PRIETENUL MEU CEL FRUMOS – CAPITOLUL 7

Partea a Doua: Declarația lui Ise Rioto

Când spun eu asta, de obicei oamenii se îndepărtează, dar mie îmi place fața mea.

Nu pot decât să-i fiu recunoscător mamei mele pentru că m-a născut cu o față frumoasă.

Și totuși, uneori m-am gândit că tocmai această față îmi făcea viața puțin mai complicată.

În primul rând, nu eram bun la a exprima emoții.

Nu reușeam să râd, nu reușeam să plâng, nu reușeam să mă enervez.

Sau, mai bine zis, ca să fiu precis, simțeam cu siguranță bucurie, furie, tristețe și plăcere… cred. Nu mă puteam compara cu nimeni, așa că nu aveam certitudinea.

Dar un lucru era sigur: emoțiile mele nu se reflectau pe chipul meu și nici în atitudinea mea.

Dacă m-ar fi întrebat de ce, nu aș fi știut să răspund.

Ba chiar, eu aș fi vrut să-i întreb pe oamenii expresivi cum reușeau să fie așa.

O față bine proporționată, dar lipsită de expresii: din acest motiv, oamenii tindeau să mă evite.

Și totuși, în ciuda acestui fapt, exista cineva care îmi vorbea cu dezinvoltură: Amemiya Kai.

Kai avea părul negru și mătăsos, ochi rotunzi și adânci, un nas și o gură discrete, dar obraji plinuți și trandafirii care îl făceau să pară un copil adorabil.

Era opusul meu: imaginea perfectă a unui copil, cu emoțiile clare pe chip, mereu vioi, aproape ca un animal mic.

Când în sfârșit am reușit să driblez în timpul antrenamentelor de fotbal, toți s-au limitat să spună: „Era și timpul să te pui pe treabă”, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că voi reuși.

Doar Kai a exclamat:

— Incredibil, incredibil! E rodul antrenamentului tău! Ai reușit, Rioto!

cu o bucurie care părea autentică, de parcă i s-ar fi întâmplat lui.

Dacă eu nu puteam exprima emoții, atunci Kai o făcea pentru mine: se bucura, se emoționa, se enerva în locul meu.

Privind în urmă acum, cred că el a fost cel care m-a salvat.

Nu te distrezi, nu-i așa? Nu ești trist, nu-i așa? Nu ești supărat, nu-i așa?

Să mă simt judecat în acest fel doar din cauza înfățișării mele aproape mă făcea să cred că într-adevăr nu simțeam nimic.

Dar Kai nu lua niciodată nimic de-a gata în privința sentimentelor mele. Era mereu cu mine… nu, eu nu râdeam, dar el râdea pentru amândoi. Și îmi recunoștea mereu eforturile.

Poate că pentru oamenii normali acest tip de relație era de la sine înțeles. Dar pentru mine, care din cauza înfățișării mele eram pus pe un piedestal, o persoană ca Kai era ceva rar și prețios.

— Am învățat atât de mult și totuși acesta e rezultatul, eh… Ei bine, ăsta e nivelul nostru.

— Nu crezi că am putea face mai mult?

Când ni s-au înapoiat lucrările de control, profesorul mi-a spus să „iau lucrurile în serios”. Dar eu nu știam ce însemna asta.
Poate ar fi trebuit să-i rog pe ai mei să mă înscrie la mai multe cursuri de recuperare? Mă gândeam la asta, când Kai, cu o expresie lipsită de griji, a răspuns:

— Eh? Dar am dat tot ce am putut! Dacă nu am fi învățat, am fi ajuns cu siguranță sub nota de trecere, dar măcar asta am evitat.

— Așa e.

— Eu sunt mulțumit, n-am niciun regret! Și tu, Rioto, ai învățat enorm. Chiar dacă rezultatul nu a fost maxim, nu trebuie niciodată să minimalizăm efortul… sau ceva de genul ăsta. Ei bine, data viitoare vom încerca să facem mai bine. Dacă vom reuși, desigur.

— Da.

Kai era mereu optimist și vesel. Și în timp ce se scărpina la ceafă cu un zâmbet jenat, eu m-am gândit că era incredibil de demn de încredere și… cool.

Pe lângă așteptările exagerate față de mine în ceea ce privește studiul și sportul, și cele ale fetelor în dragoste deveniseră o problemă.

De fiecare dată când ieșeam cu cineva după o declarație, eu eram cel părăsit. Și aproape întotdeauna mi se spunea că vina era a mea.

Dar cel mai greu de suportat a fost când fata cu care mi-am pierdut virginitatea m-a părăsit după trei săptămâni, spunând:

— A fost diferit de cum mi-am imaginat.

Nu că aș fi avut cine știe ce așteptări de la prima dată. Ea era mai mare decât mine și experimentată, așa că într-un fel a fost și instructiv.

Dar acel „diferit de cum mi-am imaginat”… se referea la compatibilitatea fizică sau la expresia mea impasibilă? Nu reușeam să înțeleg și asta m-a aruncat în deznădejde.

Chiar și atunci, Kai s-a enervat pentru mine:

— Ce naiba! Doar te-a folosit și te-a aruncat!

Și apoi a adăugat, pe un ton ciudat de liniștitor:

— Dar, na, se spune că și în căsnicii problemele de compatibilitate sexuală pot duce la divorț, așa că nu te mai gândi prea mult.

Era supărat pentru cum fusesem tratat, dar nu a spus niciodată un cuvânt rău despre fostele mele.

Bunătatea lui, cred, m-a salvat când începeam să mă înrăiesc.

Dacă nu ar fi fost el, probabil aș fi ajuns să-mi pierd încrederea în oameni.

Pentru mine, Kai era mult mai important decât oricare dintre fostele mele. Nici măcar nu puteam să-i pun pe același plan.

Dar până în acel moment, întotdeauna încadrasem relația noastră în două cuvinte: „cei mai buni prieteni”.

Abia în ziua ceremoniei noastre de absolvire acea convingere a fost spulberată.