PRIETENUL MEU CEL FRUMOS – CAPITOLUL 2

—Așteaptă… tu… ai fost atacat?!

Văzând în ce hal era Rioto când a ajuns la locul nostru de întâlnire, am pălit.

Îmi imaginam că nasturii uniformei sale fuseseră la mare căutare*, dar aici îi lipsea de-a dreptul tot sacoul.

Și nu doar atât: nu avea nici puloverul, nici nasturii de la cămașă, nici cureaua.

Îmbrăcat doar într-o cămașă sfâșiată și ponosită, Rioto chiar părea cineva care tocmai fusese bătut sau jefuit.

—Nu. Mi i-au cerut, și eu i-am dat.

Chiar și aranjat în halul acela, Rioto rămânea fascinant și inexpresiv, iar scena părea atât de suprarealistă, încât ziceai că e desprinsă dintr-un film.

—Auzi, să fii prea popular e o problemă, eh.

Bănuiam că așa se va termina, așa că am scos un hanorac din rucsacul meu.

—Ține, m-am gândit că ar putea fi frig, așa că am adus unul de rezervă. Ia-l.

Chiar dacă Rioto era mai înalt decât mine, hanoracul era supradimensionat, așa că nu ar fi fost probleme.

Inventând o scuză oarecare, i l-am pus în mâini aproape cu forța.

El l-a luat, m-a privit o clipă… și apoi a apropiat materialul de nas ca să-l miroasă.

—Nu e unul pe care l-am lăsat aruncat pe undeva, ok?!

—Mh… miroase bine. Mulțumesc, îl împrumut.

Probabil se gândise că era un hanorac pe care îl lăsasem cine știe pe unde zile întregi. Ei bine, la urma urmei, știa că aveam tendința să fiu destul de dezordonat, așa că nu-l condamnam.

Rioto, cu hanoracul pe el, rămânea inexpresiv, dar era clar că se simțise ușurat. Stând să mă gândesc, îi smulseseră nasturii cu forța… cu siguranță fusese înfricoșător.

Dar de ce toți spun că-l iubesc și apoi ajung doar să-l pună în dificultate?

—Dacă aș fi eu, l-aș trata pe Rioto cu mai multă grijă…

—Eh?

Mi-am dat seama prea târziu că spusesem cu voce tare ce gândeam și am intrat imediat în panică.

—Ah, nu, vreau să zic… mi se pare chiar exagerat, atâta tot. Adică, vreau să spun, puteau măcar să se gândească cum te-ai fi întors acasă sau cum ai fi luat trenul.

—Nici eu nu am refuzat.

Nu părea deloc atins de nervozitatea mea, ba chiar tonul său era vag resemnat, iar lucrul ăsta m-a iritat și mai tare.

—Trebuia să refuzi.

—Mă simțeam vinovat, nu am reușit.

—Atunci, dacă eu aș spune că vreau să fiu cu tine, nu m-ai refuza?!

Îmi scăpase. O provocare născută din furie.

—Eh?!!!

După cel puțin treizeci de secunde de tăcere, Rioto a reacționat cu cel mai surprins ton pe care i-l auzisem vreodată.

Ei bine, evident.

Dacă un prieten ți-ar spune așa ceva pe neașteptate, oricine ar rămâne șocat. Dacă ar fi fost o fată, poate discuția ar fi fost alta, dar așa…

Eu însumi îl puneam în dificultate după ce spusesem că l-aș trata cu grijă. Ce naiba fac?

Atmosfera devenise un dezastru din cauza propriei mele limbi.

Voiam să fug, dar m-am gândit că dacă măcar Rioto ar învăța să spună nu, atunci ar fi fost un sacrificiu cu sens.

Oricum e o iubire imposibilă.

În cel mai rău caz, consideră-o o experiență de viață.

M-am resemnat la orice răspuns ar fi venit.

Dar nu aveam curajul să-l privesc în față, așa că am lăsat privirea în jos.

Chiar dacă pentru alții ar fi rămas impasibil, eram sigur că pe chipul său perfect se ivea o expresie de pur dezgust.

Eram convins.

Până la urmă, eu am fost cel care nu a mai suportat lunga tăcere.

Aș fi vrut să mai aștept puțin, dar chiar dacă de obicei îi lăsam lui Rioto tot timpul de care avea nevoie, de data asta chiar nu mai puteam.

—Uite, acum ai înțeles, nu? Sunt momente când trebuie să spui nu!

Am zâmbit cu expresia serviabilă tipică japonezilor și am ridicat fața.

În fața mea, Rioto avea același chip impecabil dintotdeauna.

Acel hanorac, care pe mine arăta doar ca o pijama, pe el părea o piesă de înaltă modă. Mister.

—În regulă.

răspunse el cu voce calmă, iar eu am tras o gură de aer ușurat.

În acel moment, aș fi putut să râd și să las totul baltă ca și cum ar fi fost doar o glumă.

Și totuși, din nu știu ce motiv, Rioto m-a îmbrățișat.

—Ha????

—Să fim împreună.

—Eh? Ce?!

—Nu vreau să te refuz. Decât dacă… tu nu vrei să mă refuzi pe mine.

Să te refuz? Nici prin gând.

—A? Ce? Adică… stai, eh???

—Oh, iată-vă! Isecchi, Amemiya, veniți la karaoke!*

—Da, vin acum.

Fără să-i pese câtuși de puțin de scena ciudată cu noi doi îmbrățișându-ne, prietenul care ne chemase primi un răspuns de la Rioto, care apoi mă apucă de un braț și începu să meargă.

Inima îmi bătea în piept atât de tare încât era asurzitor, și nu reușeam să înțeleg ce tocmai se întâmplase.

Fără să pricep pe deplin, am ajuns să merg cu Rioto și cu gașca obișnuită, care ca întotdeauna nu știa să citească atmosfera, la ultimul nostru karaoke din viața de liceu.

N/T: În Japonia există o tradiție romantică și nostalgică legată de ziua absolvirii: dăruirea celui de-al doilea nasture al sacoului elevului. Dacă un băiat are multe admiratoare, i se pot cere și alți nasturi ai sacoului, dar al doilea rămâne cel mai semnificativ, fiind cel mai apropiat de inimă.

N/T: Sufixul „-cchi”, っち, este un mod afectuos și colocvial de a modifica numele în japoneză. Este adesea folosit între prieteni, în special în contexte școlare sau juvenile, pentru a face un nume mai drăguț sau jucăuș.