Până la tine – Capitolul 36 -Final partea 1

Până te-am cunoscut

Ploi abundente cădeau în continuu de ieri după-amiază.

Toată noaptea, fața lui Sila fusese mai serioasă ca niciodată, în timp ce privea spre micuța persoană care dormea dusă în pat.

Saitharn era bolnav… din cauza lui.

Ieri, când ajunseseră în sfârșit acasă, era deja seară. Pe tot parcursul se răcoriseră în mașină cu aerul condiționat pornit…

În mijlocul camerei, trupul micuț al băiatului vibra ușor în somn, semn că trecuse printr-o transformare prea puternică pentru forțele lui. Căldura febrei îi colora obrajii, iar respirația îi era scurtă.

Sila stătea lângă el și îl privea, cu colțurile buzelor strânse, ca și cum ar fi încercat să-și țină în frâu vinovăția.

Din spatele lui se auzi vocea mamei, caldă, dar fermă:

-Se va întuneca curând. Trezește-l pe Nong și adu-i niște mâncare. Nu-l lăsa să facă baie în seara asta. Șterge-l doar.

Mâna ei îi atinse ușor umărul lat, cu o duioșie care, în loc să-l liniștească, îi accentuă tensiunea din piept. Sila închise ochii o clipă, inspirând adânc.

– Și… în legătură cu zborul de mâine? întrebă ea în șoaptă.

Mama îl privi cu acea severitate tăcută pe care doar cei ce iubesc cu adevărat o pot avea.

– Îl voi amâna deocamdată.

Nu voia să-l părăsească pe Nong. Nu putea. Așa că, fără nicio ezitare,  decisese să-și sacrifice slujba, să sară peste întâlnirea cu prietenii și să amâne biletul de avion.

Sila nu voia să… plece. Nu acum. Nu în noaptea în care totul se prăbușea peste el.

Afară, ploaia continua să bată în geam, ca o inimă neliniștită.
Înăuntru, casa păstra căldura unei familii care încerca să rămână întreagă.

– Saitharn are febră și nu se simte bine.

Prenumele era folosit corect întotdeauna.

Credea că, pentru că era bolnav, trebuia să se comporte mai blând.

Din pat, vocea mică se auzi răgușită și înecată:

-Odihnește-ți ochii, Daddy…

Cuvintele se sfârșiră într-un suflat scurt și greu, ca și cum ar fi avut nasul complet înfundat și nu mai putea respira bine.

Sila se aplecă spre el, îngrijorat. Respirația băiatului era scurtă, tremurată.

– Cum îți merge…? întrebă el, încercând să-și stăpânească vocea.

Mama îi puse mâna pe umăr, cu acea blândețe care îl făcea de fiecare dată să-și închidă ochii.

– Despre zborul de mâine… murmură Saitharn, încă neîmpăcat.

– Nu-ți face griji. Hai să amânăm deocamdată. Sănătatea ta este cel mai important lucru.

Cuvintele lui căzură în cameră ca o plapumă caldă, acoperind totul cu un calm aproape dureros. Afară, ploaia continua să bată în ritm sacadat, ca și cum ar fi accentuat fiecare respirație a pisoiului alb

– Cum poți să amâni? Daddy, ai o întâlnire cu atât de mulți oameni. Sila, tu chiar  ai o întâlnire de afaceri cu mulți oameni, inclusiv cu prieteni apropiați precum Phim și Pran, și cu echipa de design cu care Nun trebuia să programeze o întâlnire. Dacă amână o persoană, asta însemna că toți ar fi trebuit să amâne și ei. Mâine, Daddy, du-te la muncă…

– Cum te-aș putea abandona?

– Nu se numește abandon, se numește a merge la muncă,  spuse copilul bolnav, ridicându-se încet și așezându-se la tăblia patului.

Căldura febrei îl făcu să tremure ușor, iar gestul lui o făcu pe persoana care stătea alături să se apropie grăbit, temându-se că se poate prăbuși din nou.

Îl pipăi, era ușor fierbinte.

– Daddy este îngrijorat pentru Tharn.

– Știu, dar dacă nu vrei ca Kaew să-ți strice munca din cauza mea…
Vorbea încet, punându-și mâna albă peste palma mare a celuilalt. Apoi îl privi  cu ochii lăcrimând. Era emoționat să se vadă tratat așa.

– E pentru că sunt prea încăpățânat…

– Nu te învinovăți. Mă voi însănătoși curând și voi zbura după tine. Dar nu amâna munca și nu o face haotică doar din cauza mea, bine?

Cel mai tânăr era mai încăpățânat decât s-ar fi putut crede. Saitharn insistă în continuare asupra acelorași cuvinte, iar și iar. În cele din urmă, celălalt îl privi îngăduitor și, ca de obicei, nu-l contrazise.

Sila înțelesese sentimentele lui Saitharn. O parte din el îi voia tot binele, iar cealaltă parte nu voia ca el să fie de două ori mai obosit. Dacă plecarea era întârziată, toată munca ar fi trebuit să fie făcută pe fugă. În ultimele zile, alte probleme s-ar putea amesteca și suprapune, făcând lucrurile și mai haotice.

– Înțeleg. Nu mă face să plâng…

Un deget mare, fierbinte, îi atinse colțul ochiului înainte ca Sila să-și deschidă brațele, așteptând ca persoana albă să se repeadă la el și să-l îmbrățișeze.

Toată ziua și toată noaptea, el rămăsese alături, având grijă de bolnav și hrănindu-l.

Lăsă atingerea caldă să-i mângâie părul în cercuri.

— Saitharn…?

— Mm… ?
Nu era clar dacă medicamentul, febra sau căldura pe care le primea acum îl făceau să se simtă atât de somnoros. Pleoapele îi tremurau încercând să le deschidă, concentrându-se cu greu asupra siluetei din fața lui, în semi-întuneric.

— Ține.
Un ursuleț de pluș, de mărime medie, îi fusese întins celui mai mic, care îl luă cu o expresie sinceră, nedumerită.

Băiatul de douăzeci și cinci de ani își mută mâna între obiectul moale și fața celui care i-l dădea, așteptând o explicație.

Această blană moale era o replică excelentă a persoanei din fața lui.

– Cum se numește?

– Hm… nu are nume.
Sila nu-i mai dăduse niciodată ursulețului un nume, niciodată nu îl strigase pe nume.

Totuși, răspunsul lui îl făcu pe bolnav să se încrunte de iritare.

Saitharn se uită din nou la creatura moale din mâna lui în întuneric, colțul gurii ridicându-se într-un zâmbet în timp ce se gândea la ceva.

– Atunci pot să-l numesc?

– Cum ?

– Bineînțeles.

Hai să-i spunem P’Si. Numele acesta era cu siguranță o prescurtare a numelui Silei. Era un nume drăguț, dar în acel moment, proprietarul numelui început brusc să fie gelos pe acel ursuleț, mai ales când tânărul spuse P’Si cu o voce blândă.

– Nu-l îmbrățișa încă.
Spunând acestea, îl scoase pe P’Si din brațele albe și îl aruncat înapoi pe tăblia patului ca înainte, făcându-l pe micuț suspicios.

Sila îl îmbrățișă strâns până când persoana albă se scufundă la pieptul lui înainte de a-și sprijini bărbia pe părul de culoare deschisă.

– Oh, de ce faci asta?

– Pentru că părintele Si este aici acum, așa că, P’Si, te rog să te dai la o parte.
Vocea severă n-ar fi spus că cineva care se apropia de treizeci și șase de ani era gelos pe ursulețul său, fără nicio intenție de a o ascunde.

– Da, Daddy. În seara asta, Saitharn îl va îmbrățișa doar pe părintele Si.
A fost exact așa cum spusese.

Toată noaptea, Saitharn dormi profund din cauza febrei. Abia dimineața devreme își dădu seama ușor că febra se estompa treptat.

În îmbrățișare, ceva moale, pufos, fusese așezat la locul lui, o atingere caldă.

Sila plecase lăsându-l cu mama lui.