Partenerul perfect- Capitolul 11

Capitolul 11. Schimbări

Se lipiră de perete, încercând să-și regleze respirația. Nu știau de cât timp fugeau fără oprire, nici unde se aflau. Tot ce știau era că trebuiau să se îndepărteze cât mai mult de acea locație. Tom își lipi capul de zid, încercând să-și tempereze bătăile inimii.

Pieptul îl înțepa ușor, iar picioarele îi tremurau.

B părea că urma să cadă la pământ în orice clipă. Tom se apropie și îl apucă de braț, privindu-l cu îngrijorare.

– Ești bine?  îl întrebă șoptit.

– Am impresia că-mi voi da toate organele afară… răspunse B lăsându-se în jos, pe vine.

Tom privi rapid în jur. Aveau nevoie de un refugiu. Și, deodată, o idee îi încolți.

– B știu zona asta. Hai, trebuie să ajungem într-un loc sigur. Am un prieten aici, îi spuse cu repeziciune.

B tresări și-l privi speriat.

-Nu putem… rosti, apoi ochii i se măriră de groază.

Își duse mâna la gură când toate cele întâmplate veneau năvală în mintea lui.

– Dumnezeule…rosti cu gravitate când realitatea îl izbi…” iubita lui”.

Tom se apropie și-l apucă de ambele brațe, încercând să-l liniștească.

– B e în regulă. Nu te mai gândi la asta. Ți-am spus în duș: îmi asum tot ce s-a întâmplat, din momentul evadării noastre.

– Dar nu e corect! izbucni B.

– Tu ai o familie, o iubită! Tu… ai viața ta! Cum poți să renunți la tot pentru mine?

Tom își schimbă și el expresia, devenind la fel de furios.

-La dracu’, B! Crezi că dacă mă întorc acum, voi fi iertat? Ne-au asociat deja. Sunt complice din clipa în care am pășit în celula ta. Familia mea va înțelege. Prefer să fiu fugar decât să mor ca un șobolan într-o închisoare de corupți!  rosti cu ochii arzând.

B îl privi, tăcut. Avea dreptate. Și totuși… nu putea să nu se simtă vinovat. Gândurile îl copleșiră.

Își aminti de duș, de săruturi, de atingeri. Îl făcuse pe Tom să-și înșele iubita. Cu el…un bărbat.

Îl cuprinse greața. Se aplecă brusc și vărsă, tremurând. Tom îi puse o mână pe spate, într-un gest de alinare.

– Știu la ce te gândești, îi șopti.

– Dar lasă vina. Suntem doi oameni maturi. Am ales. Am vrut. Nu mai lua toată povara asupra ta. B se ridică, stând cu ochii închiși câteva secunde.

– Unde stă prietenul tău?  reuși să întrebe.

– La două străzi de aici. Hai! îi răspunse Tom, făcându-i semn să-l urmeze.

Porniră pe o stradă aglomerată, amestecându-se printre oameni. Inima le bătea cu furie. Știau că fețele lor erau deja pe toate televiziunile. Tom zări blocul și traversară rapid strada.

– Etajul trei,  spuse scurt.

Urcară scările în grabă. Fiecare treaptă era o nouă explozie de frică pentru B.

Dacă prietenul lui Tom îi refuza? Dacă suna la poliție? Era plin de gânduri…

Tom bătu de două ori la ușă.

– Poate nu e acasă… șopti B, dar Tom îi aruncă o privire calmă.

– Carl nu iese niciodată.

Ușa se deschise și apăru un bărbat corpolent, cu ochelari imenși, care îl privi uluit.

– Tom?! Dumnezeule, amice! îl trase într-o îmbrățișare strânsă.

– Credeam că ești închis pe viață! Te-au eliberat? întrebă apoi, privind curios spre B.

– Carl, el este prietenul meu.

-B el e Carl, făcu Tom prezentările.

Carl îi măsură din cap până-n picioare, apoi le făcu semn să intre.

B ezită când văzu munții de dosare din hol.

– Carl colecționează dosare vechi, îi șopti Tom amuzat.

-Dosare?

– Da. Dosare clasate sau pierdute de FBI, SRI… adăugă Carl.

-Sunt un fel de enciclopedie vie. Și… să zicem că mai vând informații cui plătește cel mai bine.

B rămase fără aer.

– De ce ne-ai adus aici?  îl întrebă cu reproș.

Tom îi puse mâna pe umăr, apoi alunecă spre palma lui, strângându-i-o.

-Suntem în siguranță, B, nu vom sta mult. Trebuie să înveți să ai încredere în mine, îi șopti aproape de buze.

Îi zâmbi cald, apoi se îndepărtă.

B își lăsă privirea să zboare prin apartament, încercând să-și liniștească bătăile inimii.

Se apropie încet de cei doi, care vorbeau de zor încercând să  găsească o modalitate să îl ajute  și apoi îi observă cum se aplecaseră asupra unui calculator. Privirea îi căzu pe un calendar de birou. Când văzu anul afișat, ochii i se umplură de durere. Tom observă imediat.

– B? Ce s-a întâmplat?

Glasul îi suna a îngrijorare, chipul lui B se albise .

– Carl, ai ceva de mâncare?  strigă peste umăr.

– Prietenul meu nu prea a mâncat zilele astea…B însă rămase nemișcat.

– Am stat închis 13 ani…  șopti cu voce răgușită.

Tom îngheță când îl auzi și realiză imediat starea lui.

– Îmi pare rău, B…  spuse încet, fără să știe cum să aline o asemenea durere.

Se gândi că el însuși nu ar fi rezistat atâția ani.

Privirea i se întunecă amintindu-și cum îl găsise prima dată bătut, murdar, aproape frânt.

– Băieții mei ar fi avut acum 17 ani... șopti din nou B, iar Tom simți un nod în gât.

– B…. îi atinse brațul.

B își ridică privirea spre el.

– Știu că nu-ți place să vorbești despre asta… dar hai să aflăm adevărul.

– Nu vrei asta? îi spuse, calm.

B clipi des, apoi își lăsă din nou privirea în jos.

Da. Voia. Pierduse 13 ani acolo, neștiind noțiunea timpului ce trecuse peste el, ce îl îngropă zi de zi sub această amăreala numită durere…Trebuia să știe. Trebuia să afle cine îi distrusese viața. Trebuia să rupă lanțul. Își ridică ochii spre Tom.

Singurul om pe care îl mai avea.

Îl apucă strâns de mâini și-l trase într-o îmbrățișare bruscă.

– Vreau. Dar vreau și să știu că tu ești în siguranță, îi șopti în păr.

Tom îl strânse și mai tare în brațe.

-După ce vom afla totul… vom fi amândoi în siguranță, îi șopti la rândul său.

Și în acel moment, amândoi știau: nu mai erau doi oameni singuri.

Nu mai erau două inimi frânte. Împreună, găsiseră un nou început.