Până la tine – Capitolul 18

Înțelegând că „obișnuia să”

În general, creierul sau inima sunt cele care comandă. Dar aici totul se făcea după instinct.

– Poți să mă mângâi pe păr?

Sunetul se auzise puternic, buzele fierbinți îl făceau pe Sila inconștient, aproape beat. El numără până la 10 , în timp ce își jură că nu va agresa niciodată un copil beat.

1…2…3…

– Fă-o pentru mine, spuse Saitharn care îl hărțuia cu limba, lingându-l de-a lungul colțului gurii.

Silueta înaltă era nemișcată ca un călugăr făcut din cărămidă și ciment. Sila avea o expresie calmă pe față, deși sentimentele din inima lui erau complet opuse a ceea ce exprima în exterior. Voia să sară și să-l zdrobească pe copilul cu pielea albă, să-l sărute aprig și să-l strângă în brațe tare…tare de tot.

4…5…

– Khun…fă…fă-o…

De data aceasta părea că Saitharn nu va renunța. Simpla intenție a omulețului care se mișcase, se urcase și se așezase în poala lui fără să anunțe, spunea multe. Sila se înmuie. Saitharn ridică cele 2 mâini pentru a sprijini obrazul acestuia înainte de a-l săruta. Greutatea băiatului făcu inima lui Sila să tremure. El continuă să repete aceleași numere de vreo 4 sau 5 ori și în cele din urmă îl forță pe Saitharn să-l apuce de șolduri ca să se ispitească unul pe altul. Se apropie de celălalt înainte de a-l săruta și de a-i lăsa amprente pe gât. Era hipnotizat de acest băiat tânăr. Era un sărut fierbinte cu o senzație nemaiîntâlnită, dar Sila știa că nu era încă timpul potrivit. În acel moment putu înțelege de ce persoana din fața lui voia să facă asta, de ce continua să se îndemne să facă altfel de lucruri. Asta, inclusiv consumul de alcool. Totul avea rolul de a acoperi o întristare ce era împrăștiată în tot corpul și mintea lui. Limba mică rătăci în jurul gurii lui, urmărindu-i nenumăratele minute de amețeală toxică și închise ochii când fu sărutat de bărbatul mai în vârstă. În colțul gurii, limba era moale, dar făcea să-i tremure tot pieptul.

– O voi face cu tine doar când vei fi conștient, Saitharn, vorbi Sila uitându-se la el.

Era oare el o persoană bună? Nu știa, doar că nu voia să folosească oportunitatea atunci când persoana era sensibilă și slabă.

– Nu înțelegi… eu vreau să dorm….eu nu pot…dormi… nu înțelegi. Nimeni nu înțelege.

Vocea dulce era amestecată cu lacrimi și suna neclar. Saitharn vru să se ridice pentru că persoana din fața lui nu-i oferea răspunsul dorit.

– Nu plânge… este de ajuns.

Acele cuvinte îl făcură pe băiat să conștientizeze realitatea. Lacrimile din ochii lui începură să curgă din nou. Nu știa pentru cât timp, dar Sila îl ținu în brațe și nu îl lăsă să fugă. Folosi vârful degetului pentru a-i șterge ușor lacrimile. Nu voia să-l lase să plângă. Frumusețea băiatului îi rănea grav inima și nu mai știa ce să spună. Sila reușise să-l înțeleagă pe Saitharn…chiar părea insomnie. Acumulată, era o variabilă mare care făcea ca Saitharn să caute un adăpost intim, ceva care să-l ajute să petreacă o noapte liniștită. Acea tortură numită insomnie trebuia să fie vânată cât mai repede posibil.

– Voi avea coșmaruri, voi avea iar coșmaruri.

De data aceasta Sila nu folosi cuvinte reconfortante, el doar îmbrățișă persoana care se afla în poala lui ,folosind palma caldă pentru a-i apăsa capul pe umărul său lat. Îi mângâie părul moale  în timp ce acesta continua să vorbească despre cruzimea cu care trebuia să se confrunte în fiecare noapte.

– Eu nu vreau să visez. E foarte rău…

De fiecare dată când Saitharn făcea o mișcare de a se îndepărta, Sila îl ținea strâns, din ce în ce mai strâns, dar nu în mod violent. Fu suficient ca să-l facă pe Saitharn să se calmeze.

– Sunt obosit.

Vocea persoanei din poală era ca cea a unui copil și nu știu de ce, el ridică ușor bărbia atingând pieptul omului. Simți că îmbrățișarea lui Sila acționa ca o pernă necesară care îl va ajuta să-i stimuleze somnul. Pierdut de mult timp, Saitharn se simțea prea epuizat pentru a continua, iar conștiința lui slabă fu îndepărtată încet din corp. Somnul începu să se împletească cu cuvintele celuilalt.

– Sunt chiar aici, dormi.

Era un cuvânt gravat adânc în interior și mintea ascultătorului deveni  inconștientă.

…………………..

În acea dimineață, vremea în Chang Dao era destul de aspră. Cu fiecare zi ce trecea, temperatura scădea mai mult din cauza ploilor abundente.

Aproape toată noaptea Chakkrit fu nedumerit de dispariția fără de urmă a propriului său șef. Nu putea să-și dea seama unde plecase Sila. Nu-l găsise acasă, telefonul era oprit, s-ar fi putut spune că fugise. Chiar folosise din timpul lui liber pentru a căuta cealaltă persoană peste tot, dar nu-l putuse găsi. Singurul alt loc la care se gândise era camera de lucru de la hotel. Conduse în grabă direct acolo, deși încă se certa cu el în suflet.

Mai bine aș sta la locul meu.

Știa că Sila nu avea program astăzi. Asta însemna că Pha Liang avea un motiv serios pentru a fi acolo, la biroul hotelului, într-o duminică dimineața. Când deschise ușa și intră în camera de lucru, o găsi goală. Cum era de așteptat, Sila nu era aici. Cât despre următoarea întrebare care se născu în mintea lui era: „Dacă nu era deja aici, unde plecase el?”

Crac!

Chakkrit tocmai era pe punctul de a pleca când auzi zgomotul. Se întoarse în birou și căută sursa sunetului. Cineva apăru în fața ușii care făcea legătura cu camera de oaspeți. Fu liniște pentru o clipă, părțile se uitară una la alta. Sila avea aerul unei persoane care nu dormise bine. Khun Saitharn se mutase aici? Asta însemna că Sila nu plecase acasă aseară.

– Bună dimineața, Pha Liang.

El rezolvă situația jenantă salutând, mai întâi. Silueta înaltă se duse direct la birou, își plecă capul și căută ceva în sertar.

–Chakkrit, cum e cu povestea de ieri?

Nu era nevoie să întrebe mai mult. Chakkrit, care stătea în colț, putea înțelege imediat despre ce întrebase, cealaltă parte.

– La interogatoriu, am subliniat că nu vom face compromisuri. Mai trebuie să confirmăm încă o dată identitatea vinovatului, de aceea nu trebuie să întârziați la…

O palmă lată se ridică și îl opri, la auzul cuvintelor. Chakkrit nu terminase încă fraza. Sila vorbi șoptit și scuturând din cap:

– Nu poate merge.

Nu voia să se eschiveze, dar nu voia ca pisoiul alb să-l întâlnească pe acel cineva care îi făcuse rău.  Sentimentele dureroase apărură din nou. Așa cum simțea acum, era foarte dureros.

– Nu e nevoie Krit, te poți descurca. Nu e de aici, nu?

– Pha Liang, știai?

– Oh, agresorul vorba mereu în limba comună. Nu știu. Era ciudat.

Încă o dată, Chakkrit rămase uimit. Cunoștea abilitățile lui Pha Liang și știa că este inteligent și observator, dar nu credea că era la un nivel atât de înalt.

–M-am uitat în dosarul lui și am descoperit că e un muncitor proaspăt angajat la Khun Kampha. E din altă provincie.

Răspunsul pe care-l auzi îi făcu ochii ca de oțel. Arătau în mod clar nemulțumirea din cauza nepăsării acceptării orbește a oricărui tip de  lucrător de către oamenii din acea parte, făcând ca necazul să se răspândească în regiunea lui.

– De îndată ce Pha Liang Kampha  va ști, cu siguranță va veni repede și îți va cere scuze.

Posibilitatea ca ceea ce spusese Chakkrit să fie adevărat, era foarte mare, dar în acel moment, Sila nu voia să se întâlnească cu nimeni. În ultimele 2 zile, aproape nu dormise sau mai degrabă, nu dormise deloc, iar corpul nu era încă pregătit să facă față unei întâlniri cu un om care provocase greutăți și necazuri.

–  Dacă mă contactează, găsește o modalitate de a decala întâlnirea. Nu vreau să văd încă pe nimeni.

– Da, Pha Liang.

– Acum vino să mă ajuți să găsesc un cablu pentru încărcat telefonul.

Ordinul stăpânului se soldă cu mișcarea în grabă a lui Chakkrit pentru a-i da obiectul așa cum îi fusese comandat. El ghici că era vorba de bateria telefonului celuilalt, ceea ce dusese la imposibilitatea de a-l apela.

–  Iată.

El predă obiectul pe care Pha Liang îl dorea în timp ce se uită în secret la șef. Bărbatul căsca și fața lui părea clar obosită.

– Mulțumesc foarte mult, mă întorc să dorm. Dacă mama întreabă, te rog să-i spui că am de lucru.

– Am înțeles, Pha Liang.

Subordonatul își plecă ușor capul, ca răspuns. După cum arăta, șeful trebuie să fi folosit multă energie noaptea trecută.

Pha Liang reveni în cameră. Saitharn era încă adormit pe pat și părea să nu fi avut un coșmar. Azi noapte tresărise deseori înainte de a putea adormi cu adevărat. Sila, care acum avea spatele înțepenit, se comportase ca o pernă și rămăsese nemișcat aproape întreaga noapte. Își răsuci corpul înainte și înapoi pentru a scăpa de oboseală. Ochii ageri se uitau la fața netedă și fină a lui Saitharn. Acum avea un semn umflat pe partea laterală a obrazului care alterna cu hematomul violet din zona albă a gâtului. Era un semn mic pe care nu îl văzuse până atunci. Pentru Sila aceste urme îl făceau furios și iritat de fiecare dată când se uita la ele. Pisoiul lui alb suferise….

Ochii bărbatului înalt se întoarseră spre colțul capului patului. Punga de medicamente oferite de spital se odihnea pe noptieră. Sila o luă și o cercetă.  Înăuntru erau câteva medicamente și unul dintre ele era ceea ce își dorea omul înalt care nu avusese niciodată grijă de nimeni. Arătând o sprânceană ușor încruntată, scoase medicamentul. Era un unguent pentru a proteja vânătăile. Citi cum să-l folosească, i se păru lung și complicat. După cele citite, ajunse la concluzia că trebuia aplicat doar pe zona vânătă cu un deget cu mișcări ușoare. Trebuia să-l aplice. Înainte să atingă ușor semnul de la colțul gurii, obrazul persoanei rănite se întorsese spre el. Se pare că durerea se mai domolise puțin. Sila își mișcă vârful degetelor, atinse curbura gâtului alb pentru a aplica medicamentul pe fiecare rană. Odată ce termină puse punga cu medicamente la loc, pe noptieră, apoi scoase un căscat înainte de a se alungi înapoi pentru a dormi lângă locul gol de lângă corpul persoanei care încă visa. Recunoștea că era puțin ciudat să împartă patul cu cineva fără să facă sex. Nu o făcuse niciodată. Sila se gândi că nu era chiar atât de rău pentru că era prea obosit să stea și să se gândească la astfel de lucruri. Cel mai important, lui Sila îi plăceau mirosul fin emanat de corpul celeilalte persoane. Îi plăcea , dar în același timp îl înnebunea atât de tare, încât voia să se miște și să fugă.

………………………………..

Saitharn, se trezi târziu. Nu putuse să doarmă bine, dar nu avusese coșmaruri toată noaptea, așa cum crezuse la început. Ochii lui frumoși erau încă umflați de lacrimile grele vărsate. Deschise pleoapele privi și exploră împrejurimile.

Patul…

Stătea întins pe un pat necunoscut. Cum ajunsese să doarmă aici?

Îl durea capul foarte tare. El ezită o clipă, apoi își mișcă corpul ca să se ridice. În acel moment îl atinse respirația caldă a cuiva, ca și cum cineva i-ar fi turnat apă fierbinte pe ceafă.

– O voi face cu tine… doar când vei fi conștient, Saitharn.

– Sunt obosit.

– Voi sta aici… cu tine. Dormi.

Amintirile se puneau cap la cap, dar nu erau încă foarte clare, însă erau suficiente ca să-și amintească căldura și tonul reconfortant. Ultima imagine din univers era că se simțea reconfortat. Ideea era că adormise în îmbrățișarea lui Sila și asta era destul de surprinzător. Motivul era că Saitharn înțelesese că sexul și alcoolul erau cea mai bună soluție pentru a dormi, dar se pare că acum începea să se schimbe și să nu mai fie la fel. Îmbrățișarea care nu fusese sensul poveștii de pe pat…îmbrățișarea caldă pe care o primise aseară… tot nu putuse rămâne blocată. Acea îmbrățișare ștersese realitatea dureroasă ceea ce, trebuia să recunoască, pentru sine fusese extraordinară. Sila îl făcuse să adoarmă fără să fie nevoit să facă sex cu el. Lăsând gândurile să rătăcească pentru un timp, hotărî în sfârșit să se întoarcă în liniște și să înfrunte persoana care era întinsă în spatele lui. Chipul frumos al proprietarului camerei era cufundat în somn, fără semn că se va trezi. Proximitatea lui era un factor care crea o anumită căldură, ca un abur cald. Dimensiunea corpului era diferită de a lui Saitharn, ceea ce făcea ca acesta să fie înghițit de corpul lui Sila. Deschise ochii pentru a privi omul în vârstă din apropiere.

Iartă-te… Nu suferi mai mult decât atât, Saitharn.

Să se ierte pe sine…

În tot acest timp, aceasta fusese o propoziție pe care copilul cu pielea albă o putea ignora pentru că nu avusese niciodată vreo legătură cu ea. Saitharn fusese suficient de curajos să-l atingă pe Sila și în acel moment voia să încerce din nou. Îmbrățișarea acestuia de aseară însemnase foarte mult. Masa de sentimente care se acumulase părea să fie corectă. Păreau să se lipească unul câte unul ca un puzzle, chiar dacă mai rămâneau crăpături între ele. Corpul lui se mută ca să se ridice, intenționând să se separe de Sila. Voia să facă un duș în speranța că se va răcori și va găsi un pic de prospețime pentru a opri gândurile distrase care se învârteau în creierul lui fără sfârșit. Dar clipind, văzu ceva pe dosul mâinii persoanei înalte și corpul lui reacționă. Se opri aproape imediat. Saitharn contemplă rănile de pe degetele și dosul mâinii proprietarului hotelului. Era curios. Nu știa ce le cauzase. Dar, după cum se putea vedea, probabil că îl duruse destul de mult. Degetele subțiri se ridicară și atinseră spatele mâinii mari cu blândețe. Saitharn ajunse la concluzia că veniseră dintr-o luptă, dintr-o ceartă. Dar pentru că bărbatul din fața lui era unul calm, matur și care gândea foarte bine, cum putuse oare să se lase purtat de violență?

– Ești treaz?

Sila părea să doarmă când fusese atins, dar trupul lui avu o convulsie. Saitharn evită privirea lui încercând să-și sculpteze propria expresie indiferentă obișnuită. Dădu din cap ca răspuns la întrebarea persoanei mai în vârstă.

Vocea răgușită a celui care tocmai se trezise îl făcu pe Saitharn să fie nervos. Era nedumerit de propria sa reacție la acționarea bruscă, incoerentă, pentru o clipă.

– Ai dormit aici toată noaptea? întrebă el ca o persoană care nu știa ce întrebare să pună.

Sila ridică palma lui mare și o frecă de propria față ca și cum ar fi vrut să elimine un necaz. Epuizarea de ieri se dizolvase. Se simțea un pic mai bine astăzi.

– Și ce dacă?

Trebuise să doarmă, să stea aici toată noaptea, dar probabil Saitharn nu-și mai aducea aminte de aseară. Continuase să plângă, să plângă și tresărise mult în timp ce dormea.

– Te doare capul? răsună întrebarea copilului.

– Cât e ceasul?

– Aproape 11.

Sila avea mai totuși încă simptomele unei persoane care nu putuse să doarmă suficient.

–  Sună și comandă mâncare pentru mine. Voi continua să dorm.

Bărbatul înalt se întinse din nou cu fața în jos pe pat. Corpul lui înalt dădea impresia că patul era prea mic.

– Te rog să comanzi și pentru tine ca să mănânci și să iei medicamentele.

Închise ochii. Saitharn rămase în continuare să se uite la spatele lat  pentru o vreme, apoi se decise să se ridice, să se miște cu grijă, totul conform ordinului. După cam o oră, dușul părea să fie un rezultat mai bun decât se aștepta. Era posibil să nu fie restabilit încă sută la sută, dar era mai bine decât înainte.

Să fie lăsat în pace și să nu facă nimic ca în trecut…

Emoțiile instabile făceau corpul să fie neglijat. Băiatul cu pielea albă  își adună toată conștiința și picioarele, ieși din baie direct spre locul în care își amintise că lăsase punga cu medicamente. Frumoasele lui sprâncene subțiri se încruntară ușor. Când ajunse la ea nu era în poziția inițială, un tub cu unguent pentru vânătăi fusese scos din cutie, iar lângă el era și hârtia de instrucțiuni. Asta însemna că Sila probabil despachetase totul. Saitharn aruncă o privire la persoana care era încă în pat și dormea în aceeași poziție înainte să-și întoarcă atenția spre tubul cu medicamente. Pentru a îndepărta orice gânduri care îi năvăleau în creier atinse crema pe pielea albă care purta urme de la evenimentul de ieri. Când termină o puse deoparte în cutie.

Cioc, cioc, cioc.

O bătaie se auzi din afară. Proprietarul temporar al camerei își făcu datoria deschizând ușa pentru a îl primi pe cel mai apropiat subaltern al lui Sila. Acesta venise cu un cărucior plin cu vase. Era micul dejun. El zâmbi și spuse, salutându-l într-un mod prietenos.

– Sawasdee, Khun Saitharn.

– Sawasdee, Khun Chakkrit, salută el politicos, în timp ce deschise ușa mai larg pentru ca cealaltă persoană să poată intra cu căruciorul.

Se simți puțin jenat pentru că îl găsise aici, dar pentru că Chakkrit făcea totul în mod natural, sentimentele lui Saitharn diminuară și fu mai puțin încordat.

– Pha Liang e treaz?

– Nu.

– Când se trezește, te rog să-l informezi despre programul de lucru. Astăzi este duminică, dar Khun Davipha este destul de ocupată.

Noile comenzi pentru statutul de secretar porniră fără avertisment. Saitharn dădu din cap înainte de a întinde mâna pentru a lua Ipadul pe care tânărul din fața lui i-l întindea. Se simți puțin confuz în legătură cu îndatoririle lui care se schimbaseră la 180 °.  Într-o clipă de la muncitorul de la fermă urcase în funcția de secretar personal. Chakkrit părăsi apoi încăperea fără să mai scoată o vorbă. Atmosfera din jur deveni din nou liniștită și pașnică, rămânând doar el și adevăratul proprietar al camerei care era adormit pe pat.

Saitharn puse Ipadul pe masa din sufragerie înainte de a merge să-l trezească pe Sila care nu era genul greu de trezit.

Acesta deschise pleoapele.

– Ce oră e?

Era a doua oară in acea dimineață că punea întrebarea.  Vocea răgușită a celui care tocmai se trezise, îl făcu să se simtă neobișnuit.

– Este aproape 11 și jumătate.

– Ți-ai luat medicamentele?

Întrebarea persoanei de pe pat îl făcu pe Saitharn să înghețe, nu credea că Sila își va aminti. Nu răspunse. Era propria lui poveste.

– Hai, te aștept, adică aștept. Mâncarea mea a fost trimisă împreună cu a ta.

El se întoarse se îndreptă spre masa de sufragerie de îndată ce termină de vorbit. Sila nu se mișcă un moment, apoi se ridică pentru a-și spăla fața și ochii, își curăță corpul înainte de a i se alătura la masă. Fiecare parte stătea la celălalt capăt al mesei și serviră în tăcere micul dejun până când farfuriile fură aproape goale. Persoana mai tânără începu să vorbească.

– Prețul micului dejun e…

Sila îl întrerupse.

–  De obicei, când Chakkrit mănâncă cu mine, nu-l las niciodată să plătească.

Cuvântul acesta îl făcu pe cel care intenționa să întrebe să fie surprins, înainte de a deschide gura și a spune:

-Mulțumesc. Ah. Programul de lucru…Khun Davipha, l-a trimis, o să-l citesc pentru tine. Mi-am dat seama că nu am făcut-o încă.

Datorită sarcinilor care îi fuseseră atribuite, băiatul cu pielea albă lăsă mâna de pe furculiță și se întoarse să apuce Ipadul care nu era departe.

– Săptămâna viitoare este foarte ocupată, trebuie să zbori la Nan, aici scrie că va fi o petrecere. Petrecerea lui Khun Mee.

Sila dădu din cap, în timp ce ridică ceașca de cafea care se răcise între timp. Mee era prietenul lui apropiat din timpul zilelor de școală. Dar plecase la Nan și fusese atât de impresionat încât se stabilise acolo. Deschisese un hotel mare în provincia Nan, așa că de atunci nu se mai văzuseră des. Afacerile nu-i lăsau timp să facă și altceva, dar de data aceasta Sila credea că nu-l va refuza. Pentru că avea un motiv.

–Ridică telefonul și sun-o pe Davipha pentru mine, spuse el dând din cap spre aparat.

Saitharn se ridică și urmă ordinul înainte de a-i înmâna telefonul mobil. Persoana apelată răspunse imediat.

– Pot să te ajut cu ceva?

Vocea tinerei secretare era strălucitoare și pregătită. Așa era de fiecare dată oricare ar fi fost ora la care ar fi sunat Sila.

– Bilet de avion spre Nan.

– Pha Liang, de data asta vei merge? se auzi un ton surprins la celălalt capăt al telefonului.

Refuzase mereu, dar de data aceasta accepta.

–  Oh, da.

Bărbatul în vârstă care ținea o cană de cafea se ridică de la masa din sufragerie și merse spre birou. Dispăru 5 minute înainte de a se întoarce.

– Mă mut aici să lucrez ceva.

-Există îndatoriri despre care trebuie să știu mai multe? întrebă noul secretar.

Saitharn pusese această întrebare propriului lui șef. De fapt, el era fericit să primească o creștere de salariu, dar în adâncul sufletului era îngrijorat în secret că îndatoririle lui vor crește. Dificultatea mergea în funcție cu suma de bani. Oare va fi mai greu decât luna trecută?

– Principalele sarcini ale tale sunt… ordinele mele. Începe prin a-ți împacheta bagajele. Te pregătești de plecare, vei merge la Nan cu mine.

-Trebuie să merg și eu?

Saitharn nu avea nici o problemă să meargă la Nan ca secretar al lui Sila. Pusese întrebarea doar din curiozitate.

– Mergi cu mine pentru că Davipha este ocupată.

– Ah, da?

Era mai ușor decât credea. Sila se așeză și se uită la secretar. Hainele lui fură împachetate în liniște în bagaje. Chipul lui Saitharn arăta mult mai bine decât ieri, deși încă nu era strălucitor și vesel ca pe vremuri, dar Sila se gândi că mergând la Nan cu el, poate că îl va ajuta și că persoana va deveni în curând mult mai puternică. Așa că se hotărâse să ia copilul, să renunțe un pic la serviciu și să călătorească.

– Pune și hainele mele cu ale tale dacă nu te superi.

Saitharn își pusese lucrurile personale în geantă și îngheță pentru o clipă. Se simți destul de ciudat.

– Eu nu am chef să o fac.

Se putea concluziona cu ușurință că șeful era probabil leneș. Persoana mai tânără întrebă încet:

–  Pe care vrei să le iei?

– Alege tu.

Sila îi dăduse o responsabilitate celui mai tânăr. Era încrezător în gustul celuilalt în ceea ce privește îmbrăcămintea. Sila nu interveni deloc, lăsându-l pe Saitharn să se ocupe cu garderoba și cu gențile de voiaj.  El jucă doar rolul unui privitor de pe tușă. Era ca și cum stătea la marginea unui câmp și privea munca lucrătorilor. Saitharn era atât de plăcut la vedere. Poate că putea folosi și acest cuvânt…”plăcut”

– Cum te-ai rănit? întrebă persoana cu față dulce înainte de a se așeza pentru a sta alături de Sila pe canapea.

Saitharn îl atinse pe mână cu vârfurile degetelor. Era o modalitate de a spune omului mai în vârstă că voia să-i îngrijească rănile.

– Vrei să te ocupi de mâna mea?

– Nu știu cum să fac asta, dar trebuie să încerc.

Saitharn chiar nu știa cum  să o facă. Sila îi ținu mâna în palmă, o puse cu susul în jos în poală înainte de a se întoarce să despacheteze trusa de prim ajutor. Saitharn o investigă. Ser fiziologic, o soluție roșie și o bucățică de vată fură trei lucruri scoase din trusă pentru a fi folosite. Sila se uită în secret la băiatul cu pielea albă care se apleca peste rana de pe dosul mâinii lui. Expresia lui era mai energică decât era necesar. Era destul de concentrat. Saitharn stătea și îi îngrijea rana, dar se comporta ca și cum i se ordonase să rezolve o problemă dificilă de matematică.

– Te doare? Dacă te doare…

– Aoleu!! strigă Sila cu o expresie șocată.

Saitharn ridică mâna care rămase suspendată în aer. Nu mai îndrăzni să o miște.

Sila ridică vocea sfâșiind aerul.

– O, tocmai mi-am dat seama că mâine e deja luni, timpul se mișcă cu adevărat atât de repede.

Un zâmbet îi apăru în colțul gurii, dezvăluind că Saitharn fusese înșelat pentru o clipă. Gura acestuia se deschise larg, urmat de o scrâșnire ascuțit a dinților. Se simți supărat că cealaltă parte îl tachina.

–  Mă tachinezi.

Expresia de pe chipul lui era clar nemulțumită, determinându-l pe Sila să nege rapid acuzațiile. Oferi scuze într-o manieră haotică.

– Nu… tocmai mi-am dat seama… tu… nu…nu e așa…

Persoana care îngrijea rana nu mai fu grijulie ca prima dată. Sila tresări când Saitharn aplică tamponul cu soluție roșie care fu apăsat cu toată forța pe dosul mâinii. Fusese pedepsit.

– Dacă mă mai tachinezi din nou, te rog să te duci acasă la tine și să-ți tratezi rănile acolo.

– Bine, am înțeles. Continuă.