Până la tine- Capitolul 33 Partea 1

Pisoiul care așteaptă să fie iubit

Telefonul sunase în acea dimineață tăcută, în timp ce aburul cafelei se ridica lent din cana lăsată pe marginea mesei. Pe ecranul luminat, un nume cunoscut: Kao Kaew.

Saitharn ezită o clipă înainte să răspundă. Nu se mai auziseră de mult.

– Bună… știi cine e? spuse ea cu o voce blândă.
Urmă o pauză, lăsându-i timp să reacționeze.
– Sunt eu, Kao Kaew.

Pentru o clipă, tăcerea dintre ei părut să acopere toate lucrurile nespuse.

– Te-am sunat pentru un anumit motiv, continuă  Kao Kaew.

–Pozele tale… cele pe care le-ai postat pe site… au primit mult feedbackuri pozitive.

– Poze? Cu mine?

– Da. Un prieten din Bangkok le-a văzut. E fotograf. Îi place cum arăți. Caută un model pentru un proiect mare și… m-a rugat să te contactez.

Saitharn rămase mut. Un fior îi traversă pieptul – nu de bucurie, ci de mirare. El? Model?

– Eu? Chiar pot să fac asta?

– E o muncă simplă, bine plătită. Brandul e cunoscut, modelele sunt alese cu grijă. Și tu ai fost remarcat. El crede că te-ai potrivi. Și eu cred.

Saitharn se ridică și privi pe geam, de parcă răspunsul s-ar fi putut citi în lumină.

– Mulțumesc, Kao Kaew. Ai fost mereu… amabilă cu mine.

– Nu trebuie să decizi acum. Mai sunt câteva luni. Dacă vrei, pot fi aici, oricând ai nevoie. Ține minte: ai valoare. Chiar dacă nu ți-o vezi.

După ce închise , rămase acolo, în tăcerea camerei, privind în gol. Cafeaua se răcise. Turnă alta. Gestul era mecanic, dar gândurile – învolburate.

Dacă accept… înseamnă că trebuie să plec. Să mă întorc singur la Bangkok. Poate e un nou început. Dar… vreau cu adevărat să plec?

Zilele care urmară au fost încețoșate. Relația cu Sila devenise tot mai difuză, ca un tablou lăsat prea mult în ploaie. Muncea mai mult la fermă și se ocupa de noul magazin de lângă hotelul lui Sibthit. Se vedeau rar, vorbele dintre ei erau puține, ochii – obosiți.

El simțea că între ei se așternuse o tăcere periculoasă, una care nu mai cerea explicații.
El îl evita, de parcă orice apropiere ar fi risipit ceva fragil.

Într-una din seri, încercând să-și distragă mintea, Saitharn deschise telefonul și începu să caute clipuri amuzante. Dar soarta îi scoase în cale altceva: o înregistrare scurtă dintr-un podcast numit „Cool for Life”, episodul despre „relații ambigue”. Titlul i se păru ironic și dădu play.

O voce calmă povestea despre doi oameni care lucrau împreună și care, fără să-și fi spus clar vreodată ce simt, ajunseseră să sufere în tăcere.
El zâmbi amar. Suna prea cunoscut.

– Pare că are sentimente pentru tine, spuse una dintre gazde.
– Dar nu le exprimă. Și nici tu. Și totuși… amândoi așteptați.

Saitharn simți cum un nod i se urcă în gât. Gândul că Sila ar fi putut simți ceva, dar să nu-i fi spus niciodată, îl rănea mai mult decât refuzul direct.

Poate doar eu am așteptat. Poate nici măcar nu știe că eu simt ceva. Sau… poate știe. Și tace.

Telefonul se închise brusc. Ecranul negru deveni oglinda unui chip obosit, palid. Își dorea să fie cineva acolo, cineva care să-i spună ce să facă. Sibthit îi veni în minte pentru o clipă – dar era prea apropiat de Sila. Prea multă complicație.

Dacă oftatul ar putea scurta viața, aș fi murit deja, gândi Saitharn, cu un zâmbet obosit.

Gândurile, regretele, temerile se rostogoleau în el, provocând o anxietate surdă. Îi reveneau amintiri neclare, dintr-un trecut în care se simțise nevăzut, neauzit, mereu pe margine.

Spusesem că o să aștept. Dar câte zile trebuie să aștepți ca să știi că nu mai are rost?

Poate răspunsul era deja acolo.
Poate că plecarea la Bangkok nu era o evadare. Ci o alegere. O declarație. O formă de a se pune pe primul loc.

Buzele lui subțiri se strânseră. Vârful nasului i se încălzi brusc, fără niciun motiv anume.
Saitharn își mută privirea spre cer. Din unghiul în care stătea, priveliștea era la fel de frumoasă ca în fiecare seară.
Soarele era pe cale să apună. Norii portocalii, cu dungi subțiri de roșu aprins desenau orizontul în lumina slabă.

O umflătură invizibilă, groasă și grea, i se ridică în piept. Era un sentiment care îl sufoca, o emoție greu de descris în cuvinte.

Nu e nimic dificil, își spuse.

Trebuie doar să plec. Să mă întorc în locul unde am trăit mereu.

Dar era greu. Era trist. Iar tristețea aceea nu era singurul lucru care-l apăsa.

Sub ceea simțea, ascuns adânc, era și altceva…o furie mută, amestecată cu frustrare și dor. Nu voia să o recunoască. Se supăra pe sine pentru că, de fapt, era supărat pe Sila.

Nu pentru ce făcuse ci pentru ce nu făcuse.

Relația lor fusese ambiguă de la început. Așteptările crescuseră în tăcere, iar acum… acum se prăbușeau sub propria greutate. Nu era vina lui Sila, ar nici a lui nu era. Și totuși, Saitharn se simțea vinovat.

Trebuie să mă opresc. Trebuie să fac altceva.

Trecuseră zile bune de când aflase vestea. Dacă Sila ar fi vrut să-i spună ceva, ar fi făcut-o din prima zi. Avea, desigur, scuza cu munca… dar se vedeau în fiecare seară, se trezeau împreună dimineața. Nu uitase. Nu avea cum.

Saitharn își șterse ușor vârful nasului cu dosul palmei, ca și cum ar fi vrut să-și șteargă tot ce simțea. Să îngroape emoțiile.

Dacă Sila nu vrea să vorbească… o voi face eu.

În altă parte, Sila își ștergea sudoarea de pe tâmple. Ochii i se mișcau rapid peste plantația de ceai, unde furtuna din ziua precedentă provocase prăbușiri de sol. Totul trebuia reparat.

– S-au ocupat de comenzile mele? întrebă el pe unul dintre băieții care împingeau un cărucior gol.

– Da, Pha Liang, răspunse tânărul.

Era ora 18:00. Ziua se termina, dar el mai avea deja multe pe listă.

– Plecați. Ar trebui să ajungeți la hotel până la 20:30, Pha Liang.

– Nu uita să o suni pe Wi, să-mi facă rezervare la restaurant.

Apoi, bărbatul înalt se îndepărtă.

Cerul devenise din nou înnorat. Sila își spuse în gând că nu mai suportă încă o ploaie. Altfel, ar fi trebuit din nou să alerge peste tot, să rezolve totul singur.

……………….

Clac!

Sunetul ușii îl făcu pe Saitharn să tresară. Se întoarse de pe canapea. În fața lui stătea Sila care ridică din sprâncene. Era puțin surprins: micuțul nu purta pijamalele obișnuite.

–N-ai făcut încă duș? întrebă calm.

– Te așteptam, răspunse Saitharn cu vocea aproape șoptită.

Sila se îndreptă spre dulap, ca și cum s-ar fi pregătit de un duș ca apoi să plece din nou. Totul părea normal. Și totuși…

– Este ceva în neregulă? Mai ai… alte treburi de rezolvat?

Saitharn se întrebă dacă era momentul potrivit. Poate era mai bine să aștepte până la noapte. Sau… poate nu.

Privirea lui coborî spre plicul de pe canapea. Îl luă în mână. Inima îi bătea tare, dar nu mai era timp pentru ezitări.

– E o scrisoare… spuse el.

-…de demisie.

Îi luase un efort extraordinar, mai mare decât credea, ca să rostească acea propoziție.

Sila clipi. Privirea i se înăspri. Ce spunea pisoiul alb?

– A cui? întrebă, deși parcă știa deja.

– A mea. Aș vrea să demisionez. Mă întorc la Bangkok.

Făcu o pauză și continuă.

– Mai am doar o mică sumă de rambursat. Îți voi trimite restul mai târziu, dacă e nevoie.

Niciun contact vizual.

– Cineva m-a contactat. Vrea să lucrez cu el la o ședință foto. Plătește bine. Vreau… să închei totul.

Sila păși un pas mai aproape. Privirea lui era grea.

– Nu sunt de acord.

Saitharn rămase nemișcat.

– Respect regulile hotelului. Nu pot opri pe nimeni să plece, continuă Sila.

– Dar nu sunt de acord, vreau să rămâi, vreau să vorbim. Când termin azi, vom vorbi.

Vocea lui era tensionată. Mâinile îi tremurau ușor.

– Nu ai dreptul să-mi dai ordine, zise Saitharn.

– Nu-ți dau ordine. Îți cer. Te rog… așteaptă.

O mână caldă îi atinse încheietura. Plicul era acolo, ignorat, ca și cum nici n-ar fi existat.

– În ce calitate de ce? întrebă Saitharn.

De data aceasta Saitharn nu fugise. Cel mai mic se uitase la cel mai mare, holbându-se adânc în reflexiile ochilor lui și pusese întrebarea înainte de a lăsa liniștea să umple împrejurimile.

– Ai de gând să pleci pur și simplu? Dar… ce se întâmplă cu noi? Cu „afacerea noastră”?

Afacerea noastră.

Vorbele acelea îl străpunseră. Saitharn își simți pieptul strâns. Vârful nasului îl înțepa.

– Chiar există o afacere între noi…?

Vocea îi era slabă și nu înțelegea. Nu mai voia să aștepte. Se simțea expus, vulnerabil. Și cel mai dureros, i se părea că e nevăzut. El nu mai voia să aștepte și nu mai putea ascunde și disimula ceea ce știa. Dacă n-ar fi știut înainte ar fi fost mult mai ușor.

– Oricum pleci în Japonia, spuse.

– Și cred că…și eu plec de aici.

Respirase adânc înainte de a rosti propoziția pe care o reținuse atât de mult timp. Într-o clipă, expresia lui Sila se schimbă…era șocat, părând să-și piardă cuvintele pentru o clipă.

– Știai?

– Am auzit totul. Așteptam doar să-mi spui. Dar ai tăcut.

Sila păru lovit, șocat, fără cuvinte.

– Am fost… deprimat, continuă Saitharn.

–Dacă eu nu sunt suficient de important… ce mai e de zis?

– Nu, nu,  ai înțeles greșit…

– Am înțeles greșit? Câte zile au trecut de când am aflat? Ai fost cu mine în tot acest timp. Și… nu ai spus nimic.

Tăcerea căzu ca o apă grea între ei. Și pentru prima dată… era clar că niciunul nu mai putea să fugă de adevăr.

Ce puteam să cred? gândi, simțind cum vocea celui din fața lui îi răsună clar, apăsat, dar caldă.

Era prima dată când auzea acel ton, nuanțat de reproș, dar și de durere. Se uită în sus, încercând să-și stăpânească emoțiile. Ridică capul, închise ochii, încercând să-și adune gândurile și să rostească măcar un cuvânt. În interior, însă, simțea cum propriile sentimente se zbăteau să iasă la suprafață.

Totuși, era greu.

–Îmi pare rău…

Cuvintele ieșiseră în cele din urmă, simple, dar sincere. Iar atingerea caldă a mâinilor celuilalt îl făcu să se cutremure. Mâinile mari îl cuprinseră cu grijă și îl traseră într-o îmbrățișare strânsă. Îi mângâie spatele ușor, ca și cum ar fi vrut să-i aline tot ce nu putea fi spus în vorbe. Gestul îl tulbură și mai mult.

Își mușcă buza de jos până ce simți durerea. Urâse mereu acele momente în care devenea slab. Dar atingerea lui Sila, vocea lui blândă, erau ca un ciocan uriaș ce izbea cu putere zidul pe care și-l construise în jurul inimii. Un zid ridicat cu grijă, cărămidă cu cărămidă, pentru a se proteja. Acum, însă, se prăbușea.

Ochii i se umplură de lacrimi. Nu îndrăzni să-i deschidă. Își lăsă fruntea pe umărul lat al bărbatului, iar mâinile mici se agățară de cămașa lui, fără să spună nimic. Doar tăcerea dintre ei vorbea.

Sila șopti:

–Daddy te-a făcut să gândești mult, nu-i așa?

Tonul deveni mai sigur. Îmbrățișarea se întări, ca și cum ar fi vrut să-l protejeze de tot și de toate. Își îngropă fața în gâtul său și murmură, ca un copil rătăcit:

–Nu știu ce aștepți. Dar… tu ești important. Ești important.

Repetarea acelui cuvânt, „important”, îl făcu să tremure. Oftă adânc, încercând să respire normal, apoi ridică ușor capul, astfel încât să-l poată privi în ochi.

-Daddy se pregătește să plece la muncă în Japonia, rosti Sila cu greu.

– Adevărat… voiam să-ți spun. N-am vrut să-ți ascund nimic.

– Atunci de ce nu ai spus nimic?

Zâmbetul slab de pe chipul lui Sila trăda o neliniște adâncă. Nu putea fi interpretat clar. Își șterse fața cu palma, apoi, într-un gest neașteptat de sinceritate, lăsă totul să iasă la suprafață:

-Cel mai important lucru pe care l-am ascuns e că îl aștept pe fratele tău… Ăsta era, de fapt, motivul tăcerii mele.

Privirea celuilalt deveni nedumerită.

– Ce vrei să spui?

-Voiam să te surprind. Atât. Nu credeam că lucrurile vor ajunge atât de departe.

Își aminti ce gândise în urmă cu câteva zile. Gândul acela i se înfipsese în minte cu claritate: Dacă vrei ca cineva să aibă încredere în tine, trebuie să-l asiguri că nu vei pleca, că nu vei fugi.

Ridicase telefonul și formase un număr.

–Chakritt , am nevoie urgent de numărul fratelui lui Saitharn.

Știa că Saitharn tânjea după el. Îl pomenise adesea, involuntar, în conversații. Era clar că voia să-l vadă, dar nu putea sau nu voia să se întoarcă acasă. Poate că durerea era încă prea mare.

Sila simțea că trebuia să facă ceva. Voia să-i dovedească seriozitatea. Să-l apere, să-l iubească, dar mai ales, să fie acceptat.

Când fratele lui Saitharn răspunse, vocea lui fusese surprinsă:

– Mulțumesc că m-ai contactat. Habar n-aveam că trece prin așa ceva… Dacă nu erai tu, probabil n-ar fi vorbit niciodată. Sunt dispus să fac orice.

-Vreau doar să știi că Saitharn a muncit pentru fiecare bănuț. N-a vrut niciodată să deranjeze pe nimeni. Niciodată nu m-a deranjat, răspunse Sila.

– Nici măcar o dată.

– Cred că voi veni să-l vizitez. Nu știu exact când… poate chiar săptămâna asta.

– Ești binevenit oricând. Și mai important… aș vrea să cer permisiunea voastră. Vreau să știți că vorbesc serios. Nu intenționez să mă joc cu el.

Vocea îi era calmă, dar fermă, cu o greutate sinceră.

– Nu-ți pot da niciun răspuns până nu ne întâlnim, veni răspunsul de la celălalt capăt al firului.

Închisese telefonul. Inima îi bătuse puternic. Dar acum totul fusese spus.

Privirea celuilalt deveni intensă, ca și cum ar fi fost străbătut de un curent electric. Fața i se înroși până la urechi. Pentru prima dată, se simțea dorit, acceptat.

Și, deși în sufletul său exista teamă, nu o mai putea nega. În tot acel timp, ascunsese adevărul, se protejase. Aceste gânduri îi făcură inima să se umple de lacrimi încețoșate. Propriile picioare i se înmuiară pentru că simțea atât de multe pentru Sila și pentru că se temea că va fi rănit. Încercase să ascundă acest adevăr tot timpul nici măcar nu îndrăznise să-l recunoască. Dar acum înțelesese: ceea ce simțea era real. Iar acel adevăr nu mai putea fi negat. Îl iubea pe Sila.