Până la tine – Capitolul 20

Șoaptă de iubire în orașul Nan

Saitharn se încruntă din cauza omului mai în vârstă, care continua să-l tachineze. Până la urmă, îi făcuse o fotografie în zona respectivă, iar când ceruse să o vadă, nu i-o dăduse.

Cine era cel mai tare?!

– Nu e bine să-l bârfești pe celălalt în inima ta, spuse Sila.

Nu știa dacă ceea ce gândea Saitharn era de bine sau de rău. Dar cuvintele sale îl făcură pe ascultător să se întoarcă brusc. Saitharn privi persoana care stătea la volanul mașinii frumoase și spuse imediat:

– Eu nu am…

– Vom merge să ne rugăm, gândește-te bine, vom intra în zona templului.

Saitharn închise brusc gura când mașina de lux tocmai opri în fața templului. Era un moment atât de perfect, încât tânărul nu mai putea face nimic în afară de a ridica din umeri și a nu răspunde.

– Musavatha veramani…

Cineva recita unul dintre cele cincisprezece percepte[1] în timp ce Saitharn își scutura brațul, clătinându-se în fața lui Sila în semn de protest. Băiatul cu pielea albă se simți enervat că nu-și putea smulge degetele subțiri din strânsoarea omului în vârstă, care, ca să se răzbune pentru tăcerea lui, îi prinsese degetele în palma lată de fermier. Bărbatul înalt își retrase brusc mâna și îi aruncă un zâmbet. Apoi îl rugă să deschidă ușa și să iasă din mașină, să stea să-l aștepte un pic mai departe.

Sila voia să-l lase să aștepte, ca pedeapsa să fie răsplătită în inima lui.

–  Urmează-mă…repede.

– Știu, răspunse Saitharn cu jumătate de gură, mergând pe jumătate alergând în spatele celui mai în vârstă.

Ochii lui limpezi și rotunzi se întoarseră să privească iarba verde de lângă drum. Priveliștea era atrăgătoare și plăcută pentru ochi. Dacă ar fi putut să facă o poză, aici ar fi fost foarte frumos.

– Vrei să mergi să faci poze?

– E pierdere de timp.

– A trecut ceva vreme de când nu am mai fost aici. Hai să mergem, voi avea grijă de tine.

Saitharn se gândi un pic înainte de a coborî în iarbă, așa cum îi spusese Pha Liang. Sila apăsă obturatorul. După ritmul schimbării de poziție a persoanei cu pielea albă, camera scumpă își făcu treaba eficient și aproape 10 fotografii fură făcute când apăsă. Poate era din cauza modelului scump.

– Zâmbește, te rog, spuse el când simți că în multe poze nu avea un zâmbet adevărat.

Saitharn era o persoană frumoasă cu aspect dulce, dar rar se vedea un zâmbet ieșind de pe buzele lui.

– Nu, e suficient.

– Dacă nu zâmbești, fața ta va arăta ca cea a unei pisici furioase.

Saitharn ridică o sprânceană. Nu auzise niciodată, nicăieri o așa metaforă, iar creierul lui se gândi imediat cum ar arăta o pisică furioasă.

 – Ai văzut vreuna vreodată?

– Da, o dată.

– Cum e?

–  E ca tine.

Saitharn își dădu seama curând că Sila era de fapt un tip care tachina. Părea că lui îi plăcea mereu să găsească lucruri pentru al tachina. Era atât de diferit…complet diferit de imaginea pe care o arătase când îl întâlnise pentru prima dată.

Saitharn nu răspunse imediat, dar folosi acest timp pentru a examina fața persoanei înalte, sperând să găsească și modalitatea de a răspunde.

– Mă bârfești din nou în inima ta.

– Nu, mă gândeam că dacă eu aș fi o pisică, tu ar trebui să fii un câine.

Persoana mai tânără vorbise fără să se gândească. Nu știu dacă celebra propoziție îi stimula amintiri.

– O, sunt un câine și sunt chiar unul bun. Știi foarte bine asta.

La început Saitharn nu păru să înțeleagă, dar când își puse mintea la contribuție, își aminti despre lucrurile care le făcuseră înainte. Obraji lui începură să se înroșească, parcă cineva ar fi aprins o flacără.

Ca un câine…i-o făcuse ca un câine.

Pleosc!

– Suntem la templu!

O lovitură cu pumnul mic în brațul lui puternic îl făcură pe bărbatul înalt să râdă. Își mângâie propriul braț, lovitura nu fusese ușoară.

Saitharn era pe cale să-l refuze din nou, ca de obicei dacă nu ar fi fost următoarea propoziție a lui Sila care fu atât de amuzantă încât izbucni în râs.

– Cred că poți să zâmbești când te joci cu câinele.

Saitharn râse, de data aceasta arătând un zâmbet larg până când frumoasa pereche de ochi se închise.

Drept urmare, Sila se grăbi să facă o altă fotografie pentru a surprinde rapid acel moment rar. Zâmbetul tânărului apăru. Sila zâmbi și el mulțumit. Propria sa agilitate de a-l surprinde în doar o fracțiune de secundă, putea fi numită noroc. Ținu camera și o menținu neclintită.

– Te rog, arată-mi poza, chiar dacă am spus că nu vreau să zâmbesc.

Saitharn nu putu nega adevărul că fotografia făcută de Sila imortalizase un zâmbet care nu fusese așezat și creat ca o sculptură ci era un zâmbet…care venea din interior.

-Uită-te la acest zâmbet, nu este rău deloc.

Sila se aplecă spre el  din spate arătându-i fotografia. Gestul lui de a-și acoperi gura pentru a-i șopti la ureche semăna cu un secret partajat.

– De ce vorbești șoptit? Nu e nimeni pe aici.

Sila auzi cuvintele pisoiului alb în mod clar.

– Șoptesc o poezie.

– Ce poezie? întrebă Saitharn întorcându-se brusc spre Sila.

Acesta se pregătea într-adevăr să-i recite un poem pe care el însuși îl auzise de multe ori, dar nu se gândise niciodată să i-l spună și cuvintele izvorâră direct din inima lui.

– Kham Yak Nong Phu Bi Chak Ai Wa Nei Nam Ko Pleu Naw[2]

Un dialect nordic foarte rar ieșise din gura lui Sila. Saitharn fusese atras încă de prima dată când îl auzise vorbind în dialectul armonios și muzical din Nord.

Era a doua oară că Pha Liang îi vorbea în dialect nordic…Saitharn spuse:

– E drăguț.

– Aș dori să te pun pe cer în mijlocul norilor,

Mă tem însă că ceața va acoperi frumusețea ta.

 Aș dori să te pun într-un palat,

Mă tem însă că strălucirea ta îți va fi luată.[3]

Vocea tânărului Pha Liang era dulce, în conformitate cu poemul nordic, făcându-l și mai interesant de ascultat. Împrejurimile erau liniștite ca și cum ar fi fost doar ei doi acolo.

– Kă lei au ai nai pop nei chai tu chai pi ni chak

Thi  Aman hei hahăi yam pîn on satong tin we wa[4]

Saitharn tresări înfiorat.

– Ce înseamnă asta? întrebă el clipind des.

Îl ascultase pe Sila cu o mare curiozitate fără să întoarcă de capul, dar simți în schimb că atunci când se oprise din recitat, își apropiase puțin picioarele aducând căldură din corpul lui pentru a se simți unul pe celălalt.

– Iubitul meu, dragul meu, aș dori să te îmbăiez,

Dar mi-e teamă să nu-ți răcească inima.

– Aș dori să te pun pe cer în mijlocul norilor,

Mă tem însă că ceața va acoperi frumusețea ta.

Sila era aproape și fiecare cuvânt era la fel de clar ca înainte. El era lipit de băiatul cu pielea albă și-i recita din nou, șoptindu-i poezia la ureche.

– Aș dori să te pun într-un palat,

Mă tem însă că strălucirea ta îți va fi luată.

Fără cuvinte, Saitharn rămase tăcut pentru a asculta cu atenție. Recunoștea că prima dată nu putuse traduce și nu prea înțelesese sensul. Acum era diferit, pentru că Sila i-o traducea. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi înțeles greșit.

–Așa că te voi păstra în inima mea ,

Cea lui P’Chun Hai

Și în inima acestui an care mi-a adus pacea.

Sila recitase o poezie de dragoste.

– Vei sta acolo?

Pronumele personal  P’Chun Hai[5] folosit de Sila când se referise la sine, provocă o reacție în partea stângă a pieptului lui Saitharn. El părăsi imaginea priveliștii din fața lui și se întoarse spre cel care recita, doar pentru a constata că Sila se uita deja la el. Se așternuse o liniște diferită de altădată.

Saitharn avea impresia că ceva îl reținea pentru a-l face să doarmă. Tremura incontrolabil…nu. Era clar care era cauza principală. Poezia tocmai se încheiase, dar omul înalt și el continuau să se holbeze unul la altul.

– Hai să mergem mai departe.

Saitharn fu mai șocat decât înainte, vocea profundă îl izbi în moalele capului. Sila vorbise înainte de a se îndepărta. Saitharn îl urmă în grabă. Era deja ora 18:00. Acum, în momentul amurgului, soarele arzător care persistase toată ziua, încă de dimineață începuse să se estompeze, apoi se transformă în vânt. Frigul care sufla leneș, lovi pielea corpului. Sila îl luă pe tânăr la plimbare înainte de a se opri să-i dea ceva de mâncare. Cinară la o piață de lângă templul local. Era destulă animație. Era multă lume. Poate pentru că era timpul după școală și după muncă. Tânărul Pha Liang făcu pași în spatele bărbatului mai tânăr, care ținea capul în jos uitându-se pe telefon. Saitharn se comporta în acest fel din momentul în care coborâse din mașină. Abia avusese un moment să ridice privirea pentru a privi puțin lucrurile de pe marginea drumului. În cele din urmă, omul mai în vârstă trebui să-l rețină.

-Termină, nu te mai juca pe telefon atunci când mergi alături de mine.

– Ah…da, Khun.

Saitharn nu putea refuza. Ținu totuși capul în jos și tastă ceva. Sila se uită în secret și nu se putu abține să nu pună întrebarea:

– Ce faci?

– Am răspuns la mesajele de pe IG, am terminat. O, da… ai un IG?

Întrebarea tânărului îl făcu pe Sila să facă o mică pauză înainte de a da din cap. Nu dădea atenție la aceste lucruri dacă nu ar fi fost cererea lui Davipha. Lasă-mă să arunc o privire, spuse Saitharn aplecându-și fața mai aproape. Era atât de cald încât omul înalt trebui să-și ridice telefonul mobil și să apese în aplicația disponibilă.

– O, nu te-ai gândit să actualizezi ceva.

-Nu, nu o folosesc prea mult. Hai să continuăm, te duc să vezi în interiorul templului. Se pare că am de lucru, răspunse el sincer.

Sila avea de toate: Facebook, IG, dar pur și simplu nu se obosise niciodată să se intereseze de acestea.

– Doar un moment.

Telefonul mobil îi fu returnat cu ceva ciudat. Lista lui de prieteni crescuse cu unul. Sila apăsă semnul de notificare înainte de a afla că cineva arogant făcuse clic pentru a se urmări unul pe celălalt. Se uită pe pagina care apărea cu cea mai recentă fotografie a proprietarului. Derulă pagina care dezvălui cele mai noi fotografii. Pe fața lui se lărgi un zâmbet când văzu ceva. Una dintre pozele pe care le postase era aceeași imagine ca aceea când Saitharn nu era conștient că e pozat și zâmbea cu ochii închiși. Până când ceva se întâmplă. Simți că mușchii feței i se contractează. Cine erau oamenii care puneau Like și comentarii?  Ce erau toate acestea?

– Cunoști pe toată lumea?

– Ce? Oh, nu, nu pe toți dintre ei, unii sunt prieteni, alții prietenii prietenilor, pe alți oameni nu-i cunosc deloc.

Răspunsul tânărului era îmbietor. Sila voi să se încrunte și mai tare, dar Saitharn nu mai băgă în seamă telefonul mobil când ajunseră la magazine, lăsându-l pe Pha Liang să se lupte cu propriile emoții.

Aproape fiecare comentariu care apărea, mai ales din partea bărbaților, conținea mesaje în care complimentele erau potrivite pentru proprietar, „o față frumoasă”, „drăguț”, „zâmbetul care te face să zâmbești din nou”. Simți o senzație de prăbușire în mijlocul pieptului. Sila știa doar că trebuia să facă ceva.

– Tu, vino repede.

– O… răspunse Saitharn, înainte să se decidă să facă ceva în așa fel încât să nu-l asculte, iar după ce o făcu, nu se simți prea rău, chiar era puțin mulțumit.

SILA_WS: credit?@Saitharn

Cerere credit în mijlocul IG.

– Ce faci? întrebă Saitharn ca și cum nu era conștient de asta.

Silueta zveltă se întoarse înapoi, îi făcu semn cu mâna bărbatului înalt, iar de data aceasta alese să se oprească și să aștepte pentru că îi era frică să nu meargă și să se rătăcească.

– Iată-te.

Sila se apropie. Propriile emoții erau dezordonate și depozitate undeva în fundul sufletului. Telefonul intră în buzunar înainte de a face încă un pas spre persoana mică. Nu era sigur ce simțea.

– Nu spuneai că te duci singur?

Printre atâția oameni, Sila ieșea în evidență deși era încă departe.

–  Știi asta? Astăzi este ziua în care merg la cel mai mare număr de temple din ultimii 25 de ani, spuse Saitharn invitând o conversație între ei doi.

Mergând pe drumul spre temple, cuvintele lui Saitharn nu fuseseră deloc exagerate. Chiar nu-și mai amintea când fusese ultima dată, poate cu mulți ani înainte de asta… sau poate mai mult de atât.

–Bine, atunci lasă-mă să te duc înăuntru, să-ți pui o dorință.

– Să-mi pun o dorință?

– Oh, hai.

Bărbatul mai înalt îl conduse în templu. Cei doi aprinseră lumânări, așa cum făceau alți oameni înaintea lor. Toți se opriră să ceară binecuvântări în fața capelei templului. Deasupra capetelor lor erau agățate felinare vechi în stil Lanna[6].

Erau multe felinare atârnate care dădeau o lumină aurie ce cădea deasupra lor. Ea cobora și mângâia fețele blânde ale celor doi bărbați. Închiseră ochii și stătură unul lângă celălalt un moment. Saitharn își puse o dorință. Imaginea pe care o reflecta îl făcea să arate liniștit și plăcut la privit. Genele frumos alungite cu pleoape bine închise, o față dulce cu buze cărnoase formau împreună cea mai frumoasă și mai perfectă față. Tânărul Pha Liang nu știa ce își dorea acel băiat cu pielea atât de albă, dar dacă s-ar fi putut, Sila Wang își puse o dorință pe care o avea deja în inimă. El își dori ca dorința acelui copil să se împlinească.

După ce terminară de omagiat pe Buddha și cerură Binecuvântări, cei doi se întoarseră să facă din nou o plimbare prin piață mai mult pentru a arunca o privire la lucrurile de pe tarabe. Intrară în diverse magazine până când Saitharn observă broboanele de transpirație care curgeau pe fața celuilalt. Omulețul se întoarse, văzu că pe partea cealaltă era un magazin unde puteai cumpăra apă așa că se decise să se ducă singur, fără să se gândească să vorbească sau să-l strige pe Sila. Distanța între ei doi nu era prea mare și pentru că nu voia ca Sila să fie deranjat, decise să meargă pe cont propriu.

–  Două sticle cu apă rece, vă rog.

Ridicând și înmânând banii vânzătorului, Saitharn primi apa, bău și se pregăti să se întoarcă să-l găsească pe Sila, când ceva neașteptat se produse.

–  Khun Saitharn, sună vocea cuiva.

Cineva îl strigase din spate. Proprietarul numelui fu obligat să se întoarcă și să se uite cu sprâncenele ușor ridicate. Când făcu contact vizual cu un bărbat zvelt cu părul blond care stătea în picioare în fața lui și zâmbea, Saitharn nu-și aminti de el. Cât de mult îl cunoscuse pe acest om? Fața îi era familiară, exista doar un indiciu că mai vorbise cu el sau poate că se culcase cu el doar o dată.

-Ce coincidență, ai venit să vizitezi?

– Cam așa ceva.

Dar ceea ce își amintea clar, era că nu-și dezvăluise niciodată numele vreunuia dintre partenerii săi sexuali, așa că nu era sigur că cealaltă persoană îi cunoștea cu adevărat numele. De unde îl avea?

– Când eu, Art, te-am văzut pe IG, am crezut că era o coincidență. Nu ne-am mai văzut de mult timp, dar ești la fel ca înainte.

Prin această frază venise răspunsul la întrebarea „De unde îi știa numele?”

Era pentru că el își folosea numele adevărat pe IG.

– O, te rog să mă scuzi acum.

Saitharn interveni fără să îl mai lase să vorbească și se pregăti să plece. Faptul că se întâlnise cu acest bărbat îl stânjenea.

În ceea ce privește unde priveau ochii celuilalt, arăta clar dorința lui. Nu era prima dată când Saitharn se întâlnise cu evenimente enervante.

– Stai, unde te grăbești? Stai să vorbim.

Mâna străinului se întinse și apucă încheietura persoanei mici ca și cum îi aparținea. Ochii lui Saitharn pâlpâiră. Era nemulțumit de acțiunea celuilalt. Fără niciun gând ascuns folosi o voce joasă pentru a-l face să înțeleagă că trebuia să renunțe, că nu voia să se încurce cu el.

– Dă-mi drumul.

– Unde locuiești? În apropiere?

Se pare că tânărul cu părul auriu se află în fața unui cuțit. Saitharn încercă să-și ascundă teama.

– Îmi pare rău, nu-mi amintesc de tine. Nu fi nepoliticos. Se trase brusc din mâinile lui încercând din nou să plece. Mințise de fapt, acum își amintea ceva, dar nu voia să recunoască.

 – E o glumă nouă, e interesant, dar de ce faci fițe când suntem deja familiarizați, unul cu celălalt?

Saitharn avu un zâmbet nervos. Nu știa că în acea zi se va întâlni cu acest bărbat. Nu putea vorbi așa, lejer despre ghinion, dar de acum înainte voia să-și facă un jurământ. Nu va mai lăsa niciodată să i se întâmple așa ceva.

– Nu-mi amintesc de tine. Asta arată că în noaptea aceea nu a existat nimic memorabil. Dacă ți-e foame, du-te și găsește un alt loc. Nu veni să ceri mâncare de la mine. Comportamentul tău nu este ca ceea ce fac oamenii normali, știi?

Propoziția ieșise fără să vrea, ceea ce făcu să dispară pofta din ochii acelui bărbat. Saitharn nu scăpase cuvinte vulgare ci doar cuvinte de refuz.

– Mă respingi?

Bărbatul cu numele Art, trecu de la o față strălucitoare la una care arăta furia. Se grăbi din nou să-l apuce de brațe, dar nu putu să ducă gestul până la capăt, așa cum crezuse. Cineva se interpusese între ei… Un bărbat foarte înalt…și mai în vârstă.

– Ce se întâmplă aici? spuse tânărul Pha Liang care tocmai se pusese între cei doi bărbați ce stăteau față în față. Văzuse că Saitharn avea o urmă de frică în ochi și era puțin șocat când se întoarse și se uită la el. Sila se întoarse din nou și îl înfruntă pe celălalt ochi în ochi. Saitharn își spuse că Sila îl găsise repede, dar altfel probabil ar fi fost și mai enervat.

– Nu e nimic, hai să mergem.

– Ba da, de fapt este ceva.

Picioarele subțiri care erau pe cale să treacă fură oprite. Omul din fața lor avea un ton batjocoritor. Sila nu era sigur ce se întâmplase, bănuia însă că avusese loc un fel de incident înainte sosirii lui.

– Hei, ușuraticule, ți-e teamă că noul partener va afla?

– Ai grijă ce scoți pe gură, spuse Sila cu o voce calmă, întorcându-și privirea rece ca să se uite la bărbat.

Era cu câțiva ani mai tânăr decât el. Nu știa ce voia acest copil, cu siguranță însă că avea intenții rele.

– De ce să am grijă? Crezi că nu știu că nu sunteți un cuplu? E doar pentru o zi cu tine, e un rahat, un prostituat. Și-o trage cu toată lumea.

– Închide-ți gura spurcată înainte să o închid eu în locul tău. Chiar acum.

Saitharn făcu ochii mari la reacție. Răspunsul lui Sila fusese foarte rapid. Cu mâna puternică trase de gulerul cămășii tânărului. Omul acesta cu gura inteligentă își pierduse mințile și continuă:

– Vrei să fiu partenerul tău sau ce?  Nu e nimic ciudat cu partenerul meu. Ceea ce este ciudat sunt oamenii care nu au maniere. Te voi avertiza doar de data aceasta: nu mă lăsa să-ți văd din nou fața. Să nu te prind că îl urmărești din nou…altfel vei fi rănit.

Fiecare cuvânt rostit nu era pe un ton dur,  ci era unul lin și calm. Vocea lui era domoală ca și cum ar fi vorbit despre vreme, dar avu puterea de a-l face pe omul acela guraliv să aibă pielea de găină. Sila nu ar fi fost atât de supărat dacă Saitharn nu ar fi fost insultat.

– Să mergem, spuse silueta subțire care își revenise în fire.

Se mișcă, frecându-și mâna de brațul puternic al persoanei mai în vârstă încet, ca o modalitate de a-l mângâia și de a-l liniști. Sila arătase ceva neașteptat pentru el, făcuse ceva pentru el. Și cine ar fi crezut că o persoană care arăta atât de calm avea însă sângele fierbinte? Chiar dacă avea o față calmă în exterior, în mijlocul inimii Pha Liang încă nu se liniștise.

…………………………………………….

Saitharn terminase de făcut un duș și stătea acum pe patul hotelului. Pe tot pe tot parcursul drumului înapoi, ambele părți tăcuseră. Ce mai era de spus?

Se gândi la ceea ce se întâmplase și recunoștea că în acel moment putea fi supărat pe ceea ce auzise. Ar fi putut să se certe. Dar fusese prea târziu pentru că Sila venise să-l protejeze.

– Khun…se auzi vocea lui Saitharn către persoana care tocmai venise să se așeze pe pat în mai puțin de o secundă. Înclinându-și chipul frumos se întoarse să se uite spre Sila.

– Mulțumesc pentru că m-ai ajutat. Nu știu de câte ori ai făcut-o, au fost atât de multe ori încât nu le-am putut număra.

Sila nu răspunse. Puse palma pe părul moale șaten deschis înainte de a-i mângâia ușor pielea.

– Nu da atenție acelor cuvinte, rosti vocea profundă ca întotdeauna.

Era o propoziție simplă care influența inima ascultătorului. Să creadă că acest bărbat era grozav? Saitharn nu mai vorbi. Ei bine, nu e ca și cum n-ar fi făcut-o niciodată. Indiferent cât de puternic se prefăcea că este în exterior, nu însemna să fie indiferent la cuvinte, așa cum credeau mulți oameni. O atingere blândă, spărgea ceva în el și făcea ca ceva în inimă să se schimbe. De data asta era atât de clar încât era greu de negat. Bucățica din partea stângă a pieptului tremura. Chiar dacă atingerea lui Sila nu era la fel de emoționantă sau fizică, Saitharn nu știa de ce, dar își pierdea calmul. Mai mult decât atât, obraji i se înfierbântară dintr-odată și corpul lui trebui să se legene pentru a evita atingerea caldă. Chipul lui dulce se întoarse în altă direcție.  Căută un subiect de discuție.

– Nu te-am mai văzut niciodată așa. Deloc.

– Așa, cum?

– Așa, ca un fel de grizzli.

Proprietarul lui Phu Saeng Dao tăcu. Acum că Saitharn vorbise despre așa ceva, nu putea să-i spună că nu făcuse asta așa de des. De fapt fusese așa doar de două ori, și ambele povești erau din cauza acestui băiat cu pielea albă.

– Apropo. Te comporți din ce în ce mai mult, de parcă ai fi tatăl meu.

– Vrei să fiu?

Privind la persoana de lângă el cu ochii, cu mintea și cu inima care nu mai funcționa, toată atenția se abătu asupra persoanei albe care era diferită de vechiul Saitharn, cel indiferent. Ochii acestuia erau rotunzi și limpezi privind mereu în altă parte, evitând să întâlnească privirea care se uita la el mereu directă, ca întotdeauna.

– Spune, vrei să fiu tatăl tău?

Spusese asta cu voce blândă și profundă ceea ce îl făcu pe ascultător să simtă că nu mai poate respira. Stomacul i se strânsese ciudat.

– Ce?

„Ce-ul” acela era un cuvânt care însemna a cunoaște într-un mod intuitiv ce spunea persoana. Băiatul mai mic îl făcu pe tânărul Pha Liang să zâmbească. Atât el, cât și copilul de lângă el cunoșteau bine semnificația lui. Sila îl plăcea pe Saitharn pentru că era inteligent. Odată ce-l cunoscuse cu adevărat.

– Mi-e somn.

De aceea Sila îl considera inteligent. Pisicuța refuza să fie încolțită și urmase un simplu joc, acesta din urmă fiind scurtat.

Sila râse adânc privindu-l din acel unghi. Cealaltă persoană chiar arăta ca un pui de pisică albă purtând o cămașă mare și pantaloni lungi care îl făceau să pară și mai mic. Era plăcut să-l aibă lângă el.

– Vise dulci.

Tânărul Pha Liang își opri gândurile înainte ca acestea să o ia razna. Cu mâna puternică se întinse și stinse lumina,  apoi se întinse pentru a împărți patul cu pisoiul alb pentru a treia oară. De data aceasta nu era considerat un eveniment de forță majoră. Si la fel, va considera că Saitharn nu era pregătit. Saitharn deschise pleoapele când întunericul se strecură și acoperi întreaga zonă a camerei. Identitatea bărbatului în vârstă plutea în jur, nu departe de el. Îi deranja un pic somnul. Nu putea spune în ce loc îl deranja. Băiatul cu pielea albă își mușcă buza, nici măcar nu îndrăznea să-și întoarcă corpul sau să se miște, de teamă că acel cineva se va trezi. Trecuseră 20 de minute, ceasul era trecut de orele 23. Saitharn era încă într-o stare de insomnie, doar că nu era la fel ca de fiecare dată. De data aceasta nu putea dormi pentru că inima îi bătea, îl împingea și îl deranja.

Vrei să fiu partenerul tău sau ce?  Nu e nimic ciudat cu partenerul meu. Ceea ce este ciudat sunt oamenii care nu au maniere. Te voi avertiza doar de data aceasta: nu mă lăsa să-ți văd din nou fața. Să nu te prind că îl urmărești din nou…altfel vei fi rănit.

Cuvintele de protecție din ziua trecută îi răsunau încă în urechi. Un șir de zâmbete se rostogoliră în întuneric. Chiar și zâmbetul care-i împodobea propria față în acel moment, îl făcea să-și dea seama de un singur lucru pe care îl vedea clar…

Era un sentiment bun că cineva se întinsese să-l protejeze, nu-l lăsase singur, așa cum făcuseră alții de multe ori în trecut.

Era chiar mai bine decât credea…

[1] Reguli budiste

[2] Iubitul meu, dragul meu, aș dori să te îmbăiez

Dar mi-e teamă să nu-ți răcească inima

[3] Sila recită aceste versuri într-un limbaj rar din nord

[4] Așa că te voi păstra în inima mea

Și în inima acestui an care mi-a adus pacea

[5]P’Chwn Hi( se pronunță: Pi Şuan Hai) Apelare tandră a unei persoane mai în vârstă care are din iubire grijă de o persoană mai tânără

[6] Felinare de hârtie multicoloră , octogonale.