realiza. Cred că oamenilor nu le pasă. În plus, sunt acolo e pentru a fi fotografiați.
– Pot să fotografiez în mod normal, fără probleme, dar nu vreau să fotografiez acolo.
– Pentru că este special…
– Vreau să-l fotografiez pe el… fără alte ființe vii… doar pe el.
– Deci, ești sigur că nu vrei să mergi?
– Da, sunt.
– Vreau să-mi arăți poza aia.
– Îmi pare rău. Dar acea poză nu a fost făcută pentru a o arăta oamenilor.
Acea poză a lui Kiyoi este o comoară prețioasă pentru Hira, pe care a păstrat-o într-un loc foarte special în tot acest timp, și este ceva ce nu poate arăta nimănui, pentru că regele său nu trebuie să fie văzut de toată lumea.
Deși Koyama a insistat să țină poza în mână, Hira nu a făcut decât să refuze.
În mod obiectiv, acea poză este ca o dovadă a miracolului unic al trecutului lor, a timpului minunat și scurt pe care l-au petrecut împreună, unul lângă altul. Prin urmare, acea poză servește doar pentru admirare.
– Nu vreau să o păstrez, vreau doar să mă uit o dată. Să văd ce fel de portret a făcut Hira până acum… sau ce fel de persoană a fotografiat Hira.
– El este doar o singură persoană.
Apoi Koyama devine confuz și spune:
– Da, cred că este grozav.
– Ce?
– Ah… doar că am observat că obrajii tăi s-au înroşit brusc.
– Ei bine, asta nu este adevărat. Apropo, este o persoană foarte îngrijită. Dar și chipul său este o perfecțiune în sine, capul său este foarte mic, dar cu ochi frumoși, membrele sale sunt subțiri, dar bine conturate. Deși poartă aceeași uniformă, arată diferit în fiecare zi. Persoana în sine este simplă, sentimentele sale sunt de neînțeles, dar acum, poate, este prea târziu…
Hira continuă să vorbească despre acea persoană, persoana lui, regele lui.
– Unde e acea persoană?
…
– Îmi pare rău, nu am fost delicat.
– Nu, am fost puțin surprins, acum mă panichez de câte lucruri aș putea spune.
– Mă întrebam dacă ar trebui să renunț, spune Koyama, clipind.
– Nu știu despre ce vorbești. Cine vrea să renunțe?
De data aceasta Koyama roșește în timp ce se uită la Hira.
– Eu?
Koyama se înroșește ca niciodată, Hira își dă seama în sfârșit că i se încinge fața. Neștiind ce să facă cu evoluția neașteptată a conversației, Koyama expiră, apoi își întinde spatele și îl sprijină pe scaun.
– Când m-am prezentat, știam că Hira se bâlbâia, nu credeam că e problema altcuiva. Știu că fratele meu avea probleme încă de când era mic… Când mi-am dat seama de asta, mi s-a părut uimitor, de atunci m-am gândit că tu vei fi cel potrivit pentru mine… M-am gândit și eu de multe ori…
Roşeaţa din jurul ochilor devine din ce în ce mai întunecată, Koyama tace în cele din urmă. Hira nu l-a văzut niciodată pe Koyama în această stare. Ca să fie sincer, are probleme.
Este prima dată când îl privește romantic. Hira nu l-a văzut niciodată pe Koyama cu astfel de ochi, deoarece a fost fascinat doar de Kiyoi, dar acum și-a dat seama că poate să se uite la altcineva.
Cu toate astea, Hira crede, de asemenea, că nu va putea avea o relație cu nimeni pentru tot restul vieții sale, ceea ce îl dezamăgește și mai mult.
Acum, că știe ce simte Koyama, nu crede că se poate întâlni cu el și nici nu se poate uita la el ca de obicei. Ce ar trebui să facă această prietenie?
– Mi-a plăcut această atmosferă relaxată, dar îți mulțumesc foarte mult pentru tot.
– Îmi pare rău, dacă ai fost surprins să mă auzi spunând asta din senin.
În timp ce tăcerea se prelungește, Koyama își ridică fața.
– Nu, nu am fost doar surprins… Punem capăt prieteniei? a spus el, ochii lui Koyama devenind mari de uimire.
– De ce? Te-ai săturat de mine? Dacă da, renunț.
– Nu este cazul.
– Deci…
– Mă bucur de sentimentele lui Koyama, dar…
– Știu. Știu că este o situație dificilă…
– Există o persoană care îmi place. Acea persoană este proprietara comorii și a inimii mele.
– Știu. Nicio problemă. Doar că îmi place persoana de lângă mine și oh, aș fi atât de fericit dacă aș putea ieși cu el, a glumit Koyama.
– Pentru oameni ca noi, chiar dacă ai pe cineva care îți place, cel mai mare obstacol va fi dacă poți sau nu să fii inclus în povestea de dragoste a celeilalte persoane. Am avut mereu inima frântă înainte de a concura. Dar astea sunt dezavantajele de a iubi pe cineva de același sex. Mă bucur să știu că Hira este ca mine.
– Este mai ușor să taci și să nu te întorci la persoana în care ai încredere sinceră. Dar cine este el?
– Un sfânt, mormăie el cu îndrăzneală.
– Hmmm…
– Dar a fost suficient de prietenos pentru a se lăsa fotografiat?
– Nu. A fost doar un prieten ocazional.
– I-ai făcut cumva o poză, chiar dacă nu erai prieten?
– Mă simțeam obligat să-l urmăresc, după prânz sau după școală. Indiferent dacă se purta urât cu mine sau dacă nu voia să mă vadă. Pur și simplu trebuia să fiu lângă el.
Koyama se încruntă, iar Hira se impacientează.
– Era o persoană atrăgătoare. Am standardele mele, bune sau rele, nu mă pot mișca decât în funcție de ele, deci sunt o persoană egoistă, dar ce, cui îi pasă?
Hira își tot amintea de Kiyoi în inima lui, pe măsură ce vorbea despre el, vechea rană se întorcea și-l durea din ce în ce mai tare. Apoi Koyama a spus:
– Văd că ți-a plăcut foarte mult…
– Este adevărat. Nu există niciun motiv întemeiat pentru care să-mi placă. Dar nu pot controla asta. Nu pot să renunț la el chiar dacă aș vrea. Este o iubire, în care trebuie doar să servesc… fără întrebări… doar să servesc…
După ce bea băutura chi-hu*, Koyama ia meniul și întreabă:
– Ce gust?
*cocktail alcoolic cu diferite arome originar din Japonia.
– Nu-mi pasă dacă este un chu-hi de mango sau de prune, Kishu* este delicios.
*realizat din amestecul de macerare a fructelor cu un alcool neutru la care se adauga zahar
În cele din urmă, se întreabă unul pe celălalt ce vor bea, amândoi optând pentru o altă aromă, chu-hi de grapefruit.
– Deci, o luăm de la capăt.
Koyama își ridică paharul.
– Să toastăm?
– De ce am face-o?
– Oh, îmi pare rău că nu vrei. Ei bine, atunci, voi continua să doresc să fac ceea ce simt acum și ori de câte ori voi fi împreună cu Hira.
Hira ridică și el repede paharul și apoi toastează.
Lăsând în urmă confesiunea lui Koyama, el se gândește doar la cum să ajungă la un armistițiu, realitatea este că o iubește pe această persoană, are o conversație bună cu el, cu care poate vorbi despre orice. Dar realitatea este cum va fi de acum încolo.
Cei doi s-au repezit apoi în sala clubului, care era plină.
Mucegaiul crește pe pâinea pe care cineva a lăsat-o nemâncată, pentru că nu are cine să o mănânce sau să o păstreze. Același lucru îl simt și eu acum, trebuie să mă apropii de unele femei, este ceva ce trebuie să pun în practică, astfel încât să nu se întâmple nimic care să schimbe relația mea alături de Koyoma. Sunt atâtea fete frumoase la universitate, de ce? Nici măcar nu poți vedea o femeie aici?!!
