Până la tine – Capitolul 15

Bip!

Saitharn lăsă telefonul în mână. Bateria era complet descărcată și îl puse pe noptieră.

Vârtejuri îi învârteau creierul, refuzând să-i dea drumul. Cuvintele lui Sila îi dădură așa o slăbiciune a corpului încât mâinile îi tremurau și picioarele îi slăbiră făcându-l să se prelingă pe podea.

„Dar munca este grea, chiar am nevoie de cineva să mă ajute, nu mă pot gândi la nimeni în afară de…tine”

Faptul că Sila se gândise la el ca ajutor la lucru nu era același lucru ca și cum s-ar fi putut gândi la el doar ca la …” Saitharn”, pur și simplu. Dar tonul lui Sila îl făcea să se gândească mai departe…atât de departe încât devenea înfricoșător…

Îi era frică de sentimentul care…putea veni pe neașteptate.

…..

Țrrr…țrrr…țrrrr…

Apelul primit, îl făcu pe Saitharn să iasă din transă. Gândurile lui rătăcite se opriră dintr-o odată. Se întoarse la realitate pentru a se concentra pe persoana care tocmai suna.

Nuea Chon Wattanawanit- Frate geamăn.

Trecuse aproape o lună întreagă de când nu se văzuseră.

În următoarea clipă Nuea Chon deschisese o conversație.

– Când vii acasă?

Erau primele cuvinte, urmate de altele pe care Saitharn le auzise de nenumărate ori…de atât de multe ori încât era obișnuit. Saitharn zâmbi în timp ce se așeză pe patul mic și ascultă vocea fratelui său geamăn. El continuă să spună asta și asta, iar Saitharn așteptă până când celălalt îi lăsă un spațiu pentru a spune niște cuvinte acestei persoane care era atât de departe.

– Am ceva să-ți spun.

– Ce este?

– Am acceptat o slujbă aici.

– …

– Poate că voi mai rămâne câteva luni aici.

Saitharn nu mințise, dar alesese să nu spună totul. El credea că există un motiv. Călătoria fusese o scuză. Poate că nu-i mai era la fel de greu, dar dacă perioada de a rambursa datoria dura mai mult…

– Lucrezi?

– Da…doar vreau să încerc pentru distracție…pentru a scăpa de plictiseală.

Saitharn știa că… să se trezească brusc și să caute de lucru…ar fi fost ciudat pentru Nuea, așa că el alesese să… folosească propriul obicei, acela de a se plictisi ca scuză.

– Nu te vei mai întoarce deloc? Adică… nu este ca și cum ai sta mult timp acolo, nu?

– Nu…nu e așa. Nu plănuiesc să rămân aici pentru totdeauna. Mă gândesc la asta. Nu sunt sigur dacă voi veni acasă sau nu. De fapt, vreau doar să continui să călătoresc până voi găsi locul potrivit pentru mine. Nu știu unde este, dar cred că s-ar putea să existe un loc în această lume, care este gata să primească oameni ca mine cu brațele deschise.

– Sunt îngrijorat pentru tine, nu încerc să te opresc de la nimic, dar vreau să fiu sigur că nu este periculos.

– Știi…eu am crescut.

– Știu, fratele meu geamăn mai mic a crescut.

Persoana de la capătul celălalt al firului vorbi cu un râset amestecat cu afecțiune. Saitharn zâmbi încet. El alesese să folosească cuvântul „crescut”, deși știa în inima lui că nu crescuse încă. Adevărat, cum spusese Nuea, Wattanawanich cel tânăr, era încă un copil care se pricepea să creeze probleme, nu era cu nimic diferit de ieri.

– Oricând voi dori să mă întorc, mă voi întoarce nu-ți face griji. Doar te rog să ai grijă de tine, spuse el pentru a suta oară această propoziție pentru a-și face fratele să se simtă în largul său. Asta se va întâmpla pentru totdeauna. Saitan voia să înceapă cu el și să se termine cu el.

– La început am crezut că o să-mi spui că ai un iubit.

-Nu, nu m-am gândit deloc la asta, răspunse tânărul, eliminând adevărul.

Nu voia să atingă acel cuvint… „dragoste”… Cuvântul suna prea înfricoșător.

-Saitharn, problema a trecut deja. Nu te bloca pe o idee fixă.

–Mi-e somn acum. Semnalul nu este bun așa că ar fi mai bine să mergem la culcare. Vorbim mai târziu.

Schimbase subiectul cu persoana de la celălalt capăt al firului. A fugi de probleme era un obicei copilăresc pe care îl avea de mult timp, dar pe care nu-l putea repara. Era atât de vechi și de înrădăcinat și se părea că nu putea fi în măsură să-l schimbe vreodată.

……………………..

Sila se trezi să facă mișcare vineri dimineața devreme, la sfârșitul lunii. Persoana înaltă făcea jogging prin zona din jurul casei. Spatele lat era transpirat și fiecare mușchi era bine proporționat. Să rămână prea mult inactiv după ce lucrase câteva zile la rând ar fi însemnat să-și neglijeze sănătatea. Propriul lui corp se schimbase după vârsta de 35 de ani. Nu era un obstacol pentru el să alerge. Pha Liang  făcea deseori exerciții regulate, dar avea atât de mult de muncă încât nu exista timp liber. Chipul lui frumos era orbitor în acel moment. Cu sudoarea pe tricoul alb strâmt, arătând mușchii pe care mulți îi admirau, oamenii erau întotdeauna fascinați la vederea lui Sila. El făcu exerciții până la răsăritul soarelui, apoi alergă înapoi spre casă.

Casa părintească era mare, un spațiu ticsit până la refuz cu amintiri familiale, chiar dacă stâlpul familiei nu mai exista.

–Te-ai întors deja? Du-te să faci un duș. Apoi coboară să mănânci micul dejun, îl salută Khun Suphanuch pe singurul său fiu cu un accent comun.  Motivul limbajului comun era că inițial se născuse și crescuse în Bangkok, dar din cauza destinului găsise iubirea cu cineva dintr-o regiune străină.

– Ce mâncăm la micul dejun în dimineața asta?

– Am făcut rulouri de salată ca gustare.  Am văzut o pungă de salată verde în frigider și am preparat gustări. Este delicioasă și proaspătă. O să fac pachete și o să dau și celorlalți.

Răspunsul mamei îl făcu să i se înmoaie picioarele. Era pe cale să urce la etajul 2 și simți cum îngheață pe loc. Sila se întoarse, se uită la mama lui care purta platouri cu salata de la Saitharn și nu putu vedea decât frumusețea și eleganța ei cu o privire mirată în ochi.

– De unde ai spus că vine salata pe care ai preparat-o?

–  Din frigider. Mama a văzut că era o pungă mare, așa că am împărțit-o ca să fac rulori.

Persoana care era ocupată cu organizarea mesei de la micul dejun, răspunsese cu nonșalanță contrar comportamentului fiului său.

Sila rămase pe loc, înțepenit.

– Mamă, salata este a mea, nu o împart cu nimeni, spuse el cu hotărâre.

Capul de preț al marelui șef al lui Phu Saeng Dao amețise înțelegând clar de unde venea salata.

– Salata este a mea. Tu poți împărtăși lucrurile tale, dar nu pe ale mele.

–  Dar punga era foarte mare, probabil că va trebui să mănânci 3 mese timp de mai multe zile pentru a o termina.

– Da, da, o pot mânca singur pe toată.

D-na Supanuch  se încruntă,  întrebându-se de ce fiul său, de 35 de ani, devenise brusc posesiv. Putea avea mâncare oricât dorea. Sila în mod normal nu mânca niciodată aceeași mâncare de mai multe ori. La 15 minute după ce tânărul Pha Liang terminase de făcut duș, micul dejun începu în familia Wongwatcharapaisarn. Doamna Supanuch se uită în secret la bolul cu terci de orez care scăzuse cu mai puțin de jumătate. Rulourile de salată se mâncau ca prăjiturile calde.

– Fiule, îți plac atât de mult? Nu am bănuit că fiului meu chiar îi va plăcea acest meniu pentru că nu te-am văzut niciodată mâncând așa ceva, spuse d-na Supanuch când îl văzu mâncând și refuzând să vorbească.

Sila  dădu din cap ca răspuns, în timp ce luă ultima bucată de pe masă și o băgă în gură înghițind-o, terminând prin a lua o gură de apă care era pusă în apropiere.

– Îmi plac, sunt foarte bune.

– O,  mami, e ceva despre care aș vrea să-ți vorbesc, spuse cu un ton calm mama lui Sila.

D-na Supanuch puse jos ceașca de cafea din mână. Fața ei era acoperită cu multe produse cosmetice pentru a reduce aspectul vârstei.

– Da.

– Îți amintești de Pha Liang al lui Khampha? Proprietarul lui Khum Rim Pha Resort?

Mama lui știa că fiul ei îl cunoștea foarte bine, era o familie din împrejurimi, dar întrebarea fusese pusă doar să poată începe discuția.

–  De ce?

– Pha Liang Khampha vrea să ne invite să mergem să mâncăm cu familia lui.

Cuvântul „familie” fu conștientizat imediat de Sila.

Știa tot în ceea ce privește membrii acestei familii.

Unu, Pha Liang Khampha, doi, mama vitregă Panwad, trei, fiul cel mare Maen Muang și în cele din urmă fiica cea mică, Prae.

– Sunt ocupat astăzi, e ultima vineri a lunii și trebuie să merg în oraș.

Sila refuză imediat, fără să se gândească de 2 ori.

Cunoștea foarte bine adevăratul scop al acestei invitații. Adevărul despre Pha Liang  Khampa era că voia să construiască o relație cu familia sa pentru beneficii în afaceri. Sila putea citi jocul. Cealaltă parte voia să-și lase propria stațiune să fie cunoscută ca una din același grup cu Phu Saeng Dao Hotel. Pentru a face upgrade la cazare și să-și mărească puterea și prestigiul. Dar sincer vorbind, dacă era vorba despre consecințele care urmau, ea voia o alianță prin căsătorie care să-i ajute și să-l sprijine cu un rezultat bun. Dar această opțiune era una de neconceput pentru Sila. Acesta nu era modul lui Sila de a acționa în afaceri.

– Mama știe, folosești munca drept scuză pentru că îți este puțin frică de Prae. Nu voi insista.

D-na Supanuch nu avusese niciodată mentalitatea de a-și forța copilul să facă ce nu voia.

– Mulțumesc foarte mult mamă.

– Nu-ți place fiica lui, copile? Nu e destul de frumoasă?

– Este frumoasă, dar nu-mi place de ea.

Încă o dată, Sila răspunsese imediat. Fără a sta pe gânduri, cana fierbinte de cafea din mână, fu ridicată și luă înghițitură delicată, savurând gustul amar înainte de a o repune la locul inițial.

– Fiule, tu nu te gândești să te uiți la cineva ? Nu mai ești chiar atât de tânăr. Nu te gândești să-ți cauți o iubită și să o aduci în familia Wong Watcharapaisarn ?

Ea scoase în secret, un oftat trist. Din momentul în care se născuse și crescuse până când fusese adult, nu existase niciodată un moment în care Sila să fi adus pe cineva în casă.

– Dar aici o am pe mama.

– Nu este același lucru. Eu te iubesc, știi, dar iubirea sub altă formă este la fel de minunată.

 – Ști, așa cum s-au iubit mama și tata , spuse, tânărul Pa Liang zâmbind.

Nu era vorba că Sila nu credea în cuvântul „dragoste” sau în cuvântul „familie”. Tocmai în acel moment, însă, simțea că era departe de acele cuvinte. Erau prea multe sentimente de suportat.

Ochii femeii se luminaseră… erau ca un amestec de fericire și tristețe când se gândea la chipul sufletului ei pereche care murise. Doamna Supanuch trăia cu durere după ce timpul cu soțul ei se scursese. Cel mai rău era să se gândească la asta cu fericire.

– Sună greu de înțeles.

– Vei înțelege singur în ziua în care vei întâlni pe cineva cu care vei dori să fii.

–  Persoana cu care voi dori să fiu?

– Da, trebuie să înceapă cu ceva simplu. Vei sta și te vei uita la zâmbetul ei. Nu te vei simți niciodată plictisit. Vei dori să fii alături de ea multă vreme, chiar dacă vei fi obosit, te vei gândi mai întâi la ea. Vei dori să-i auzi vocea. Vei dori să-i vorbești.

O persoană cu experiență îl făcea pe Sila să asculte acele cuvinte.

Nu știa știa cum să găsească pe cineva care merită. Dar de unde avea impresia că doar o privire era în mintea lui.

El, Sila Wongwatcharapaisarn, simțea ceva profund care nu putea fi înțeles și nu avea niciun motiv să și-l explice. Chipul zâmbitor al cuiva ieșea în evidență clar.

Saitharn Wattanawanichi

– Te gândești la cineva Sila?

Cuvintele mamei avură un efect, făcându-l pe tânărul Pha Liang să se oprească din gândit. Imaginea cuiva era încă clar în mintea lui, dar răspunsul care ieși fu altul.

Era un contra-discurs.

– Nu, mă gândeam puțin la muncă, mă întorc în seara asta, mamă.

Tânărul Pha Liang schimbase subiectul, iar privirea i se întoarse la ceașca de cafea fierbinte cu fața încă perfect modelată și fără expresie. Greșise să aibă asemenea gânduri în minte.

– Ai grijă când conduci noaptea, în unele locuri sunt drumuri în construcție. Dacă vrei, ai grijă când conduci spre casă, dar dacă este foarte târziu, cred că ar fi mai bine să rămâi în oraș.

– Mai bine nu,  știi foarte bine că nu îmi place să petrec noaptea în altă parte.

Trebuia să meargă în oraș la fiecare sfârșit de lună. Sila lua întotdeauna mașina și revenea să doarmă acasă… În afară de acea dată…Se pierduse cu firea…accidental…se lipise de acel copil și refuzase să plece acasă.

– Am făcut asta ultima dată când nu am venit acasă. Dar atunci era imposibil, a 2-a zi aveam o întâlnire de lucru, nu voiam să fac o pauză, a fost singura dată.

Sila o făcu pe propria mamă să rămână nedumerită.

– Despre ce dată vorbești? Eu vreau doar să ai grijă de tine, mama este îngrijorată.

– A, nu am înțeles, recunoscu el înainte de a se scuza.

Apoi se întoarse și plecă să-și îndeplinească propriile îndatoriri.

Sila nu se ducea astăzi la hotel. Și nu avea niciun plan de a merge la fermă, iar subordonatul apropiat, Chakkrit, îl adusese la casa principală.

– Astăzi lucrurile sunt bine la fermă și la hotel, nu?

–  În mod normal ar trebui să fie seara devreme o petrecere a fermei. Muncitorii se vor distra împreună, așa facem întotdeauna.

Chakkrit raportă tot ce știa despre ultima vineri a lunii.

– Majoritatea muncitorilor agricoli vor fi răsplătiți și recompensați și vor fi date salariile.

– Ok, e bine să se distreze. Chris, eu va trebui să plec în oraș.

– Nu preferi să merg cu tine?

– O, da, dar de data asta nu trebuie să-l iei și pe Saeng cu tine. Lasă-l să stea aici și să vegheze.

Cuvintele „ să stea și să vegheze aici” nu fuseseră explicate de proprietarul fermei, dar mâna dreaptă a lui știu imediat că a veghea aici erau doar cuvinte de acoperire penetru celelalte comenzi care erau ascunse în această propoziție dacă vorbea corect. Ar fi trebuit să spună că Saeng trebuia să rămână pentru a avea grijă de Saitharn…ar fi fost probabil mai potrivit ca intenție.

………………….

Sfârșitul lunii mai corespundea cu începutul sezonului ploios. Era cel mai potrivit pentru plantarea arborilor de ceai. Saitharn urmărea lumina venind din zona terenurilor pentru pregătirea pentru plantare. El avea o față dulce, orbitoare și era plin de transpirație în timp ce ochii se concentrau asupra arborelui de ceai din mână.

– Ce fel de arbore de ceai este acesta? E Oolong? întrebă băiatul cu pielea albă.

Era responsabil de ultimul său copac plasat într-o groapă din pământ, care fusese săpată de el făcându-l să gâfâie și să respire greu.

– P’Saitharn, ce spui?

Saeng care terminase primul lucru veni să i se alăture. Întrebase din nou, pentru că acum Saitharn se aplecase să planteze copăcelul, ceea ce făcea să audă mai greu întrebarea.

– Am întrebat despre copacul pe care l-am plantat. Ce fel de arbore de ceai este, Oolong, ceai verde sau altul?

– O, am uitat să explic. Probabil că mulți oameni nu știu că de fapt ceaiul verde, ceaiul negru și ceaiul Oolong provin din arborele de ceai.

Saitharn era încântat să afle noi cunoștințe și era destul de interesant. Tocmai plantase unul și își folosi vârful nasului pentru a adulmeca aroma lui. Expresia lui nevinovată, îl făcu pe cel care privea să zâmbească în secret.

– Nu cred că miroase a ceai Oolong.

Mormăise de parcă ar fi vorbit el însuși mai mult decât dorea să întrebe. Își folosi ochii pentru a explora. Caracteristicile fiecărei frunze de ceai erau detaliate meticulos.

– Nu e nimic diferit la origine. Totul depinde de procesul de producție care include fermentarea, coacerea, aburirea, uscarea la soare și frământarea. De exemplu, ceaiul verde este un ceai netratat, ceaiul Oolong este ceai obținut parțial prin procesul de fermentare, ceaiul negru este ceai care a trecut prin procesul de fermentare complet, culoarea și gustul ceaiului vor fi diferite.

Ca întotdeauna Saeng exalta de bunătate. Îi plăcea să meargă cu Saitharn. Purta întotdeauna echipamentul greu. Ei mergeau primii pentru a evita oamenii care erau în urmă.

– Toată lumea pare foarte entuziasmată astăzi, nu?

Saitharn vorbise după ce văzu că toți muncitorii lucrau extrem de sârguincios, unii oameni își îndepliniseră sarcinile acum 20 de minute. Dar el fusese singurul care termina treaba cel mai încet.

– Bineînțeles, este vineri și sfârșitul lunii, ziua pe care toată lumea o așteaptă. În plus, azi devreme, toți cei de la fermă vor mânca și sărbători împreună, așa că de aceea sunt atât de entuziaști.

– Mâncare?Sărbătoare?

Ochii lui Saitharn se luminară și Saeng  trebui să explice pentru a-i opri gândurile care fugeau prea departe.

– Nu e ceva deosebit, doar o mică sărbătoare.

– O, deci… cu ce ocazie?

– E ziua de salariu.

Cuvintele pe care băiatul se aplecase și le șoptise, făcură ca ochii persoanei cu pielea albă să strălucească și mai mult decât înainte. Lucrase toată luna și uitase complet, nu-și amintea deloc.

– Repetă, ce zi este astăzi?

– Este deja sfârșitul lunii.

– Și când voi primi banii?

De data aceasta, Saitharn devenise el însuși încântat de primul său salariu. El putea spune  cu deplină încredere că îi câștigase cu propria sa muncă.

– În această seară Khun Davipha ți-i va aduce. Așteaptă să-i primești.

– Dacă retrage 10.000 de baht, ar trebui să rămână un total de 130.000 de dat înapoi. Iar mie îmi vor rămâne 5000 de baht.

Saitharn își calcula totalul. Uitase să îl întrebe pe Sila, nu știa cât de mult va trebui să plătească pentru reparațiile propriei mașini. S-ar putea să nu fie suficient doar să lucreze la fermă.

– E ceva în neregulă P’Saitharn? spuse Saeng îndreptându-și atenția către micul senior când văzu că celălalt era tăcut.

Parcă se gândea la ceva în mintea lui.

– Nu e nimic, Saeng. Pha Liang va veni astăzi la fermă?

– Nu. Astăzi este ultima vineri a lunii. Pha Liang merge de obicei în oraș pentru a se duce la „S”Club.

„S” Club. Un loc de divertisment în centrul orașului pe care Saitharn și-l aducea bine aminte. Acolo îl cunoscuse prima dată pe Sila. Se plimbă pe alee fără să stea pe gânduri.

– Despre ce altceva ai vrea să întrebi? Nu este responsabilitatea lui Pha Liang să dea salariile.

Oare Sila se va duce la club pentru a își găsi fericirea? Din ce motiv?

Nu era o chestiune importantă pentru el, era doar curios un pic.

– P’Tharn! P’ Saitharn!

 – Ce…ce este? strigă Saitharn care era scufundat în gândurile lui, ridicând o sprânceană.

Mai întâi îl privi pe tânăr, fără să înțeleagă reacțiile acestuia.

– De ce nu te îndrepți spre cantină? Este ceva în neregulă cu tine?

Cuvintele persoanei din fața lui îl puseră dintr-o dată, pe Saitharn  pe gânduri brusc. El mătură cu ochii împrejurimile și își dădu seama că se îndepărtase de la drumul inițial.  Corpul subțire fu uluit de întrebare, incapabil să răspundă corect, neștiind cum să-i explice lui Saeng. Cum putea să înțeleagă persoana din fața lui, pentru că nici el însuși în acel moment nu înțelegea nimic.

– Ești bolnav?

– Nu, doar eram distrat.

– Să mergem, toți așteaptă acolo.

Saitharn îl bătu pe umăr pe tânăr și îi trimise un alt zâmbet, alinându-i grijile. Apoi o luă înapoi pe traseul inițial. Saeng îl privi din spate. Era mereu plin de neînțelegeri.

Cantina centrală găzduia evenimentul de astăzi și era plină de oameni. Saitharn le văzu pe Paa Daeng și pe Ing Dao ocupate la bucătărie. Un platou imens cu diverse feluri de mâncare fusese scos și pus pe masa din mijloc. Atmosfera era deosebit de animată. Meniul era de două ori mai bogat decât într-o zi normală.

– Sawasdee Kha, Khun Saitharn, Ai’Saeng.

Ing Dao fu prima care îi salută pe cei doi. Tânăra zâmbi și se uită în ochii lor. Paa Daeng ridică privirea și văzu persoana respectivă, băiatul acela cu pielea albă care stătea în picioare și se uita la fiecare oală cu mâncare, cu ochii plini de interes și de curiozitate.

– Sawasdee Krub Khun Ing Dao. Astăzi avem multă mâncare.

– E mâncarea preferată a oamenilor de aici.

– Ce este?

De fapt, el recunoscuse  doar un singur lucru de pe masă: apa.

– Nam Prik Noom[1] e o mâncare cu care nu ești familiarizat. În oala aceasta este Laab Kua[2]. Dincoace este Bok Choy[3] cu oase de porc și asezonată cu sos de pește fermentat. În ultima oală este Hang Lay Curry [4], explică Ing Dao cu atenție, apoi continuă un pic îngrijorată:

– Crezi că vei putea gusta toate aceste lucruri pe care nu le cunoști?

–  Par foarte bune, răspunse Saitharn, liniștind-o pe femeie.

Chiar dacă nu mâncasem niciodată acest feluri de mâncare, asta nu era nici o problemă. Saitharn luă mâncare un pic de peste tot, puțin câte puțin din fiecare meniu. Apoi se duse într-un colț alături de Saeng, care se uita la el din când în când în secret.

– Cum e? E delicios?

– E delicios , dar e picant. Am mușcat o bucată de ardei iute din Laab Kua.

– Apă?

Saeng schiță un zâmbet în timp ce îi dădea un pahar cu apă. După ce luă o înghițitură, Saitharn scoase limba și-și linse buzele. Fața lui deveni mai dulce și mai strălucitoare, buzele lui erau acum umflate și roșii, puțin mai mult decât de obicei. Era ca și cum făcea o poză. Mulți oameni care treceau pe acolo îl văzură privind și zâmbind.

– Mulțumesc Saeng… Oh, Khun Vi, Sawasdee. Vrei să mâncăm împreună?

Saitharn ridică mâinile în semn de salut către tânăra nou sosită și o invită rugând-o să stea jos și să mănânce împreună.

– Și mie mi-ar plăcea să mănânc, dar astăzi trebuie să mă întorc acasă pentru cină, spuse Davipha pe un ton sarcastic.

– Păcat, îmi doresc din inimă să rămân. Petreceți împreună. Nu o pot lăsa pe Khun Supanuch să stea singură. Data viitoare mă voi alătura și eu grupului. Va trebui însă să mă scuz mai întâi să-mi fac propriile îndatoriri ,spuse secretara zâmbind, apoi îi făcu cu ochiul în mod jucăuș înainte de a se duce la masa ei obișnuită.

Într-o clipă, mai mulți angajați se repeziră. Treptat și alții se ridicară de la mese să se ducă să stea la coadă. Erau organizați, surprinzându-l pe Saitharn.

– Ce fac?

– Stau la coadă pentru a-și primi salariul.

La sfârșitul acelei scurte fraze, Saeng îl văzu lăsând furculița dintr-odată. Bău o gură de apă, se ridică repede și plecă.

– Hai să mergem, să mergem repede, ridică-te.

– Ești deja sătul?

-Nu, nu încă, ne întoarcem să mâncăm după ce primim salariul.

Cel care vorbea nu mai rămase și să aștepte. Saitharn aproape că fugi cu ochii limpezi, cercetând oamenii. Pentru el era o noutate să stea la coadă. Saeng nu se putu abține să nu zâmbească. Luă telefonul mobil și apăsă pe înregistrare, după ce văzu ce făcea băiatul. Făcu o poză și o trimise fratelui său . Câteva clipe mai târziu scrise un mesaj scurt pe ecranul telefonului.

Ce fel de persoană poate fi atât de adorabilă?

[1] Sos gros de chili prăjit thailandez. Este ușor de făcut cu un amestec de ardei iute verde prăjit, usturoi, ceapă de apă și un praf de sare pentru a crea un sos gros care este pur și simplu irezistibil.

[2] Mâncare specifică Chang Mai Thailanda numită  laab nuea ( nuea = nord) sau laab kua . Este făcută din carne tocată amestecată cu condimente specifice zonei, dându-i o aromă diferită de orice alt fel de mâncare din bucătăria thailandeză.

[3] Cunoscută și sub denumirea de varză chinezească sau Pak Choi

[4] Tocană de porc cu pastă de curry care este marcată de aciditatea tamarindului și de picantul usturoiului în saramură și a ghimbirului tânăr. Acest curry este  tipic nordului Thailandei. Cu toate acestea, este mai puțin cunoscut în afara regiunii și nu pare să fi trecut granițele țării…