Până la tine – Capitolul 23

Ca un fluture

La două săptămâni după călătoria la Nan, veni momentul ca Saitharn să cunoască pe deplin activitatea hotelului și noile sale sarcini de serviciu. Înțelesese că nu avea rost să se sustragă acestora pentru că simțea că ar fi avut probleme, chiar nu-i plăcea să se concentreze pe astfel de sarcini. Stiva de documente i se părea nesfârșită și timpul petrecut, nesfârșit.

Dar exista un lucru care era diferit, și acesta era mereu în capul lui, Saitharn se plictisea, dar când se gândea la suma de bani cu care era plătit, îndura să stea și să lucreze cu spatele înțepenit, așa cum i se spusese. Ordinele nu erau deloc rele.

– Din documentele pe care mi-ai ordonat să le rezolv, primele 2 grămezi anuale sunt terminate, unde ar trebui să le pun?

– Pe această masă într-un colț gol, răspunse șeful la întrebare, fără să se gândească să ridice capul și să se uite la el.

Petrecerea timpului împreună, îl făcuse pe Saitharn să înțeleagă că Sila era o persoană serioasă. Muncea mai mult decât se așteptase și era foarte sever până la punctul de a-l face pe Saitharn să nu îndrăznească să deranjeze. Cum ar trebui să o spună? Era ca și cum lucra și când era în pat. Saitharn separă documentele, le aranjă și le puse conform ordinului dat înainte. Le puse pe masa din colț. Avea un birou de lucru nou unde se putea așeza și împărți încăperea cu proprietarul hotelului. Nu că ar fi avut privilegii mai presus de oricine altcineva, ci pentru că Sila se gândise că era mai ușor de folosit și mai rapid de utilizat. Era ordinul plătitorului de salariu. Se uită, se așeză și se concentră asupra gestionării ulterioare a teancului de documente până trecu aproape încă o oră și ceasul de pe perete arătă ora de spunere a unui „la revedere”. Sila încă stătea și muncea cu spatele aplecat, rigid, în poziția inițială. Nu se mișcase deloc. Saitharn se uită în secret la el. Proprietarul hotelului din fața lui stătea tăcut. Gândindu-se la el, pentru o clipă, înainte de a se ridica și a ieși din birou, Saitharn se duse direct  în camera alăturată pentru un scop pe care îl avea în vedere de mai multă vreme. Luă cești de cafea care erau pregătite pe raft apoi puse apă la fiert. Între timp, se gândea să facă cafeaua.

Să o facă delicioasă.

Motivul era că observase că în mod normal după-amiaza, Khun Davipha îi aducea întotdeauna o cafea lui Sila. Dar din cauza ultimelor 2 zile în care aceasta se ocupa de comerțul cu amănuntul, la ordinele șefului, ea nu avusese timp să treacă pe aici. Deci el trebuia să-și trateze șeful. Problema consta în faptul că Saitharn nu știa ce fel de aromă de cafea îi plăcea lui Sila.

Amară, dulce, uleioasă sau neutră, chiar nu știa… Micuțul ținea o lingură și amesteca cafeaua cu buzele pline și strânse. Ibricul cu cafea fierbinte era gata.

Prima cafea din viața lui…

– Unde ai fost? Te-ai ridicat și ai ieșit și ai venit înapoi.

– Chiar trebuie să pui o astfel de întrebare?

– Să stai mereu cu mine.

Era fraza pe care o auzise din gura lui Sila atât de des, încât se obișnuise cu ea. Saitharn nu răspunse pentru că dovada din mâna lui era clară.

– O, așa e, o ceașcă de cafea fierbinte și parfumată.

O puse în fața lui Pha Liang. Sila se opri luând mâna de pe grămada de documente din fața lui. Își îndreptase atenția spre ceașca cu băutură de mărime medie.

– Ai făcut-o pentru mine sau de unde ai luat-o?

– M-am dus în cameră și am făcut-o.

– Atunci de ce ai ieșit afară? De ce nu folosești această ușă?

Sila se referi la ușa de legătură putea trece din camera de lucru în dormitorul alăturat. Era ușor și confortabil, dar pentru că trebuia să treacă pe lângă biroul lui Sila, Saitharn alesese să facă un ocol să nu perturbe concentrarea omului care lucra.

– Grăbește-te și bea, altfel se va răci, spuse el dând din cap spre ceașca de cafea.

Nu făcuse niciodată o cafea, înainte…nici măcar odată.

Amar… era primul gust care lovi simțul lui Sila. Și crezu că fusese tachinat de Saitharn până văzu mica privire de așteptare care îi fulgera în ochi în acel moment. Cei doi se uitară unul la altul.

– E prima dată, da?

-Prima dată.

– Pentru data viitoare, adaugă 2 lingurițe de zahăr și puțină cremă. Va fi gustul care îmi place. Aceasta este puternică și amară. Se poate spune că este o cafea tare.

– Doar amară puțin. Dacă o bei, te va ține treaz.

– E bine…da.

– Ei bine, atunci bea-o pe toată, arătă tânărul spre ceașcă și expresia feței sale dezvălui ușurarea.

Sila clipi uitându-ne la băutura din mână, alternând cu ochii persoanei, apoi Saitharn se întoarse să se așeze la masa lui personală din colțul camerei.

– Nu ai de gând să o bei? Bea, bea, spuse el înainte de a se înclina privind  cafeaua fierbinte.

Sila se concentră, uitându-se la ea… Atât de amară și de intensă încât fu obligat să închidă ochii…

Sfârșitul lunii venise din nou. Sila simțise că Saitharn se schimba în bine. Munca intensă nu i se mai părea plictisitoare acum. Ca de obicei, pisoiul alb găsi un loc în biroul și luă o pauză. Sprâncenele frumoase subțiri erau apropiate ușor una de cealaltă ceea ce anunța că stăpânul acelei fețe dulci era sârguincios în ceea ce făcea. Tharn nu-și dădea seama de trecerea timpului, nici măcar nu știa ora. Fu privit în secret de omul mai în vârstă.

– Te poți opri.

Nu există niciun răspuns din partea băiatului tânăr.

– Tharn!

– ?

O palmă lată se așeză pe capul care era ascuns după mormanul de documente din fața lui.

Băiatul ridică privirea, surprins. Se întrebă de când acesta se mutase de la birou, de când încetase să lucreze și de când stătea aici.

– E timpul să ne oprim din muncă. Mâine vom continua cu dosarele.

–  Da.

Mai rămăseseră multe dosare de gestionat și se părea că probabil nu vor putea termina astăzi. Saitharn fusese de acord să părăsească ferma și lucra conform instrucțiunilor persoanei care stătea în picioare și aștepta.

– De ce arăți atât de stresat? întrebă Sila, după un timp.
El observase că sprâncenele subțiri ale pisoiului alb erau încruntate.

– Nu e nimic. 

– Continui să negi, în timp ce sprâncenele tale sunt încruntate. 

Vârful degetului se mișcă și masă centrul frunții persoanei mici în speranța de a-l ajuta să se relaxeze și în speranța că îi va reduce stresul.

– Nu, mă gândeam la muncă, mă gândeam că luna aceasta îți voi plăti datoria aproape în totalitate.

Saitharn se gândise bine. Avea bani pregătiți în rezervă pentru viitor.

Se gândise că va pleca de aici în curând, prin urmare, nu era necesar ca banii  primiți să fie alocați pentru utilizare.

– Deci de unde vei lua banii?

– Am niște economii personale.

De când devenise o persoană care lucra, Saitharn nu cheltuise aproape nimic, ceea ce era diferit de acum ceva timp când îi folosea pe toți. Viața lui din Bangkok fusese întotdeauna secretă. În acel moment el cumpăra totul cu ochii închiși până în punctul în care cumpărase o dată genți care costau cel puțin 10 salarii mari. De fapt, dacă nu i-ar fi fost de teamă că Nuea Chon ar fi aflat, l-ar fi prins și oprit la Bangkok, Saitharn ar fi ales să se întoarcă acasă, să ia una dintre propriile lui genți și să o vândă.

– Atunci de ce ești stresat?

Saitharn se gândea, incapabil să audă întrebarea celuilalt. Dacă plătea 20.000 combinați cu alți 10.000 obținuți din vânzarea unei genți de marcă, din 100.000. mai rămâneau 15.000 de baht de plătit, adică salariul pe o lună.

– Saitharn.

– Da…vorbeai cu mine?

– Am întrebat de ce ești stresat?

–  Au trecut deja 2 luni, cum aș putea să nu fiu stresat?

El se gândea la perioada de 3 luni pentru a plăti datoria. Saitharn avusese o datorie de 100.000, fără a include costul reparațiilor la propria mașină. Despre asta nu vorbise niciodată.

– Eu am stabilit o perioadă de 3 luni, dar nu vorbeam serios, nu pune prea multă presiune pe tine, sunt doar 3 luni, trec atât de repede.

Așa e Sila, nu e nimic rău în a vorbi de acea zi.

Acum, timpul trecea mai repede decât înainte. Saitharn fusese ajuns din urmă.

– De altfel, chiar dacă îmi returnezi banii, tot nu te pot lăsa să renunți la slujbă. În acest moment este mult de lucru la Phu Saeng Dao. Oricât de mare ar fi datoria…ar trebui să vezi… nu pleca încă nicăieri.

La sfârșitul propoziției, tonul vocii celui care vorbise părea a fi atenuat. Îl făcea pe ascultător să nu îndrăznească să se uite în ochii lui.

– Mașina. Mașina mea. Care sunt detaliile și costurile de reparație? Se poate repara, nu?

Nou subiect de conversație…

Proprietarul banilor nu voia să se grăbească, dar Saitharn îi punea multă presiune.

– Se poate repara. Reparația este aproape terminată. De asemenea, nu-ți face griji despre cost, este gratuit.

Răspunsul pe care îl auzi, îl făcu pe Saitharn nervos. Gura lui rămase larg deschisă, pentru o clipă avu un nod în gât mai greu decât înainte.

– De ce este gratuit?

– Cunosc un atelier de reparații care îmi datorează multe. De fiecare dată când am o mașină de reparat, o vor repara gratuit.

Sila nu exagera. Mașina lui Saitharn nu era una de lux. Nu fusese greu să găsească piesele motorului, deci acest lucru era foarte simplu și nu era deloc o mare problemă.

– Devin o povară…

– Se numește ajutor, nu povară, nu folosi acest cuvânt împotriva oamenilor dispuși să te ajute. Dacă am o mașină de reparat, o vor repara gratuit.

Sila nu exagera.

– Nu te-am privit niciodată așa, înțelegi?

Sila voia ca Saitharn să se debaraseze de ceea ce căra pe umeri și pentru că îl cunoștea bine, știa că el voia sa ia atitudine în această chestiune de unul singur. Nu-l privise niciodată ca pe o povară. Intervenise în problemele lui Saitharn cu o sută de mii de baht, dar problema acestei mașini, tânărul Pha Liang, o considera ca pe o binecuvântare.

– Nu vreau să ai probleme, m-ai ajutat deja cu multe lucruri pe aici.

– Deci te vezi în necaz sau arăți stresat? Sau dacă ești stresat, gândește-te bine. Dacă ai fi eu, n-ai face la fel ca mine?

Tirul lung de întrebări al lui Sila îl făcură pe Saitharn să se gândească la adevăr. Așa cum spusese Sila, dacă s-ar schimba să fie cel care avea o șansă, probabil că ar trebui să se întindă și să ajute persoana din fața lui, fără să-i ceară nimic în schimb.

– Aș fi dispus să ajut. Îți mulțumesc din nou.

Saitharn plecă adânc capul, nu vorbi și nici nu-și dezvălui sentimentele. Îl simțea pe Sila înăuntrul lui dintr-o dată, dar lăsând deoparte gândurile care erau ascunse, de undeva, dintr-o ceață densă apărea sentimentul că fusese norocos pentru că o cunoscuse pe această persoană. Parcă punctul de plecare era inima lui, cea în care Sila semănase încet o sămânță. Se numea „sentiment” . Introdusese un sentiment în inima lui, se ocupase de el, îl udase, îl îngrijise și devenise un copac care creștea încet și care se pare că se numea și „viitor”. Devenise un copac mare care creștea frumos și avea rădăcini adânci și puternice. Și nu știa când toate acestea avuseseră loc.

………………………………………………………

Saitharn ieși din baie cu ochii limpezi privind în sus. Silueta înaltă a proprietarului hotelului era cu bustul gol pe podea. Făcea exerciții fizice în colțul camerei cu 2 brațe puternice, ridicate până la nivelul urechilor. Fiecare mușchi al corpului era strâns, o imagine comună pisoiului alb. Îl vedea de multe săptămâni, dar de câte ori se uita la el, nu se obișnuise niciodată. Chiar dacă îl văzuse în timp ce purta haine sau mai puțin decât atât, încă nu era obișnuit cu el. Pha Liang încetase să-și miște corpul când simți că era cineva care se uita la el. Ochii ageri pâlpâiră și priviră băiatul cu pielea albă care stătea nu departe. Acest lucru îl făcu pe Saitharn să închidă repede ochii și să se întoarcă să plece în altă direcție de îndată ce fusese surprins. Nu știa de ce în ultima vreme simțea adesea că nu este chiar el însuși, din cauza faptului că fusese atât de curajos în trecut, iar acum nu mai era așa. Sila se mișcă și veni să stea în fața lui.  Saitharn luă un prosop și începu să-și șteargă părul deschis la culoare cu o expresie neutră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Te uitai în secret la mine, urmă Sila stând în spatele lui.

Căldura corpului mare se răspândea atât de mult încât Saitharn se simțea amețit.

– Nu m-am uitat.

Persoana mai tânără mințise privindu-l drept în ochi, fără ca Sila să știe. De când relația dintre ei doi ajunsese atât de departe, Sila putea să-și dea jos cămașa și să facă exerciții în cameră. În plus, corpurile lor erau atât de apropiate  fără niciun scop bine definit. Era mai mult decât domeniul de aplicare al proprietarului, al subordonatului, al creditorului, al debitorului, chiar și al definiției cuvântului partener sexual. Merseseră atât de departe încât nu se mai putea întoarce. Dar Saitharn încă nu era suficient de curajos pentru a elimina ideea că relația de data aceasta fusese prea rapidă.

– Copiii care mint trebuie pedepsiți, știi asta.

– Nu mint. Dacă ar fi așa, ai ști.

–  Mă întreb dacă nu ai de gând să te întorci la fermă.

Era un alt fapt de care era îngrijorat Sila. Ei se stabiliseră aici permanent de la întoarcerea din călătoria la Nan. Saitharn nu mai dormise niciodată singur. Fuseseră momente când Sila se întorcea acasă la cină, dar uneori era noaptea târziu. Oricum ar fi, se întorcea să doarmă împreună. Până acum parcă devenise un obicei pentru ei amândoi.

– Vrei să mă întorc?

Mirosul dulce al persoanei din fața lui era ademenitor. Lui Sila îi plăcea parfumul pe care Saitharn alesese să-l folosească, dar cel mai mult îi plăcea când acest corp era fără aromă de parfumuri.

– Nu fi obraznic, îi spuse el celui care avea un chip frumos.

Pha Liang stătea și își folosea mâinile pentru a mângâia și a se juca cu zona tatuajului care se ițise parțial din cauza pantalonilor scurți purtați. Sila era dependent de atingerea tatuajului lui Saitharn. Cu cât îl vedea mai mult, cu atât îi plăcea mai mult și cu cât se uita la el, cu atât devenea dependent. Literele englezești negre contrastau cu pielea albă a corpului lui Saitharn și cu imaginea unui fluture care bătea din aripi, și-l atrăgea cu fascinație de fiecare dată când se uita la el.

–  De ce ți-ai tatuat această frază?

Fusese curios încă de prima dată când îl văzuse. Acum el avea oportunitatea de a pune întrebarea.

– Vrei să știi ?

– Poți să-mi spui?

– Semnificația exactă e că… nu sunt perfect. În exterior pot să arăt ca o persoană care are totul. Dar în realitate, sunt doar o persoană obișnuită care  poate e rănită, care poate a plâns, care poate nu e deloc perfectă.

–  Dar ești…o ediție limitată, șopti vocea profundă a persoanei de lângă urechea lui, făcându-l pe Saitharn să zâmbească. Putea foarte ușor să-l facă să râdă. Saitharn nu crezuse că Sila ar putea fi foarte talentat în asta. Se pricepea să îl tragă în sus, să-i ferească emoțiile să nu se întunece, să-l ferească de adâncurile în care se scufundase înainte. Sentimentele de tristețe, de disconfort, de regret, de auto învinovățire și de singurătate diluaseră foarte mult, probabil din cauza îngrijirii pe care o primise de-a lungul perioadei în care fusese mereu alături de Sila.

– Ce zici de fluture?

Saitharn se întoarse și se uită la el înfruntând cu privirea persoana mai în vârstă. Saitharn zâmbi slab înainte de a alege să răspundă la întrebare, revenind cu altă întrebare, diferită.

– Ce crezi că simbolizează fluturele?

– Frumusețe, libertate?

Sila interpreta sensul din imaginea tatuajului pe care îl văzuse, fluturele de pe suprafața coapsei lui Saitharn. Gândurile lui Sila păreau că erau pe cale să-și întindă aripile și să decoleze.

– A, toată lumea admiră fluturii la suprafață. Dar tu nu trebuie să o faci, trebuie să înțelegi. Pentru că m-ai atins.

– În ce fel te-am atins?

– Mă compari cu un fluture?

Până să-și lase șoldurile frumoase să se așeze precar pe marginea mesei, cu ochii ridicați, întrebarea lui Sila, care stătea în picioare lângă el veni rapid.

– Deci crezi că ești la fel sau nu?

-Da. E un secret pe care nu mulți oameni îl știu, exteriorul este frumos. Dar realitatea e că nu e deloc.

– Ce vrei să spui?

Sila ridică din sprâncene la ceea ce auzise. Simți pentru prima dată de când îl cunoștea că zidul pur, foarte înalt, dintre ei, fusese redus în dimensiune.

–  Știi… adevărul despre fluturi… ei nu mănâncă doar nectar din flori.

–  Dar ce mănâncă?

– Ei se hrănesc cu sânge și cadavre…și cu lacrimi. Dar pentru că străinii îi văd doar frumusețea, nu sunt interesați să cunoască acest adevăr…să cunoască ceea ce este el cu adevărat.

Sila înțelesese sensul propoziției. Toate cuvintele erau foarte înțelepte. Saitharn se compara cu un fluture. Frumusețea din învelișul exterior păcălea pentru ca oamenii să-l admire. Dar în interior încă mai erau secrete care erau ascunse și bine păstrate. El pur și simplu nu avusese pe nimeni. Zburase ca un fluture peste un zid înalt și se întâlniseră.

– Asta pentru că acelor oameni nu le pasă de fluturi. Pentru mine însă…tot ce se combină, fie că este frumos, bun sau rău…eu cred că totul este interesant.

– Vorbești despre fluturi?

Se așternu o tăcere…dar era o tăcere care nu mirosea a inconfortabil. Saitharn își strânse buzele și inima. El era obișnuit să fie singur. Tremură violent… inima îi tremură violent. Așteptarea răspunsului picura teamă.

– Vorbesc despre tine.

Era prea mult pentru Saitharn pentru a mai rezista. Nodul din partea stângă a pieptului îi pulsa nebunește…

Saitharn simți în acel moment că aparținea în totalitate lui Sila.

Inima lui bătea entuziasmată. Fața lui era dulce și fierbinte. Sila o atinse cu palma. Fața și picioarele albe, corpul întreg se apropiară. Respirația fierbinte a celor doi se auzea în toată încăperea. Corpurile se lipeau, aproape unindu-se. Sila ridică din sprâncene în acel moment, surprins că persoană mai tânără păstra totuși distanța încă o dată.

– Saitharn, de ce îți întorci privirea?

Până să nu se întâmple altceva, pisoiul alb și sălbatic sări în picioare înainte de a mormăi câteva fraze cu voce joasă.

– Eu am pregătit apă caldă în cadă pentru tine, Grăbește-te și fă o baie. Se va răci.

– Iar cauți să scapi?

– Nu caut.

Persoana fu prinsă rapid în brațele puternice, negând cu disperare. Sila folosi cele 2 mâini pentru a-l trage de talie mult mai aproape de el. Saitharn se zvârcoli în brațele lui.

-Vrei să te las să pleci? mormăi în șoaptă cu vârful nasului atingându-i obrazul neted și alb.

Saitharn încă se lupta să găsească o cale de a scăpa, dar oare avea puterea? Se putea se putea lupta cu un leu?

–  Și dacă nu-mi răspunzi, te duc în cadă.

– Nu vreau, doar dă-mi drumul, spuse omulețul cu o voce fermă și o față serioasă, zâmbind înainte de a încerca să se sustragă din brațele lui.

Fața lui Sila se apropie până când vârful nasului îi atinse lobul urechii.

– Cerșește lui Pha, Saitharn, iar Pha îți va da drumul.

Saitharn nu se putea uita la el. Prenumele cerut întărea șoaptele reușite, îl făcea să se gândească la acea noapte minunată, căldura, înflăcărarea care tocmai trecuseră de curând. Acel cuvânt părea să fi devenit un punct care îi dădea din nou slăbiciune, slăbiciunea din acea noapte.

Lui Sila îi place să fie numit așa?

Continua să folosească acea tonalitate melodică ce îl făcea să-și piardă capul.

– Cum ar trebui să te numesc mai des?

– Nu mai știi? Hai să facem o baie împreună.

– Khun Sila, te rog să-mi dai drumul, mi-e somn.

Saitharn începu să se înmoaie, vocea lui deveni ușor imploratoare. Atingerea moale din mâinile albe pe ambele brațe era foarte bună la atragerea zâmbetelor de la bărbatul cel înalt , dar acest lucru încă nu era suficient. Sila voia mai mult decât atât.

– Hai, spune-mi „daddy”. Spune-mi, vreau să te aud.

Toată rezistența se destrăma. Saitharn își strânse buzele și cu o voce blândă urmă dorințele omului care aștepta și asculta.

– Daddy, îl poți elibera pe Saitharn? Nu e nimic, doar că doresc să pot dormi.

Brațele puternice ale lui Sila se slăbiră imediat. El aderase la motto-u

l „Copiii cuminți trebuie să primească recompense pentru ca data viitoare să fie și mai ascultători decât înainte”.

Persoana care tocmai fusese eliberată plecă și se urcă rapid pe pat. Sila zâmbi uitându-se la spatele persoanei care intenționa să-i evite fața, dar încă nu putea scăpa din vedere. Faptul că nu se putea ascunde, îl jena pe pisoiul alb. El își trase pătura în sus pentru a-și acoperi corpul. Stătu acolo, ascultând sunetul omului ce venea și pleca, apoi auzi sunetul închiderii ușii și își dădu seama că Sila intrase deja în baie. Abia apoi își dezvălui fața din pătură. Băiatul cu ochii albaștri oftă din toți rărunchii.  Mâna lui se ridică pentru a se odihni în mijlocul pieptului. Exista ceva în interiorul lui. Ceva zgomotos. Deși nu scotea nici un sunet, era foarte asurzitor.

Saitharn nu simțise niciodată un zgomot atât de puternic în pieptul lui. Se dedica momentului în care începea să-și cunoască propria inima. Începu să îndrăznească să spere că o astfel de persoană putea fi un nou început. Așa că fu de acord să-și dea pătura de peste cap și să-și arate fața.

Omulețul oftă din nou în secret. Inima lui dansa în continuare neregulat. Deși nu făcea un zgomot puternic ca prima dată, știa că acest sentiment era înfricoșător. Era înfricoșător acum, când începea să se înțeleagă pe sine însuși. Și era și mai înfricoșător, când începu să-și pună întrebarea…

Cu o astfel de persoană chiar…am dreptul să o iau de la capăt?

Faptul că Sila nu-l dezamăgise niciodată, însemna că avea dreptul de a fi pe deplin al lui. Era adevărată această propoziție. Gândurile care îi distrăgeau atenția îl făcură pe pisoiul alb să nu poate dormi. Doar ținu ochii închiși în întuneric până când corpul simți căldura celeilalte persoane. Brațele puternice îl înconjurară și îi traseră talia îngustă. Sila credea că pisoiul lui doarme. Se apropie cu respirația lui caldă. Saitharn înghiți în sec. Înainte ca fiecare simț al percepției să se stingă, adormi sub îmbrățișarea corpului cu care începea să se obișnuiască…