Până la tine – Capitolul 19-Partea1

Poți oricând s-o iei de la capăt

Luni dimineața o valiză mare conținea hainele a 2 persoane. Ea fu scoasă din cameră de către Saitharn. Chakkrit stătea în așteptare lângă mașina de lux cu un zâmbet prietenos ca întotdeauna.

– Bună dimineața, Khun Saitharn.

–  Bună dimineața,  mulțumesc de salutare, zâmbi băiatul cu pielea albă.

Chakkrit se apropie pentru a ajuta la ridicarea valizei negre și merse în spatele mașinii.

– Cu plăcere, dar valiza lui Khun Davipha? întrebă el curios când văzu că nu exista un alt bagaj.

–  Ăă…ea nu vine cu noi. Trebuie să stea și să urmărească munca aici.

Chakkrit dădu din cap ca răspuns, simțindu-se puțin ciudat știind că în această călătorie nu va mai fi nimeni altcineva decât Sila și băiatul cu pielea albă.

– Khun Saitharn, vom mai aștepta ca să primim și valiza lui Pha Liang. 

– Nu trebuie să așteptăm.

– Nu? 

Chakkrit făcu o expresie mirată și nu înțelese când îl auzi pe secretarul șefului spunând acea propoziție. În acel moment adevărul ieși la iveală.

– Nu trebuie să aștepți. Hainele lui Pha Liang sunt în valiza mea. 

Chakkrit avea o expresie neutră, deși în realitate nu știa ce să spună.

– A da. Putem să așteptăm în mașină, în caz că e cald, spuse Chakkrit cu amabilitate, scoțând o expresie de ignoranță și de neînțelegere în același timp. 

Îi fu foarte greu să nu zâmbească. Motivul era faptul că el cunoștea foarte bine personalitatea propriului său șef. Sila nu era un tip care să-și pună lucrurile personale într-o altă valiză. Dar acum iată-le, zăceau în valiza băiatului acesta cu pielea albă.

– E în regulă, Khun Chakkrit? Doar că eu…

Silueta mică ezită, intenționând să întrebe despre rana de pe dosul mâinii a proprietarului fermei, dar nu știa dacă putea și nu știa cum să compună cuvintele de la început pentru pentru a o face. Saitharn nu voia să știe prea multe. Doar pur și simplu îi venise în minte. El puse întrebarea direct pentru a afla. Chakkrit își drese glasul:

–  Povestea s-a întâmplat așa. Pha Liang a prins hoțul și și-a pierdut un pic cumpătul. El s-a… 

–  Îmi pare rău că am întârziat. Ați așteptat mult?

Vocea profundă a lui Sila se auzi, întrerupând toată conversația anterioară. Băiatul cu pielea albă rămase pur și simplu tăcut, lăsându-l pe Chakkrit în picioare, nu departe.

-Nu mult timp, Pha Liang.

 – Atunci urcați-vă în mașină, spuse silueta înaltă, care era îmbrăcată într-o cămașă și pantaloni ambele de culoare albastru deschis.

Saitharn își spuse că Sila arăta ciudat astăzi. Aceasta era poate din cauza îmbrăcămintei non formal , o îmbrăcăminte în culori deschise. Saitharn se gândi că acesta folosea în secret o formulă pentru a-și ascunde vârsta adevărată.

– Da, Pha Liang. 

Sila nu mai spuse nimic altceva, iar silueta înaltă se duse direct pe locul său de pe bancheta din spate, în timp Saitharn urcă pe locul din față. Chakkrit nu mai îndrăzni să vorbească. Saitharn se uita pe geamul mașinii, gândindu-se la povestea pe care tocmai începuse să o audă, făcând ca în acel moment să se creeze o atmosferă un pic jenantă. Ajunși la aeroportul din Chiang Mai, văzură o mulțime de oameni. Era o zi lucrătoare și era perioada apropiată sărbătorilor importante. Persoana mică târî valiza neagră pe care o primise de la Chakkrit și intră în clădirea aeroportului.

Sila mergea alături de acel copil mic și încăpățânat, încercând să țină același pas cu el.

– Poți să-l porți singur, știu.

– Te doare mâna. E mai bine pentru mine să-l duc eu însumi, mormăi Saitharn, dar uitându-ne la dusul mâinii mari a lui Sila. Rana era încă vizibilă.  Bărbatul înalt nu fu tulburat de răspunsul lui.

– Știu că poți transporta valiza, dar e cam grea. Ți-e foame? 

O spusese dezinvolt, dar nu se gândi să ia bagajul înapoi. El doar își folosi mâna sănătoasă pentru a-l împinge pe Saitharn și a merge împreună cu el în același ritm. Din cauza diferenței de înălțime, toată lumea întorcea capul. Cel mai tânăr trebuia mereu să se uite în sus când vorbea.

– Totuși, ți-e foame?

Sila trebuia să recunoască: dacă ar fi fost altcineva, probabil s-ar fi simțit destul de enervat. Dar în acel moment, sentimentul de a fi alături de Saitharn era destul de unic. Nu că ar fi fost bine, dar nu era nici rău. Era puțin ciudat, probabil că nu se obișnuise încă să aibă pe cineva care să facă așa ceva pentru el?

– Nu încă.

– Hai, o să te duc să mănânci când ajungem, mergem la hotel și ne schimbăm. 

– Să ne schimbăm? 

– Da, să ne schimbăm, trebuie să mergem în ținută formal. 

Aceasta concluziona că nu mergeau să lucreze imediat. Saitharn crezuse că vor călători în această dimineață de luni pentru că Sila probabil avea ceva de lucru sau o întâlnire de afaceri. Așa crezuse. El se gândise că era o problemă urgentă care trebuie rezolvată, dar se părea că înțelesese complet greșit.

– Munca ta este să fii mereu alături de mine. În mod normal, Vi este cea care vine cu mine, dar pentru că este ocupată cu munca tu, noul meu secretar, trebuie să preiei această îndatorire. 

Pha Liang aranjase o scuză, făcându-l pe tânăr să pară important. La început părea să se înmoaie de fiecare dată că puștiul acela ridica privirea și-l asculta cu atâta atenție. Dar Sila, ca Pha Liang al Phu Saeng Dao, nu voia ca Saitharn să simtă asta. El sărise peste muncă pentru a fi cu el, așa că adusese în discuție problema noului statut de muncă. Cealaltă parte, trebuia să creadă că era singura și cea mai bună soluție.

Îmbarcarea era iminentă.

– Am înțeles, să ne urcăm în avion. 

Era unul dintre avantajele lui Saitharn care îi plăcea lui Sila. Îl iubea pe acest puști care se bucura de orice situație. Se putea obișnui în orice situație, nu era deranjant nu punea întrebări. Îi făcea pe oameni să găsească răspunsuri la întrebări nepuse.

– Înainte de îmbarcare mă voi duce să cumpăr apă. Vii cu mine?

– Nu, voi aștepta aici.

Sila dădu din cap a accept, înainte de a dispărea într-un magazin și ieși din nou cu 2 sticle de apă în mână.

– Ți-am cumpărat și ție una. La ce te uitai?…Saitharn?

Întrebase pentru că văzuse că Saitharn privea înainte. Sila îl strigă din nou privind destinația perechii de ochi frumoși. La câțiva metri în față 2 băieți gemeni se jucau și se urmăreau unul pe celălalt. Se distrau împreună cu un râset puternic și clar. Un zâmbet pur plin de fericire îl invitase pe Saitharn să se uite și să se gândească  la copilărie.

Se gândi dintr-o dată la fratele lui geamăn. Trecuse atât de mult timp încât aproape că uitase sentimentul.

– Îți este dor de fratele tău? întrebă brusc Sila.

Ce era această întrebare? Intrase în mintea persoanei absente?

Revenind la sentimentele sale actuale, Saitharn ridică din umeri. Faptul că îi era dor de Nuea Chon era destul de adevărat, doar că nu o spusese niciodată cu voce tare.

– De ce nu l-ai invita să vină la noi?

 – Fratele meu este căsătorit. Soțul său este extrem de gelos. Doar o cobra rege pe ouă poate fi tot atât de geloasă ca el. Și în plus, nu vreau să-i mănânc timpul.

Sila observă imediat un mic zâmbet, ridicându-se în colțul gurii sale frumoase când Saitharn vorbea despre viața amoroasă a fratelui său.

– Se pare că se iubesc foarte mult. Da, sunt foarte drăguți, dar cred că nu înțeleg prea mult acele sentimente.

Saitharn urmă picioarele lungi și subțiri pe pasarela aeroportului. Se grăbea trăgând geanta după el.

-Nu înțelegi? spuse surprins Sila.

– Nu m-am născut să învăț sau să înțeleg genul ăsta de lucruri. 

– Nu este adevărat, nu-i așa?

Cuvintele lui Sila ieșiră cu o tonalitate ridicată. Saitharn nu se opri să asculte. Bărbatul înalt tăcu, dar înainte ca Saitharn să poată rosti câteva cuvinte, Sila reluă.

– Trebuie să încerci să-ți deschizi inima măcar o dată.

Saitharn nu avu nici o reacție la cuvintele „deschizi inima”.

– Faptul că ai fost dezamăgit nu înseamnă că în această viață nu vei avea drepturi.

Sila avea dreptate, dar Saitharn se gândi dacă va exista cineva care să-l iubească cu inima curată. Era ceva ce nu putea fi găsit cu ușurință în lumea reală. Putea căuta toată viața pentru a găsi acea persoană, dar pentru el poate că ea nu exista de fapt pe lumea asta.

– Cred că… poate cuvântul „inimă” nu există în dicționarul meu.

Vocea lui Saitharn sună mai degrabă ca o glumă. Exprimându-și sentimentele Saitharn merse din nou înainte, târând valiza cu cele două brațe, făcându-l pe Sila să-și accelereze pașii ca să fie alături de el.

–  Privești întotdeauna lumea într-un mod atât de pesimist.

–  Pentru că lumea ne învață să fim așa. 

– Ești foarte tânăr în ochii mei. 

Între Sila și Saitharn era o diferență mare nu numai în înălțime ci și în ani…aproape 10 ani.

– Nu ai încă 25 de ani, nu? Poți oricând s-o iei de la capăt.

–  Așa e, zâmbi Saitharn rumegând cuvintele pe care tocmai le primise.

Le primi și se simți bine în adâncul sufletului.