Nan se uită la el.
–Atunci, de ce ești supărat? spuse Mac, pentru că, atunci când Nan se enerva, venea și lovea sacii cu nisip, ca acum.
–N-am nimic, vreau doar să fac exerciții, răspunse Nan sec.
Mac stătea acolo privindu-l fix pe Nan și rămase nemișcat până când Nan oftă și se apropie de el încolăcindu-și brațul în jurul gâtului lui Mac.
– În regulă, o să vin în dormitor, spuse Nan, tragându-l pe Mac în dormitor împreună cu el.
– Ușurel, mă doare, strigă Mac.
Ajunși în dormitor, Nan îi eliberă gâtul lui Mac și merse să-și ia un prosop.
– Du-te la culcare, o să fac o baie întâi. Și dacă nu dormi când ies din baie, o să fac niște exerciții cu tine, spuse Nan amenințător, făcându-l pe Mac să se întindă imediat în pat.
În ceea ce-l privește pe Nan, acesta intră în baie. Mac privi cu suspiciune ușa de la baie. Era sigur că trebuie să se fi întâmplat ceva, dar Nan nu părea să vrea să-i spună.
– Pentru că nu e treaba mea. De aceea nu vrei să-mi spui… murmură Mac încet pentru el însuși.
El credea că Nan nu-i spusese pentru că probabil credea că Mac nu avea nimic de-a face cu el.
Mac se așeză pe spate și se încruntă. După un timp, Nan ieși cu un prosop înfășurat în partea de jos a corpului. Mac îl privi pe Nan plimbându-se prin camera până când acesta își puse pijamalele și se duse la culcare.
– Nu ai adormit încă, vrei să faci exerciții cu mine? spuse Nan cu un zâmbet.
În apa rece, frustrarea de pe pistă se atenuase mult.
– Ești supărat? Ți se citește în ochi, spuse Mac.
Nan schiță un mic zâmbet înainte de a stinge lumina din mijlocul camerei.
Apoi se duse și se întinse lângă Mac. Nu avea chef să facă nimic în seara asta. În plus, Mac tocmai ieșise din spital.
Nan lăsă să-i iasă un oftat greu în întuneric, înainte de a-l îmbrățișa pe Mac care dormea pe spate. Mac stătea nemișcat, cu spatele lipit de pieptul puternic al lui Nan, iar brațele puternice ale lui Nan îl îmbrățișau strâns.
– Ce te stresează? întrebă Mac curios.
– Nimic, sunt doar obosit, răspunse Nan.
Mac își strânse ușor buzele. Dar nu mai întrebă nimic.
– Mâine mă duc la serviciu, spuse Mac către Nan când își aminti.
– Unde te duci? întrebă Nan sec.
– Nu știu cum merg lucrurile în fabrică în acest moment. Nu știu cum a reușit tata să se descurce de unul singur, spuse Mac, simțindu-se puțin îngrijorat pentru tatăl său.
– Începe să-ți fie puțin dor de tatăl tău acum? Nan se prefăcu că întreabă.
– Mi-e dor de tata de mult timp, răspunse Mac brusc.
– Ești sigur? În trecut, nu făceai decât să risipești zilnic banii tatălui tău, nu-i așa? continuă Nan, făcându-l pe Mac să tacă o vreme.
– Oamenii nu se pot schimba uneori? întrebă Mac, apoi Nan tăcu o vreme.
– Vrei să te întorci la școală? întrebă Nan brusc, făcându-l pe Mac să-și încrunte sprâncenele în întuneric.
Mac încercă apoi să se întoarcă spre Nan, dar Nan îl ținu strâns pe Mac, împiedicându-l să se întoarcă.
– Ce-ar fi să mă întrebi mâine despre asta? a întrebat Mac în liniște, simțindu-se ciudat.
– Am întrebat și eu, dar tu vei absolvi, nu-i așa? spuse Nan chicotind.
Dar Mac se simți ciudat la cuvintele lui Nan. Era ca și cum ceva îl frământa.
– Dormi, trebuie să te trezești devreme pentru muncă. Poți să conduci singur mâine? Am ceva de lucru, spuse Nan scurt.
Mâine va fi pus la curent cu ceea ce se întâmplase în acea noapte.
– Îhî, răspunse Mac cu voce joasă.
Nimeni nu mai spuse nimic. Dar amândoi erau încă treji. Cei doi se gândeau la tot felul de lucruri.
În mintea lui, el credea că Nan chiar spusese asta, dar, ca să fie sincer, Nan spunea uneori aceste cuvinte ca și cum era o glumă. Mac nu știa exact la ce se gândește.
Acum, Mac poate spune că se obișnuise. Mac se întorcea la muncă în mod normal. Își ajutase tatăl cât de mult putuse. După muncă, se întoarse acasă la Nan.
Cât despre Eua, de când Mac plecase din spital, veni să-l viziteze pe Mac doar astăzi. Pentru că fusese în străinătate și abia se întorsese, venise la biroul lui Mac cu un suvenir.
– Mulțumesc foarte mult Eua, dar adevărul este că nu trebuie să-ți faci griji, nu trebuie să-mi cumperi nimic, îi răspunse Mac.
Când se aflau față în față, povestea pe care i-o spusese Nan îi tot răsuna în minte. Mac se simțea puțin stânjenit.
– Ce e în neregulă cu tine, Mac? Poți să-mi spui? întrebă Eua, uitându-se la Mac.
– Păi… Nu vreau să ai din nou probleme cu Nan. Pentru că va trebui să vină să mă ia acasă peste puțin timp, spuse Mac fără menajamente, pentru că era aproape timpul ca Nan să vină să-l ia.
-Tu chiar ești într-o relație cu Nan? întrebat el.
Asta îl lăsă pe Mac puțin uimit.
– Despre ce vorbești?
– Mi-a spus că Mac este soția lui, spuse Eua redând cuvintele exacte ale lui Nan, lăsându-l pe Mac puțin uimit.
–Ha, ha, cred că glumești, râse Mac.
Se prefăcea că e cu Nan, și era ca și cum se forma încet o legătură, chiar dacă trecutul pe care îl trăise era cumva blocat în memoria lui Mac.
Dar Mac credea că acel trecut va dispărea încet-încet. Încă nu înțelegea de ce nu simțea furie și ură ca prima dată. Sau poate pentru că, după ce venise aici, Nan era mult mai drăguț cu el decât înainte, Mac simțea că se schimba încet-încet.
Nan îi permitea lui Mac să se întoarcă și să doarmă acasă, dar făcea presiuni pentru a-l lua în mijlocul nopții, spunând că nu putea dormi. În plus, nici Mac nu putea să doarmă pentru că patul de acasă era prea larg pentru el.
– Mi-a spus-o chiar el. De ce te joci cu mine? Nu am timp să mă joc, iar tatăl tău știe asta? întrebă Eua, lăsându-l pe Mac uimit.
– De ce? Sau îi vei spune tatălui meu? întrebă Mac.
– Nu te supăra pe mine. Nu m-am gândit să-i spun, dar sunt îngrijorat. Cred că ai putea merge prea departe, spuse Eua.
Mac se încruntă, privind în gol la fața lui Eua.
– Ce vrei să spui? întrebă Mac.
– Știu că nu ai absolvit încă. Așa că m-am gândit că ar trebui să ai ocazia să capeți experiență și să înveți mult mai mult, iar tatăl tău probabil că gândește ca mine, explică Eua.
Mac privi înainte.
– De ce mă simt ca și cum ar fi vorba de a fi cu nenorocitul ăla care nu-ți oferă un viitor, îi spuse lui Mac în timp ce se gândea și simțea că-i vine să plângă.
– Frate Eua, vreau să te întreb ce crezi despre mine? De ce pari atât de îngrijorat de mine? Nenorocitul ăla este vărul tău, dar tu vorbești de parcă ți-ai insulta propriul văr, întrebă din nou Mac.
– Ok, mărturisesc sincer că la început am fost interesat de tine, dar când am venit să vorbesc cu tine, eram îngrijorat ca de un frate mai mic. Cu Nan, nu e vorba de faptul că nu sunt…îngrijorat, dar nu recunoștea asta.
– Nu a spus niciodată că este vărul meu. Ce ar trebui să fac? spuse el cu o voce încordată și serioasă.
–Nu cred că te-ai străduit suficient. Mi-a povestit despre o amintire pe care mi-a încredințat-o, și îți spun că nu este corect, pentru că te comporți ca și cum ai folosi banii pentru a-ți găsi vărul. Ar trebui să știi că nu mă bucură aceste lucruri, spuse Mac.
Cumpărase un ceas scump pentru Mac. Cuvintele lui Mac îl lăsară pe Eua fără cuvinte înainte de a da drumul unui oftat de ușurare.
–Ți-a spus totul? întrebă el.
Dacă Mac spusese această poveste, înseamnă că Mac știa totul despre el.
– Da, răspunse Mac.
– Vreau neapărat să vorbesc cu el despre asta. Știu cât de dureroasă a fost povestea aceea, dar nu am putut face nimic în privința asta, pentru că eram încă un copil. Ți-a povestit când a alergat să mă țină de braț? întrebă el din nou.
Se simțea și el inconfortabil și rămase înțepenit mult timp. Mac dădu din cap.
– Spun asta, nu ca o scuză. Dar îndrăznesc să spun că în acel moment nu știam nimic. Eram elev la internat. În ziua în care m-am dus la înmormântarea mamei lui Nan, nici măcar nu știam că Nan era vărul meu, fiul mătușii mele, l-am văzut pe tata țipând la Nan și la tatăl lui Nan. Am crezut că e o problemă și am fugit să o văd pe mama mea. După aceea am aflat mai târziu. Obișnuiam să-l rog pe tata să se întâlnească cu el. Dar mi s-a interzis să mă întâlnesc cu Nan, nu puteam să fac nimic… pentru că trebuia să mă întorc la internat ca de obicei, spuse Eua cu o voce vinovată.
Mac stătea în tăcere.
–Nu știu despre ce vorbești. Trebuie să fii foarte supărat, așa că îmi voi cere scuze, spuse el sec.
Mac dădu încet din cap.
– Mac, nu trebuie să mă alungi. Nenorocitul ăla o să vină și o să creadă că facem un lucru rău, spuse Eua cu un zâmbet răutăcios.
– Hm, mulțumesc din nou pentru atenționare, spuse din nou Mac, ridicând mâna în semn de salut.
El dădu din cap în semn de aprobare înainte de a părăsi biroul lui Mac. Acesta se așeză pe canapeaua din biroul său și suspină.
– Sunt ca o persoană fără viitor, nu-i așa? răsună o voce profundă în timp ce Eua ieșea din biroul lui Mac, iar ușa se închisese deja, ceea ce-l făcu pe Eua să se întoarcă imediat să se uite în direcția de unde venise sunetul și să-l vadă pe Nan sprijinit de peretele de lângă ușă jucându-se la telefon.
– A trecut destul de mult timp? întrebă imediat Eua, pentru că Nan auzise tot ce vorbise cu Mac.
Nan își întoarse privirea de la ecranul telefonului mobil și se uită la fața lui Eua.
– Nu trebuie să te porți ca un frate mai mare și mai bun, dacă nu vrei să te urăsc și mai mult. Nu te pune cu mine, pentru că pot să mă ocup singur de toate, spuse Nan cu o voce calmă.
Nu mai era la fel de nervos ca de obicei.
Lăsă să iasă un oftat greu, nici el nu voia să se certe cu Nan.
– Ok, fusese tot ce avea de spus și plecă imediat.
Nan rămase nemișcat o vreme și apoi deschise imediat ușa biroului lui Mac. Prefăcându-se că pleacă, Mac era pe punctul de a lua geanta cu suveniruri. Nan se uită la geanta cu suveniruri cu ochii nemișcați.
-Bine…
Mac era pe punctul de a-i da o explicație, întrebându-se dacă Nan îl văzuse pe Eua.
– Lasă-ți suvenirul aici. Cât despre tine, poți să te duci acasă acum, spuse Nan cu vocea lui era calmă.
Nu părea supărat sau iritat.
Dar Mac știa asta, trebuie să-l fi întâlnit pe Eua, altfel Nan nu ar fi știut că suvenirurile de pe masă erau de la Eua.
-Îhî…, răspunse Mac imediat, înainte de a-și lua lucrurile și de a le așeza pe raftul din spatele biroului.
– Prânzul, spuse Nan.
Când deodată, Mac își dădu seama că uitase să-și ia cutia de prânz acasă.
Mac făcu o grimasă, apoi se întoarse să ia o pungă de pânză care conținea o cutie de orez și se îndreptă spre birou.
– Oh, ați venit? strigă tatăl lui Mac, văzându-i pe Nan și Mac ieșind împreună.
– Da, a venit unchiul la fabrică? a întrebat Nan înapoi.
– Um, am venit să verific un pic. Apropo, ai cinci minute să vorbesc cu tine? spuse tatăl lui Mac în timp ce-și privea propriul fiu vorbind cu Nan.
– Da, Mac, urcă și stai în mașină. Pune cheile în contact și pornește aerul condiționat.
Nan îi înmână cheile mașinii lui Mac.
–Despre ce vrei să vorbești cu el? îl întrebă Mac pe tatăl său.
– Să vorbim despre mașină, răspunse tatăl lui Mac.
Mac dădu din cap înainte de a se îndrepta spre mașina lui Nan, gata să stea și să aștepte. Tatăl lui Mac și Nan se îndepărtară puțin.
–Vreți să vorbim despre Mac? întrebă Nan.
Imediat tatăl lui Mac aprobă.
–Despre ceea ce am vorbit în ziua aceea, ce s-a întâmplat? întrebă tatăl lui Mac pe un ton serios, cu fața puțin încordată.
– Am nevoie de puțin mai mult timp, nu mult, răspunse Nan pe un ton serios.
– Orice ai nevoie, te poți baza pe mine.
Tatăl lui Mac îl bătu ușor pe umăr pe Nan.
– Deci, unchiul se întoarce? întrebă Nan.
– Rămân să rezolv hârtiile pentru o vreme și apoi mă întorc. Mulțumesc foarte mult, spuse din nou tatăl lui Mac, înainte de a se despărți de el.
Apoi Nan, se întoarse la mașină.
– Despre ce ai vorbit cu tatăl meu? întrebă imediat Mac.
– Am vorbit despre mașină, tatăl tău a spus că motorul mașinii scoate zgomote ciudate. Mă duc să arunc o privire.
Nan mințise din nou și Mac dădu din cap. Nan nu-i spus nimic lui Mac tot drumul, așa cum făcea întotdeauna, iar Mac nu putu să nu fie surprins. Mac se întoarse să se uite la Nan ca și cum s-ar fi întrebat ce se întâmplă.
– L-ai găsit deja pe Brick? întrebă Mac, invitându-l pe Nan să vorbească cu el.
Nan obișnuia să-l ducă pe Day la el acasă… dar se pare că Brick plecase în acea dimineață, așa că Day se supărase foarte tare.
Mac nu se simțea prea bine acum în legătură cu povestea dintre Day și Brick.
– L-am găsit, răspunse Nan.
Mac dădu din cap în semn de aprobare și nu mai puse nicio întrebare până când ajunseră acasă.
Mac urcă în camera lui pentru a face un duș și a se schimba de haine. Apoi se întoarse la parter dar nu-l văzu pe Nan.
– Ce naiba, hei, unde este? întrebă rapid Mac.
–În sala de sport. Mâncarea este în bucătărie, fratele m-a rugat să ți-o cumpăr, răspunse Wei, iar Mac dădu din cap în semn că este de acord, dar nu se îndreptă spre bucătărie. În schimb, picioarele lungi se îndreptară spre sala de sport.
Când deschise ușa, Nan se întoarse ușor să se uite la Mac în timp ce făcea exerciții.
–Tu ai mâncat? îl întrebă Nan pe Mac cu voce joasă.
-Nu ai mâncat încă? îl întrebă Mac pe Nan.
Văzând expresia încordată de fața lui Nan, nu putu să nu se întrebe ce se întâmpla.
–Nu mi-e foame încă, mănâncă tu primul, răspunse Nan.
Mac se uită la Nan ezitând.
-Du-te și mănâncă.
Nan îl urmări cu privirea pe Mac care suspină înainte de a părăsi din nou sala de sport.
Mac se duse să mănânce singur în bucătărie și, când se sătură, făcu ordine ca de obicei.
– Wei, strigă rapid Mac.
Wei, care stătea în fața casei, intră când îl auzi.
– Ce naiba vrei? întrebă Wei.
– Este vreo problemă pe pistă în ultima vreme? întrebă curios Mac.
Wei rămase tăcut o clipă înainte de a scutura din cap. Nan îi instruise să nu spună ce se întâmplase recent pe teren.
-Nu, de ce? întrebă Wei.
–În acest moment, se pare că fratele tău este stresat. Nu știu de ce, spuse Mac.
–Nu are nimic. S-ar putea să fie obosit, răspunse Wei.
Mac rămase tăcut o vreme înainte de a da din cap în semn de aprobare.
Dar a doua zi Nan îl enervă din nou ca și înainte, așa că Mac nu mai era interesat de această chestiune.
– Astăzi are loc o cursă de mașini. Poți concura și tu, spuse Nan într-o după-amiază de weekend.
Văzu că grupul lui Morris nu era prea insistent și nu voia ca Mac să devină suspicios, pentru că Nan nu-l lăsase pe Mac să meargă pe pistă de câteva zile.
– Mă lași să concurez? întrebă Mac.
– Da, un pariu de douăzeci de mii, răspunse Nan.
– Ok, mă plictisesc, răspunse Mac.
Nan se întoarse să se uite la fața lui Mac.
– Te las să verifici singur mașina. Dacă vei câștiga, îți voi da cele douăzeci de mii de baht din pariu. Dar dacă pierzi..., spuse Nan cu un zâmbet larg.
– Și dacă pierd? continuă Mac, pus în gardă de zâmbetul lui Nan.
La finalul zilei, Day și Brick au venit și ei pe teren pentru că Day voia să-l ia pe Brick la o plimbare și să încerce să conducă o mașină. Mac stătea pe margine și verifica mașina când Nan se apropie de Mac, care se pregătea de cursă.
– Ai verificat mașina? întrebă Nan.
– Am verificat-o, spuse Mac, răutăcios.
Era supărat pe el însuși pentru că acceptase provocarea lui Nan.
– Huh, de ce ești morocănos? Dă-te la o parte, lasă-mă să mă uit, spuse Nan, aplecându-se ca și cum ar fi vrut să verifice din nou mașina.
– Ți-am spus că am verificat-o, la naiba! strigă Mac supărat. Nan ridicat privirea și făcu semn către fața lui Mac.
–Nu te lăuda, că te plesnesc, spuse Nan, chiar înainte de a se întoarce spre Day.
Mac se îndepărtă și se așeză în mașină pentru a încerca să pornească motorul.
– Day, poți să-l iei pe Brick să vă uitați la întrecere? Dacă folosești terenul, anunță-mă, îi spuse Nan lui Day.
Day aprobă din cap și-l luă pe Brick pentru a se așeza în tribune.
Nan se îndreptă spre partea șoferului mașinii și-și aplecă ușor capul pentru a-i vorbi lui Mac, care era încruntat.
– Unde te-ai dus să mănânci un cuib de viespi, Mac? întrebă Nan cu un zâmbet.
–Nu trebuie să zâmbești. La naiba, ești bolnav mintal, răspunse Mac.
– Cum poți să mă învinovățești? Tu însuți ai acceptat provocarea mea, răspunse Nan.
Mac se încruntă ușor.
Voia doar să fugă și să facă un ban rapid și, în plus, Mac era încrezător că va câștiga.
– Bine, voi câștiga cu siguranță. Nu uita să îmi dai toți banii, spuse Mac sever.
– Da, și nu trebuie să uiți ce trebuie să faci dacă pierzi, spuse Nan cu un zâmbet ușor.
– Da, nu voi uita.
Mac a strâmbat ușor din nas.
–Nan, eliberează terenul pentru mine, spuse Day.
Nan dădu din cap în semn că este de acord.
– Trimiteți băieții să se ducă să curețe. Hei, pleci? Nu vrei să aștepți să-l vezi pe Mac concurând mai întâi? întrebă Nan, dar Day scutură din cap înainte de a pleca.
În ceea ce-l privește pe Nan, acesta rămase și-l urmări pe Mac concurând.
Mac conduse până la punctul de start. Fața îi era puțin încordată în timp ce încerca să apese pe accelerație… dar i se părea prea greu, era sigur că pornise foarte bine de la început.
Dar când semaforul semnaliză să plece, Mac băgă imediat în viteză și apăsă pe accelerație.
– Ce naiba? strigă vocea lui Mac în timp ce pierdea în fața adversarului său.
Nan se îndreptă spre el cu un zâmbet.
– Ce păcat, spuse Nan tachinându-l.
Mac se întoarse către el încet.
– Nu trebuie să spui lucruri frumoase despre nenorocitul ăla. La naiba, sunt supărat, spuse Mac înainte de a se îndrepta spre casă.
Cât despre Nan, acesta se îndreptă spre Day și Brick cu un zâmbet.
–Mac a fugit deja? Cum se simte? întrebă el.
– A pierdut, răspunse Nan cu un zâmbet.
– A pierdut, cum poți să continui să zâmbești? spuse Brick făcând un pas înapoi.
Nan ridică ușor din umeri.
–Ei bine, asta am intenționat, să-l fac să piardă, spuse Nan pe un ton normal.
Voia doar să-l tachineze pe Mac.
–Hei, vrei să bem ceva împreună? O să-i pun pe băieți să pregătească, spuse Nan, invitându-l pe Day, care rămase tăcut o clipă înainte de a da din cap.
– Ok, răspunse Day înainte ca Nan să părăsească pista de curse și să-l lase pe Day să conducă mașina până în fața biroului său, unde pregătise deja o băutură înăuntru.
– Unde este Mac? întrebă Day când intră în biroul lui Nan și nu-l văzu.
– Nu trebuie să-ți faci griji pentru el. Încă mai suportă consecințele pierderii sale, he, he, spuse Nan în glumă, înainte de a pregăti o băutură pentru Day și Brick.
În seara asta, pe Day și Brick urmau să-și petreacă noaptea la Nan acasă.
Îi conduse pe Day și Brick la el acasă și, când intră în casă, îl văzu pe Mac stând încruntat și privindu-l…
– Ce naiba ai făcut? strigă vocea lui Mac, fără să-i pese dacă erau sau nu oaspeți.
– Să mergem sus să vorbim. Nu veni aici și nu face gălăgie, spuse Nan cu o voce calmă, uitându-se la fața lui Mac.
Nu vru să se certe cu Mac în fața lui Brick.
– Calmează-te, spuse imediat Brick pentru că nu voia să îi vadă certându-se acum.
– Du-te sus cu Day, Brick. O să mă ocup eu de asta, spuse Nan.
Day îl trase apoi pe Brick de braț până la etajul doi.
– Tu, ticălosule, ești un răsfățat, mă necăjești, nu-i așa? strigă din nou Mac.
Nan ridică ușor din umeri.
– De ce-mi fac griji? Ești slab, așa că vii și dai vina pe mine. Săracul băiețel, spuse Nan, făcându-l pe Mac să fie furios din cauza comportamentului său, pentru că știa că îl tachina.
– Nu sunt slab. Când am verificat motorul mașinii, accelerația nu era puternică, dar când ai venit să reglezi… Nu am putut accelera, dacă nu tu, cine a fost? Pentru că ultima persoană care a verificat mașina pe care am condus-o ai fost tu, strigă din nou Mac.
– Să vorbim în dormitor.
Nan îl trase pe Mac de braț în dormitor. Mac țipa și-l acuza pe Nan tot timpul.
–Poți vorbi mai încet? De ce nu ești atent și la ceilalți? întrebă Nan, fără să vrea să-l deranjeze prea mult pe Day.
– De ce ar trebui să fiu atent? Nu știu. M-ai provocat ….. pentru că m-ai provocat… continua să vorbească Mac, repetând aceleași cuvinte.
–Nu mă înțelege greșit. Du-te și ia o lamă de ras, nu mă face să folosesc forța, Nan îl amenință din nou pe Mac.