Până la tine – Capitolul 36- Partea 2 Final

Până la tine

Chipul bărbatului înalt, îmbrăcat într-un pulover gri-închis, asortat cu o cămașă albă cu guler, trăda vizibil oboseala. Cu toate acestea, pe buze îi stăruia încă o urmă slabă de zâmbet, ca o concesie făcută grijii care nu-l părăsea niciodată.

—E deja târziu, nu-i așa, Pha Liang? Ai terminat cu munca?

— Da. A apărut o mică problemă. Mâine trebuie să plec devreme să o rezolv. Astăzi ai mâncat și ți-ai luat medicamentele?
Întrebarea despre sine veni prima, așa cum se întâmpla mereu, dar adevărata preocupare se ascundea în cea de-a doua parte.

—Da, am mâncat. Două boluri la cină.

Se apropie și suflă ușor, ca o adiere, peste părul de pe ceafă.
Căldura atingerii era blândă, liniștitoare.

— Dady este îngrijorat pentru tine.

— Știu… dar nu vreau ca tu să-ți neglijezi munca din cauza mea, spuse omul, întinzând mâna dreaptă ca să-i cuprindă mâna mare, acoperindu-i pe jumătate ochii.

Privirea aceea blândă, ușor jucăușă, îl lovi direct în inimă și i-o înmuie pe loc.

— Pentru că sunt prea atent…

— Nu te învinovăți, te rog. Când termini, mergem împreună, da? Eu te aștept deja acolo. Dar să nu amâni munca și să nu o faci să se încurce… Aș rămâne singur și m-aș plictisi, spuse Saitharn, pe un ton care nu lăsa loc de împotrivire.

Îl lăsă să-i mângâie ușor ceafa. Atingerea caldă aluneca de-a lungul liniei părului, iar timpul părea să curgă mai încet, suspendat în acel gest mărunt.

— Saitharn…

— Hm?

Nu știa dacă era din cauza febrei, a otrăvii sau a acelei atingeri care nu-l părăsea, dar trupul îi devenise greu, moleșit.
Pleoapele i se ridicară cu efort, încercând să se fixeze asupra unei siluete din întuneric.

— Uite, spuse el, iar o cutie mică fu împinsă spre el.

Copilul primi obiectul cu o expresie confuză, apoi își ridică privirea, atent la explicația care urma.

— Pentru că acum sunt ocupat, te rog să dormi, spuse el pe un ton blând, suficient de scăzut cât să fie clar că nu erau singuri.

Ochii copilului se deschiseră larg, fără să-și dea seama, surprins chiar de propria reacție.

— Da, Daddy. În seara asta o să te îmbrățișez doar pe tine.

Și exact așa a fost.

Pe tot parcursul nopții, Saitharn dormise adânc, sub efectul febrei și al otrăvii. Abia spre zori începu să-și recapete ușor cunoștința, când simți căldura care îl învăluise risipindu-se treptat.

În brațele lui se afla ceva moale.
O pernă fusese trasă mai aproape, luând locul acelei atingeri calde.

O sărutare se așeză pe frunte, coborîse ușor spre tâmplă, alunecase până la vârful nasului și, în cele din urmă, se oprise pe marginea buzelor.

Totul părea un vis, o durere estompată, o greutate plăcută, ca o migrenă prea puternică pentru ca trupul să se mai poată trezi.

Chiar înainte ca totul să se scufunde complet în întuneric, un șoptit blând îi ajunsese la ureche și lăsase căldura să se răspândească încet.
Nu era o voce tare, nici cuvinte lungi, ci ceva care se înfigea adânc și rămânea întipărit în memorie.

— Daddy îl iubește pe Tharn.

………….

După trei zile, starea celui cu părul alb se ameliorase considerabil. Febra scăzuse, iar ce rămăsese erau doar o tuse seacă, dureri în gât și o ușoară congestie nazală.

Saitharn nu se întorsese la muncă și nu primise permisiunea să se odihnească la hotel. Principalul motiv fusese îngrijorarea lui Sila, susținută îndeaproape de Khun Nuch. Amândoi se temeau că s-ar putea întâmpla ceva, deși, în realitate, nu fusese decât o răceală obișnuită.

Și totuși, în felul acesta, nu era deloc rău.

Cel puțin, Saitharn nu se simțea singur.

Viața lui de zi cu zi se reducea acum la lucruri simple: să mănânce, să doarmă și să fie îngrijit pas cu pas de Khun Nuch, sub o supraveghere atentă, aproape maternă.

— Tharn… îndură puțin pentru Daddy, dar nu încerca să te dai la fund.

— Saitharn, ai fața roșie. Arzi de febră.

— Ah… n-nu… e nimic, Khun, se bâlbâi el, folosind aceeași formulă de adresare, ca și cum ar fi vrut să se eschiveze dintr-o situație care nu se preta glumelor.

Saitharn își întoarse chipul și zâmbi sec, apoi se lăsă atins pe frunte, în timp ce adultul din spatele lui îi verifica temperatura.

—Du-te și odihnește-te pe pat. Mama îți va mai aduce apă.

Un pahar cu apă caldă îi fu întins. Saitharn observă atenția sinceră din gesturile femeii și zâmbi ușor, doar pentru sine.

Saitharn chiar părea un om care trecuse printr-un coșmar greu.
Și, cu toate acestea, viața îi oferise lucruri bune, oameni care îl înconjuraseră cu grijă și îl protejaseră.

Toate acestea… datorită lui Sila.

— Vă mulțumesc mult pentru aceste zile, doamnă. Ați avut grijă de mine tot timpul.

— Nu te gândi prea mult, Saitharn. Pentru mine ești ca un membru al familiei. Știi, nu? De când era mic, Sila nu a lăsat niciodată pe nimeni să intre în casă.

— „…”

— Ești primul.

Inima pisoiului alb tresări la auzul acelor cuvinte.

Saitharn își ascunse emoția ridicând mâna ca să primească băutura caldă, apoi își coborî privirea. Ochii mari se micșorară ușor în timp ce sorbea din pahar, savurând dulceața discretă a lichidului.

— E delicioasă.

Nu era atât de greu de băut pe cât crezuse. Se bea ușor și parcă avea și o ușoară dulceață amestecată în el.

— Poți s-o bei, nu-i așa? Mama a pus puțină miere. Îți place?

— Este foarte bună.

— Sila obișnuia să o bea la fel, spuse ea.
Cuvintele acestea îl făcură să se gândească la cineva aflat departe, foarte departe. Ochii lui blânzi se lăsară în jos, privind paharul cu apă caldă din mână, în timp ce aburul fierbinte se ridică încet și se pierdu în aer.

— Khun Me[1]… m-ai putea învăța și pe mine să o fac?

—Hm? Vrei să înveți ca să gătești pentru el?
Întrebarea fu directă, fără ocolișuri, ceea ce îl făcu pe pisoiul alb să dea din cap ușor, în semn de confirmare.

Saitharn își umezi buza de jos, simțindu-se brusc stânjenit. Nici nu se gândise că, într-o zi, avea să fie interesat de lucruri de felul acesta.

— Atunci, m-ați putea învăța să gătesc mâncărurile preferate ale lui, vă rog? Ca într-o zi, dacă voi avea ocazia să le fac, să pot să i le ofer.

— Desigur.

– Doar că…eu nu am gătit niciodată până acum.

Khun Nuch nu fu deloc surprinsă de cuvintele pe care le auzi. Ea știa să recunoască dintr-o singură privire un copil care este dispus să învețe și să se schimbe pentru cineva pe care îl iubește cu adevărat.

Ochii lui blânzi străluceau ușor, trădând interesul și grija din interior. Era atât de multă sinceritate în privirea lui, încât aproape că se revărsa prin ochii aceia limpezi, o imagine de o tandrețe profundă, cu adevărat emoționantă.

— Nu-ți face griji. Fă exact cum te învață mama. Îți garantez că Sila nu are cum să fugă de asta. 💛

………………………

— Sila ai terminat cu munca?

— Ce ai mâncat?

— Orez fiert cu prune uscate, răspunse Saitharn, simțind că vorbește cam repezit. În parte din cauză că tocmai fusese întrebat, în parte pentru că Sila îi punea adesea astfel de întrebări; ajunsese să se obișnuiască și chiar să creadă că e… drăguț.

— Meniul preferat, atunci.
Cel care asculta ridică privirea spre ecran, iar când își dădu seama ce mănâncă de obicei thailandezii seara, imaginația îi fugi imediat la gustul familiar al mâncării mamei.

— Știu, spuse el.

– Mama zice însă că orezul fiert de data asta nu e ca de obicei.

— Cum adică?

— Pentru că… de data asta eu sunt cel care l-a făcut. Khun Me m-a învățat.
Cuvintele acelea îl făcură pe cel care se ocupa cu strânsul lucrurilor din spatele ecranului să se oprească brusc. Sila își retrase mâinile de pe tot ce făcea și își ridică privirea, întorcându-și ochii spre chipul dulce al persoanei iubite, privindu-l pe deplin.

— Te pregătești să ieși din casă deja?

— N-nu… nu chiar. Doar voiam să încerc să exersez ceva simplu, spuse el repede, ridicând ușor sprâncenele, apoi clătinând din cap în semn de negare, ca și cum ar fi vrut să-și respingă propriile cuvinte.

Privirea lui se înmuie, se adânci, ca și cum în acea clipă ar fi înțeles mult mai mult decât ceea ce fusese spus cu voce tare.

Un zâmbet obosit și un râs scurt, ușor răgușit de la o zi prea plină de muncă, îi scăpă lui Saitharn.

—De ce râzi? E deja târziu… și nici măcar nu ai apucat să faci un duș. Du-te să te speli și să te odihnești, da? Pari epuizat.

Vocea îi era calmă, dar atentă, alunecând firesc spre grija măruntă pentru lucrurile simple. Întrebările despre starea lui, despre oboseală, despre ziua care a trecut se împleteau una în alta, alungând încet senzația de boală, de slăbiciune.

Cuvintele nu erau multe, dar erau calde. Dulci într-un fel care nu apasă, ci mângâie.

— Sunt obosit… dar parcă mi-e dor și mai tare.

Pentru o clipă, liniștea se așază între ei.

— „…”

— Mi-e foarte dor, repetă Saitharn, de data asta fără ezitare.

Privirea i se adânci, iar buzele i se strânseră ușor.

Sila își stăpâni zâmbetul, încercând să alunge căldura care îi urcă pe obraji. Privirea i se înmuie, iar cuvintele îi ieșiră mai domol, purtate de aceeași dorință nerostită.

— Și mie mi-e dor…

— Cât de mult? întrebă Saitharn încet, aproape cu teamă, dar cu speranța aceea fragilă care nu știe să se ascundă.

— Foarte mult.

………….

Răspunsul veni fără ezitare. Ochii lui Sila spuseră adevărul înainte ca vocea să-l rostească. Dorul era acolo, limpede și sincer, neîndulcit de vreo mască.

Gândul de a se întoarce chiar atunci în Thailanda, de a coborî din avion și de a-l vedea în fața lui, îl lovi cu o intensitate neașteptată. Dacă ar fi făcut asta… dacă ar fi apărut dintr-odată în fața lui Saitharn, l-ar fi strâns cu siguranță atât de tare în brațe încât nu i-ar mai fi dat drumul.

— Nu te uita așa la mine, murmură Sila, încercând să-și ascundă emoția.

–Mă faci să-mi fie și mai dor.

În aer rămase o liniște caldă, plină de promisiuni nerostite. Dorul nu dispăru, dar deveni suportabil — pentru că era împărțit.

— Hei… încă nu ai făcut nimic, nu-i așa?

Întrebarea veni ușor, aproape mustrătoare, dar fără asprime.

— Ce să fac… doar vreau să te îmbrățișez. Mi-e dor. Vreau să te strâng în brațe, recunoscu Saitharn fără ocolișuri.

–Unde ești acum?

Cuvintele îi ieșiră liniștite, însă nu se potriveau cu neliniștea din privire.

Sila îl ascultă fără să răspundă imediat. Buzele îi spuneau una, dar ochii trădau alta. Privirea i se îndreptă într-o parte, iar Saitharn înțelese dintr-o singură clipire că nu era vorba doar de oboseală.

— Atunci… mergi la culcare, spuse Sila în cele din urmă.

– Mâine trebuie să te trezești devreme.

Încercă să schimbe subiectul, însă tonul îi rămase prea blând ca să pară convingător. Îl îndemna să se odihnească, să lase ziua în urmă, să aibă grijă de el după o zi lungă și epuizantă.

Saitharn îl privi atent, fără să insiste.

— Dar eu mai vreau să vorbim…

Vocea îi deveni mai joasă, mai moale. Tonul, împreună cu privirea aceea caldă, aproape copilărească, îl făcură pe Sila să-și țină respirația pentru o clipă.

Dorul nu dispăruse. Din contră, se adunase tăcut între ei, devenind din ce în ce mai greu de ignorat.

Privirea lui Saitharn rămase agățată de ecran câteva clipe bune. În adâncul ochilor i se adună aceeași concluzie pe care o repetase în sine de nenumărate ori: Sila era periculos de atrăgător. Nu doar prin felul în care arăta, ci prin modul în care știa să fie atent, să se retragă la timp, să aibă grijă.

Își spusese asta de sute de ori deja.

— Mâine te sun din nou, bine? spuse în cele din urmă, cu voce calmă

–Du-te să faci un duș și încearcă să te odihnești. Vreau să fii bine.

Dorul îi apăsă pieptul, dar îl ținu sub control. Oricât de mult și-ar fi dorit să mai vorbească, știa că odihna era mai importantă. Somnul conta. Sănătatea conta.

— Bine…

Răspunsul veni scurt, fără împotrivire.

—Bine atunci… mai stau puțin.

Ezită.
-Ce faci acum?

Întrebarea fu pusă chiar în clipa în care Sila se îndepărta de cameră, mutându-se spre alt colț al încăperii, acolo unde își strângea lucrurile.

— Nimic special, răspunse el.

– Strâng lucrurile de prin cameră. Mă mut într-un alt loc pentru filmare.

Saitharn îl urmări cu privirea, atent la fiecare gest. În felul în care se mișca, în pauzele scurte dintre cuvinte, se citea oboseala unei zile lungi, o oboseală pe care Sila încerca să o ascundă.

— Atunci… chiar du-te să te odihnești, insistă el mai blând.

-Ai muncit toată ziua.

-Încă aș mai vrea să vorbim, mărturisi Sila, iar vocea i se înmuie aproape imperceptibil.

Privirea i se ridică spre cameră, caldă, ușor rugătoare.

Cuvintele îi atinseseră deja punctul sensibil.

Saitharn își mușcă buza, încercând să nu lase dorul să i se vadă prea clar pe față.

– Știu… spuse încet.

–Și eu.

Tăcerea care se lăsă între ei nu fu apăsătoare. Era plină… încărcată de lucruri nespuse, de dor, de grija pe care și-o purtau fără să fie nevoie de promisiuni.

Se opri o clipă, apoi fă un pas înapoi. Din unghiul camerei, Saitharn își dădu seama că nu se îndreptase spre dormitor, așa cum crezuse la început, ci spre baie.

– Dă-ți hainele jos. Du-te să faci un duș.

Abia termină fraza că trupul înalt din cadru se puse în mișcare. Sila își trase puloverul peste cap fără grabă, apoi desfăcu nasturii cămășii. Materialul alunecă, lăsând la vedere umerii largi și liniile ferme ale pieptului.

Respirația lui Saitharn se opri pentru o fracțiune de secundă.

-Închide camera, bine?spuse Sila, pe un ton calm, cu un zâmbet abia schițat în colțul gurii.

Vocea nu era severă, dar suficient de hotărâtă cât să nu lase loc de împotrivire. Se apropie de chiuvetă și se sprijini cu ambele mâini de marginea ei. Lumina rece a băii îi contura silueta, iar apa începu să curgă, umplând tăcerea cu un sunet constant.

Sila își plecă ușor capul, lăsându-și umerii să se destindă, ca și cum greutatea zilei se scurgea odată cu aburul care începea să se ridice.

Saitharn rămase nemișcat, cu privirea prinsă de ecran. Știa că ar fi trebuit să se retragă, să respecte limita impusă, însă ceva din felul în care Sila se mișca, natural, lipsit de orice ostentație, îl ținea pe loc.

 Nu te uita așa…murmură Sila, fără să ridice privirea.

-Mă faci să uit că sunt obosit.

Zâmbetul îi reveni, mic, abia perceptibil.

Apa continua să curgă, iar scena rămase suspendată între două gesturi simple: unul care cerea distanță și altul care trăda, fără voie, dorul.

…………………..

Atmosfera din dormitor era cufundată în semiîntuneric. Imaginile în care adormea mereu, strâns în brațele acelei îmbrățișări calde, îi reveniră în minte fără să le cheme. Patul mare părea acum prea gol, prea tăcut.

Saitharn își spuse, pentru a nu știu câta oară, că trei zile nu însemnau nimic. Trei zile nu ar fi trebuit să fie atât de grele. Și totuși, când le măsura în minutele dorului, distanța devenea aproape insuportabilă.

Șaptezeci și două de ore despărțite de el păreau o eternitate.

Poate că singurul lucru bun în toată această așteptare era faptul că îl obliga să fie sincer cu sine. Să recunoască, fără scuze, cât de mult îi lipsea. Cât de mult avea nevoie de acea prezență pe care o luase, până nu demult, ca pe ceva firesc.

Își trase mai aproape ursulețul de pluș și îl cuprinse cu ambele brațe. Degetele i se strânseră instinctiv, ca și cum ar fi vrut să recupereze o senzație pierdută. Își apropie obrazul și închise ochii.

Mirosul era încă acolo.

Slab, dar suficient de clar încât să-l liniștească. Un rest de căldură care îi aminti cui aparținea, cui îi era dor cu adevărat.

Saitharn respiră adânc. Tensiunea din piept se mai domoli. Nu dispăruse, dar se așezase într-un loc suportabil, acolo unde dorul nu mai rănea, ci doar confirma. Se întinse pe spate, privind tavanul în întuneric.

– Doar trei zile… își șopti.

De data aceasta, cuvintele nu mai sunară ca o minciună. Capitolul se închise astfel, într-o liniște fragilă, cu dorul strâns la piept și cu promisiunea nerostită că reîntâlnirea va face așteptarea să merite.

Se întoarse de pe o parte pe alta, dar somnul refuză să vină.
Încercase să se liniștească, însă gândurile nu ajutau deloc. Dorul, în loc să se risipească, se adâncea, devenind o senzație neliniștitoare.

— La naiba… murmură încet.

Cuvintele care îi reveneau obsesiv în minte îl făcură să-și afunde fața în pernă. Un zâmbet palid îi apăru pe buze. În clipa aceea înțelese, cu o claritate dureroasă, un adevăr simplu:
a-ți fi dor de cineva atât de tare era o formă de tortură.

Gândul îl copleși.

Răsuflarea i se adânci, iar colțurile gurii i se ridicară imperceptibil. Abia acum își dădea seama cât de intens putea fi dorul față de o singură persoană. Niciodată nu crezuse că un sentiment poate ajunge atât de departe.

Îl înghițea cu totul, mai mult decât simplul „mi-e dor”, mai mult decât o simpatie, mai mult chiar decât ceea ce ar fi numit, cu jumătate de gură, plăcere.

Era ceva mai profund.
Mai vast.

Un sentiment care depășea orice definiție.

Saitharn înțelesese totul, în sfârșit.
Nu mai rămânea decât timpul, timpul care avea să ducă aceste cuvinte către cineva aflat departe, mult prea departe. Dar nu pentru mult timp. Curând, avea să meargă personal și să spună totul cu propria voce.

Ziua în care nu se văzuseră ajunsese la final.

Vestea bună era că răceala dispăruse complet. Nu mai tușea, nu-l mai durea gâtul, iar nasul nu mai era înfundat. Chiar și vocea, care fusese aproape pierdută, revenise limpede, ca înainte.

Vestea proastă… avionul cel mai apropiat fusese reprogramat peste încă trei zile.

Saitharn nu se gândi prea mult la asta. Știa că Kris se ocupase deja de tot ce conta.

Important era că dimineața zilei de duminică începea bine.

Când se lăsă seara, Saitharn mai reuși să schimbe doar câteva mesaje cu Sila.

ST: Cel mai repede ar fi peste trei zile.
ST: Abia aștept să ne vedem.
ST: La știri au spus că diseară va fi ploaie de stele. Mi-ar fi plăcut să o privim împreună.

Ultimele trei mesaje rămăseseră necitite.
Niciun răspuns.

Bărbatul oftă adânc. Nu mai era nimic de spus. Își luă jacheta și ieși din cameră, hotărât să se plimbe puțin și să ia aer. Seara era răcoroasă, iar știrile anunțaseră clar: în noaptea aceea urma să aibă loc un fenomen rar, ploaia de meteori[2].

Poate că, măcar privind același cer, distanța avea să pară mai mică.

Își dorea să vadă măcar o dată cât de frumos avea să fie…

Vântul rece sufla dinspre nord, aducând cu el o răceală aspră. Aerul îi izbi fața, făcându-l să-și strângă haina pe lângă corp. Trase mai bine de mânecile puloverului crem, încercând să păstreze căldura. Se opri din mers.

Locul era o întindere largă, deschisă. În fața lui nu se vedea aproape nicio lumină artificială. Era unul dintre puținele puncte din zonă de unde cerul putea fi privit aproape în întregime. Deasupra, nu mai era nimic altceva decât bolta nopții și stelele.

La ora două și un sfert, conform anunțurilor, fenomenul urma să înceapă.

Și atunci se întâmplă.

Pentru prima oară în viața lui, Saitharn văzu spectacolul naturii desfășurându-se chiar în fața ochilor. Pe pânza largă a cerului, departe, o dâră de lumină străbătu întunericul.

Primul gând care îi veni în minte fu unul singur:

Era frumos.

Cerul nopții era adânc și negru, tăiat din când în când de dârele albe care coborau din înalt și se stingeau într-o clipă. Era o frumusețe imposibil de cuprins în cuvinte, prea intensă pentru a fi descrisă pe deplin.

Sunetul unei notificări îl smulse din contemplare.

Atenția i se mută imediat de la cerul din fața lui la telefonul din mână. Privirea îi coborî spre ecran și recunoscu fără ezitare expeditorul.

SL: Se spune că, atunci când vezi o stea căzătoare, dacă îți pui o dorință, aceasta se împlinește.

Cuvintele acelea, cele care îi lipsiseră toată ziua, îl făcură să zâmbească fără să vrea. Saitharn ridică din nou privirea spre cer, fără să mai gândească, fără să mai ezite.

I se păru ciudat că ajunsese să facă un astfel de lucru. Știa foarte bine că, în mod normal, nu ar fi crezut într-o asemenea poveste. Și totuși… pentru că Sila îi spusese să încerce, trupul i se lăsă în voia momentului.

Își închise ochii.

Își puse o dorință, una la care nu se gândise niciodată că ar putea deveni realitate.

SL: Ce ți-ai dorit?

Mesajul lui Sila reveni aproape imediat, ca și cum ar fi știut. Saitharn coborî privirea spre ecran și începu să tasteze, buzele curbându-i-se într-un zâmbet blând.

Gândul îi era limpede.
Mesajul era, din nou, despre dor.

ST: Să ne revedem cât mai curând.

Rugăciunea legată de ploaia de stele căzătoare nu fusese, în fond, decât o credință supranaturală, o poveste veche, transmisă din generație în generație. Știința nu o putea dovedi. Poate că nu era decât o legendă spusă din gură în gură.

Și totuși, Saitharn hotărî să creadă.

SL: Întoarce-te.

Mesajul, scurt și simplu, îi făcu inima să tresară ca la o bătaie de tobă. Fără să se gândească prea mult, Saitharn se întoarse instinctiv.

Nu mai era vorba de o distanță măsurată în mii de kilometri.
Nu era o iluzie. Nu era un vis.

Chiar acolo, în fața lui, Sila stătea în carne și oase.

Brațele lui Sila se deschiseră larg, iar Saitharn se lăsă prins în îmbrățișare. Își lipi fruntea de pieptul bărbatului mai înalt și inspiră adânc mirosul familiar, ca o ancoră care îi confirma, fără urmă de îndoială, că totul era real.

 – Așa… e suficient de repede pentru tine?

Vocea joasă, caldă, îi ajunse aproape de ureche.

Saitharn închise ochii și se lăsă pradă lacrimilor. Armura pe care și-o construise se destrămă, bucată cu bucată. Faptul că Sila era acolo însemna că nu mai trebuia să fie puternic.

Putea fi el însuși. Și era suficient.

– Copil bun… murmură Sila.

Bărbia i se sprijini ușor în creștetul lui, iar brațele i se strânseră mai tare în jurul trupului fragil, adunându-l complet în îmbrățișare.

-De ce nu mi-ai spus că vii? Și… cum ai reușit să vii? murmură Saitharn, ridicându-și privirea.

Sila oftă încet și zâmbi vag, ocolind răspunsul.

– Ticălosule…
– Te-ai îndrăgostit rău, copilule.

Nu negă.

În privința afacerilor, cât ar fi fost nevoie să investească, era dispus să plătească.

-Te rog… nu mai zbura pentru mine. Nu vreau să cheltuiești, spuse Saitharn încet.

– Cheltuiala te sperie chiar atât de tare? răspunse celălalt, cu o urmă de zâmbet.

Saitharn știa că nu banii erau problema.
Faptul că Sila venise până aici, doar pentru el, îi zguduia toate certitudinile.

— Ți-am spus deja că sunt bogat.

Nu era o laudă. Era o promisiune.

-Dar cel mai important este că mi-a fost dor de tine. Dor atât de mare, încât n-am mai rezistat.

-Mi-a fost dor… foarte dor și mie, răspunse Saitharn fără ezitare.

Privirea i se ridică instinctiv spre cerul care se limpezise, urmele ploii de stele risipindu-se deja pe boltă.

– Nu te-ai speriat?

– Deloc… m-am gândit la multe lucruri.

– La ce?

Saitharn își umezi buzele și inspiră adânc.

– Poate că nu ți-am spus niciodată, clar, ce simt… vocea îi tremură.
– Nu sunt bun la cuvinte.

Făcu o pauză, apoi continuă, mai sincer decât fusese vreodată.

– În zilele în care am fost despărțiți, am învățat multe. Pot să rezist… pot să merg mai departe chiar și fără tine.”

Tăcu.

– Dar viața mea nu e fericită așa.

Privirea i se înmuie.

– Pentru că mă gândesc la tine tot timpul. Și pentru că îmi place cel mai mult când ești lângă mine.

Cuvintele îi ieșiră din inimă, fără mască.

Mâinile celuilalt îi cuprinseră fața. Frunțile li se atinseseră înainte ca buzele să se apropie. Sărutul veni blând, adânc, purtând în el dorul, liniștea și iubirea.

Mai intens decât promisiunile.
Mai adânc decât cuvintele.

Inima îi tresări, iar Saitharn închise ochii, lăsându-se cu totul în acel moment.

Cuvintele îi ieșiră din inimă, sincere, fără mască, fără apărare.
Privirile li se întâlniră. În tăcerea aceea, adevărul plutea între ei limpede, necosmetizat, imposibil de ascuns.

Sila rămase fără cuvinte. Mușchii feței i se încordară ușor, iar inima îi bătea atât de puternic încât respirația îi deveni neregulată. Nu pentru că ar fi fost slab, ci pentru că băiatul din fața lui își deschidea, în sfârșit, sufletul.

-Am crezut uneori că sunt un om fără noroc, începu el cu voce joasă.
-Am ajuns chiar să nu-mi mai doresc să continui să trăiesc.

Se opri o clipă.

-Dar dacă aș fi făcut asta… azi nu aș fi fost aici, nu aș fi fost în brațele tale.

Cuvintele îi ieșiră grele, încărcate de adevăr.

– Ești puternic. Mai puternic decât îți dai seama, spuse Sila în cele din urmă, zâmbind.

Zâmbetul acela cald îi strânse pieptul lui Saitharn de emoție. Ochii i se umplură din nou de lacrimi, iar inima îi bătea năvalnic, amestecând durerea cu o tresărire vie, greu de stăpânit.

– Am crezut mereu că sunt un om lipsit de noroc…până la tine…

Tăcere.

– Am crezut că lumea asta nu merită trăită…până când te-am întâlnit.

Din nou, liniște.

– Am crezut că sunt sortit să rămân singur, că nu sunt potrivit pentru nimeni, că nimeni nu m-ar putea înțelege.

Inspiră adânc. Vocea i se frânse ușor.

— Dar totul s-a schimbat, nu mai vreau să fiu singur.

Se opri. Cuvintele următoare pluteau deja între ei, mai puternice decât orice rostire.

— De ce?

— Pentru că vreau să fiu cu tine. Nu doar azi, nu doar mâine. ci pentru tot timpul pe care viața ni-l mai lasă.

Cuvintele se sfârșiră, iar Saitharn fu tras mai aproape. Mâinile celuilalt îi cuprinseră fața, degetele îi ținură obrajii, iar frunțile li se atinseră înainte ca buzele să se apropie.

Sărutul veni încet, blând, plin de dor. Dorul, liniștea și iubirea se strânseră într-o singură atingere.
Mai intens decât mii de promisiuni.
Mai adânc decât orice cuvânt.

Fluturii îi umplură pieptul. Inima îi tresări, iar Saitharn închise ochii, sorbind respirația celui pe care îl iubea, lăsându-și sufletul să se piardă în ritmul lui.

Căldura îl învălui, pătrunzându-i până în adâncul inimii.

— Rămâi cu mine… pentru totdeauna.

—Da… pentru totdeauna.

— Să nu ne părăsim niciodată, bine?

— tǔa nâ-rák pîn-jîi, jà ì bpai hák phai, mɛ̌ɛ sǎm-niiang thóng-thìn jàak nùm nʉ̌a, spuse Sila într-un accent blând din nord, revenit firesc pe buzele lui.

Saitharn zâmbi fără să-și dea seama. Mâinile i se strânseră instinctiv pe brațele puternice care îl țineau, de parcă s-ar fi temut să nu înțeleagă greșit… și să piardă ceva atât de prețios.

— Tradu-mi, te rog, murmură el.

— Ești atât de drăgălaș, pisoiule… pe cine ai de gând să mai iubești, hm?

— Ah… la naiba…

Un bărbat care nu fusese niciodată blând cu sentimentele ajunsese, în sfârșit, să fie sincer până la capăt.

— Te iubesc la fel, te iubesc enorm.

Era pentru prima dată când rostea aceste cuvinte.

— Poți să mai spui o dată…?

Vocea îi ieși moale, doar pentru omul din fața lui, Saitharn simți cum inima mică din piept i se topea.

Sila îi cuprinse fața cu ambele palme. Degetele îi erau calde. Își sprijini fruntea de a lui, apoi își lăsă buzele să alunece spre tâmpla lui, ca și cum ar fi avut nevoie de o clipă în plus ca să-și adune curajul.

— Te iubesc, spuse Saitharn

— Hm… ce-i asta? Ai uitat cum îmi spui deja? îl tachină Saitharn, cu un zâmbet încă tremurat.

— Și… cum vrei să-ți spun?

Privirea aceea, largă, emoționată, îl lovi direct în piept. Saitharn își mușcă buza, ezită o clipă.

–  Spune-mi… Daddy, Saitharn.

Cuvântul rămase suspendat între ei.

Sila amuți. Obrajii i se îmbujorară, iar respirația i se bloca în piept. Saitharn își feri privirea, nesigur, dar brațele îi înconjurară talia celuilalt, trăgându-l aproape.

Sila își îngropă fața în pieptul lui, exact acolo unde îi auzea inima bătând. Închise ochii.

— Saitharn… te iubesc. Te iubesc cel mai mult.

Atât.

Doar atât fusese nevoie.

Bărbatul care trăise mereu sub lumina rece a rațiunii își lăsase, fără să-și dea seama, inima complet descoperită.

Pentru că, din acel moment, Sila Wongwacharapaisarn  știa un singur lucru: avea de gând să rămână alături de acest „pisoi alb”…pentru totdeauna.

SFÂRȘIT

Nota traducătorului

[1] Khun Me-Adresare către mama soacră

[2] Ploaie de meteori-Un fenomen rar luminos manifestat prin apariția mai multor stele căzătoare

Capitolele principale s-au terminat. Traducerea lor a durat 1 an și jumătate, o traducere cuvânt cu cuvânt , cu dicționarul în față și cu ajutorul profesorului de limbi asiaticeVijay Phrai, care m-a ajutat să descifrez dialectul thai nordic. Vă mulțumesc pentru că ați iubit această carte.❤️Recunoștința mea e fără limite.

Mulțumesc pentru ajutorul DE NEPREȚUIT, la corectare, a jumătății mele de la Magic Team ❤️:Silvia Si LwA

Capitolele speciale vor fi toate traduse, doar puțină răbdare.