Pământ Pârjolit-Capitolul 27

Prea târziu

— Nu mai plânge, este numai vina mea.

Fang Fengzhi încremeni, iar dinții îi clănțăniră de câteva ori înainte să-i încleșteze cu putere. Tristețea și toate nedreptățile adunate în ultimii ani îi umpluseră sufletul până aproape de revărsare, iar în locul acela îl durea surd și apăsător. Pieptul îi era atât de strâns, încât abia mai putea respira. Încercă să tragă câteva guri de aer în grabă, însă, de îndată ce își desfăcu puțin dinții, sunetul pe care nu-l mai putuse ține înăuntru izbucni din gât asemenea unui vaiet sfâșietor.

Nu se mai putea opri din plâns, iar durerea strânsă în piept nu mai încăpea în el, revărsându-se din inimă și răspândindu-se în întregul trup.

Min Zhi nu spuse nimic, însă Fang Fengzhi simțea palmele calde care îi mângâiau spatele, urcând și coborând încet. Inima îl durea și i se umfla într-un mod neobișnuit, iar lacrimile nu se mai opreau. Fără să-și dea seama, își întinse brațele și îl cuprinse strâns pe Min Zhi de talie, de parcă numai de el s-ar mai fi putut sprijini, apoi se strânse în brațele lui.

De la început până la sfârșit, bărbatul nu îl întrebă niciodată de ce plângea, nu se înfurie din pricina zbaterilor lui și nici măcar nu încercă să-și justifice comportamentul. Pur și simplu îl ținu în brațe și luă asupra lui întreaga vină, despărțindu-l cu totul pe Fang Fengzhi de acea relație trupească greșită.

Fang Fengzhi plângea tot mai tare și nu se putea opri, iar lacrimile și secrețiile nazale îi curgeau împreună. Min Zhi era asemenea unui cuțit bont care, încet și fără cruzime, îi deschidea o tăietură în inimă. Nu îl durea, însă îl făcea să lase să iasă toate nedreptățile pe care le îndurase în acești ani.

Nu voia să-i arate bărbatului latura lui neplăcută. Numai că trecuse prea mult timp de când cineva se purtase cu el atât de blând.

Mintea îi părea scufundată în apă clocotită și topită cu totul, fierbinte și amețită deopotrivă. Fang Fengzhi obosise de atâta plâns, iar ochii i se umflaseră ca două piersici coapte. Nici măcar nu știa când ajunseseră amândoi întinși pe pat, însă Min Zhi continua să-l țină în brațe, cu palma așezată pe spatele lui.

Plânsul i se domoli treptat. Se strânse în brațele bărbatului și își trase nasul, în vreme ce ultimele câteva lacrimi, încă nerisipite, îi alunecau încet pe obraji.

Min Zhi îl ținu în tăcere, fără să spună nimic, până când suspinele lui Fang Fengzhi se stinseră în cele din urmă. Abia atunci își slăbi puțin îmbrățișarea și, când își coborî privirea, îl văzu pe Fang Fengzhi stând nemișcat, fără să îndrăznească să-și ridice capul, strâns în el însuși ca o broască țestoasă, probabil din rușine. Min Zhi nu îl sili, ci doar îl ciupi ușor de ceafă.

Glanda îi fu frecată de palma aspră, iar Fang Fengzhi se cutremură din tot trupul. De deasupra îi ajunse vocea răgușită și obosită a lui Min Zhi:

— Sunt foarte obosit, trebuie să dorm puțin…

Fang Fengzhi își mișcă încet capul și își ridică privirea spre Min Zhi, întâlnindu-i exact ochii. Bărbatul părea într-adevăr epuizat, cu pleoapele atât de grele, încât abia le mai putea ține deschise, privind spre el cu ochii coborâți.

Inima lui Fang Fengzhi tresări, iar neliniștea îl făcu să vrea să-și plece iar capul. Își deschise gura să vorbească, însă descoperi că gâtul îi era atât de răgușit de la plâns, încât nu putea scoate niciun sunet.

Glanda mușcată și rănită fu mângâiată din nou.

— Du-te și bea puțină apă.

După ce spuse asta, Min Zhi își închise ochii, iar în scurt timp respirația i se liniști și deveni regulată. Adormise.

Fang Fengzhi rămase nemișcat în brațele lui multă vreme, iar gândurile îi alunecară spre grămada de inhibitori împrăștiați pe podea.

Oare Min Zhi folosise toate dozele acelea în ultimele zile?

Nu era imposibil. Min Zhi era un Enigma, și, în mod normal, perioada de rut a unui Enigma dura mai mult decât a unui Alpha, în timp ce feromonii și dorințele lui erau mult mai puternice. Dacă nu ar fi folosit inhibitorii, poate că Fang Fengzhi ar fi fost deja marcat de un Enigma lipsit de rațiune.

Nu se putu opri să se simtă vinovat. Trupul lui Min Zhi cu siguranță nu putea suporta atât de mulți inhibitori, și cu toate acestea, cu puțin timp în urmă, se forțase să-l liniștească în timp ce el plângea și se zbătea. Comparativ cu ceea ce se petrecuse înainte, Fang Fengzhi simțea că se purtase pur și simplu nerezonabil.

Când observă urmele translucide de pe pieptul lui Min Zhi, lacrimi, secreții nazale și poate chiar propria lui salivă, obrajii i se aprinseră de rușine. Luă repede câteva șervețele și îl șterse, însă parcă tot nu era suficient, așa că se ridică din pat. Partea inferioară a trupului îi era atât de amorțită, încât aproape căzu la podea. Cum nu își găsi hainele nicăieri în apropiere, nu avu altă alegere decât să îmbrace cămașa și pantalonii prea largi ai lui Min Zhi, apoi se sprijini de perete și se îndreptă încet spre baie. Umezi un prosop și reveni, curățându-l pe Min Zhi cu grijă.

După aceea, se duse să bea apă și își căută telefonul multă vreme. Pe ecran erau patru sau cinci apeluri nepreluate, toate de la Fu Baiqi.

Fang Fengzhi strânse fără voie telefonul în mână, deschise ușa și ieși. Când menajera îl văzu, se apropie zâmbind și, fără să spună nimic nepotrivit, îl întrebă politicos:

— Doriți să intru și să fac ordine?

La gândul priveliștii dezastruoase din cameră, Fang Fengzhi se înroși brusc și începu să se bâlbâie:

— Nu, nu este nevoie, încă nu s-a trezit…

— Atunci vă este foame? Vă pregătesc ceva de mâncare.

Fang Fengzhi încuviință.

— Mulțumesc.

După ce mătușa plecă, Fang Fengzhi rămase acolo pentru o vreme, apoi se retrase într-o parte și îl sună pe Fu Baiqi.

Apelul fu preluat repede, însă nimeni nu vorbi.

Fang Fengzhi îl strigă cu ezitare:

— Baiqi?

După o vreme, de la celălalt capăt veni vocea rece a lui Fu Baiqi:

— Unde ești acum? 😡🤬😡

Fang Fengzhi nu răspunse. Judecând după tonul lui, Fu Baiqi trebuia să se fi întors în apartament și să fi descoperit că el nu era acasă. Nu știa dacă găsise sau nu vreo urmă a celor întâmplate între el și Min Zhi, iar Fang Fengzhi nu putea decât să rămână tăcut, fără să știe ce să spună.

Neprimind niciun răspuns, Fu Baiqi se încruntă puternic.

Fu Baiqi se întorsese chiar în ziua în care Fang Fengzhi îl sunase. De la momentul în care îl marcase impulsiv, nu mai îndrăznise să vină acasă, fiindcă feromonii lui se potriveau mult prea bine cu ai lui Fang Fengzhi, iar dacă s-ar fi întâlnit în perioada aceea, știa că nu s-ar fi putut controla nici măcar cu ajutorul inhibitorilor. Se temea că avea să-l marcheze definitiv, așa că alesese să stea departe.

Cu toate acestea, după apelul primit în acea zi, gândul la Fang Fengzhi nu îi mai dădu pace. Noaptea nu reușise să doarmă, iar în cele din urmă nu se mai putuse abține și se întorsese la apartament.

Înăuntru era întuneric. De îndată ce păși în locuință, Fu Baiqi simți un miros puternic și înțepător de feromoni care nu îi aparținea lui Fang Fengzhi. Semăna cu aroma unui Alpha de nivel S, poate chiar a cuiva și mai puternic, iar mirosul îi era ciudat de familiar, de parcă l-ar mai fi întâlnit undeva. Acum se împletea strâns cu parfumul de mușețel, într-o apropiere aproape intimă. Fu Baiqi se încruntă, simțind cum în el se ridica o furie pe care nu o putea controla.

Își spuse că fusese amețit de feromoni și că tocmai de aceea îl cuprinsese acea dorință posesivă. Întregul trup îi ardea, de parcă ar fi intrat în rut.

Pătrunse în camera lui Fang Fengzhi și aprinse lumina.

Nu era nimeni acolo, doar plapuma răvășită și câteva fiole de inhibitor folosite. Fără să știe de ce, Fu Baiqi își aminti dintr-odată de flaconul cu extract de feromoni pe care îl găsise în dormitorul lui Fang Fengzhi.

Oare de asta se folosise pentru a trece prin perioada de călduri? Însă el fusese cel care îl marcase, ceea ce însemna că Fang Fengzhi ar fi trebuit să poată depinde numai de feromonii lui. Deschise sertarul, dar nu găsi flaconul. Pentru o clipă, îi trecu prin minte gândul că Fang Fengzhi îl înșelase, însă îl respinse imediat. Lăsând la o parte dacă acesta ar fi avut curajul să facă așa ceva, cum ar fi reușit să atragă pe cineva cu feromoni de un nivel atât de înalt?

Nu mai putea rămâne acolo, așa că Fu Baiqi se întoarse și plecă, sunându-l în același timp pe Fang Fengzhi.

— Ce s-a întâmplat?

Vocea lui Fang Fengzhi îl readuse în prezent.

— Tu…

Fu Baiqi se opri. Fang Fengzhi nu îi răspunsese la întrebare, iar acest lucru îi trezi o neliniște greu de ignorat.

— Cu cine ești acum?

Fang Fengzhi își coborî privirea spre degetele de la picioare și nu îi răspunse nici de această dată. După o tăcere lungă, când Fu Baiqi îi rosti numele cu nerăbdare, Fang Fengzhi îi puse dintr-odată o întrebare care părea să nu aibă nicio legătură cu discuția lor.

— După ce ne-am căsătorit, ai fost cu altcineva?

Era întrebarea care îl măcinase de multă vreme. Nu știuse niciodată cum să o formuleze, însă acum, poate fiindcă ajunsese la capătul puterilor și nu mai voia să țină cont de nimic, fiindcă nu mai putea continua să sufere astfel, cuvintele îi scăpară pur și simplu.

La celălalt capăt se lăsă tăcerea, la fel cum se întâmplase și cu el mai devreme.

Fang Fengzhi înțelese răspunsul.

În sfârșit.

Își dorise întotdeauna să ia lucrurile încet cu Fu Baiqi și să le lase relației timp să se dezvolte, însă așteptase în zadar doi ani și, la sfârșit, nu primise decât acest rezultat.

Fu Baiqi nu simțea nimic pentru el și, de fapt, nu simțise niciodată.

Cu toate acestea, în clipa aceea, Fang Fengzhi nu se simți trist. Dimpotrivă, descoperi că durerea devenise aproape neînsemnată, ca și cum o povară grea i-ar fi fost ridicată de pe piept, iar el nu se putu opri să scoată un oftat de ușurare.

Din fericire. Din fericire, nu fusese el primul care trădase căsnicia lor. Din fericire, așa cum bănuise, Fu Baiqi avea deja pe altcineva.

Își ridică încet capul și expiră îndelung, apoi spuse:

— Ar trebui să mergem într-o zi la Biroul de Stare Civilă.

Nu mai exista niciun motiv să prelungească o căsnicie ajunsă în punctul acela.

În mod neașteptat însă, Fu Baiqi nu răspunse.

După o vreme, spuse altceva:

— Eu și Bai Zhen ne-am despărțit.

Pupilele lui Fang Fengzhi tresăriră. Amândoi știau ce însemna acea propoziție.

O amărăciune îi urcă în inimă. Fang Fengzhi își încleștă dinții, însă se prefăcu că nu înțelesese și scoase doar un sunet vag de încuviințare, fără să adauge nimic.

Nu se așteptase ca Fu Baiqi să încerce să le salveze căsnicia, însă era deja prea târziu. Dacă ar fi făcut acest lucru cu numai câteva zile înainte, totul ar fi fost altfel. Ar fi fost suficient ca Fu Baiqi să-i arate o urmă de ezitare sau de dorință de a-l păstra, iar Fang Fengzhi ar fi continuat fără nicio șovăire. Acum însă era prea târziu. Între ei nu mai exista fidelitate din nicio parte, iar prelungirea unei asemenea legături nu mai avea niciun rost.