PRIETENUL MEU  CEL FRUMOS – CAPITOLUL 8

—Îmi poți da ca suvenir nasturele uniformei tale?

Nu înțelegeam exact de ce își dorea atât de mult o astfel de amintire, dar era o kohai* de-a mea cu care lucrasem în comitet, iar eu oricum nu mai aveam nevoie de uniformă. M-am gândit că la fel de bine puteam să i-l dau.

*[N/T: kohai – un student mai tânăr sau un coleg mai nou într-un mediu ierarhic, cum ar fi școala sau locul de muncă.]

Eram în parcarea de biciclete, unde fusesem chemat, și tocmai îmi desfăceam nasturii de sus ai jachetei. Când mi-am dat seama, eram deja înconjurat de vreo zece fete.
Sincer să fiu, a fost terifiant.

—Îl vreau și eu!

—Și eu, te rog!

—Hei, stai puțin, tu ești în anul întâi, nu? Ce cauți aici?

—Și cine te crezi tu, să vii așa târziu? Urât din partea ta!

—O, nu, ce înfricoșător, Rioto-senpai o să se sperie!

—Wow, e și mai cool de aproape!

Fiecare spunea sau striga ceva, iar eu nu înțelegeam nimic, dar simțeam un pericol real.
Din fericire, îmi lăsasem geanta și celelalte lucruri cu Kai. Dacă le-aș fi avut cu mine, cu siguranță mi le-ar fi luat.
Mâinile se întindeau din toate direcțiile. Instinctiv, am smuls tot ce ar fi putut ele să apuce și l-am aruncat.
Apoi am rupt-o la fugă, ca un iepure speriat.
Am încercat să explic cât de scăpată de sub control era situația, dar probabil că nimeni nu m-ar fi înțeles.
Nu… doar o singură persoană m-ar putea înțelege.

—Stai… tu… ai fost atacat?!

Când am ajuns la locul de întâlnire, Kai m-a văzut și a pălit. S-a clătinat spre mine, cu fruntea brobonată de sudoare.
Judecând după expresia lui, Kai era mult mai speriat decât mine.
Văzându-l așa, am simțit o ușurare imensă.
Îmi înțelesese spaima și ținea la mine.

Chiar se uita la mine.
Nu doar la aspectul exterior, ci la tot. Chiar și la emoțiile care nu puteau fi văzute.
În acel moment, am simțit o recunoștință profundă pentru existența lui Kai.
De când devenise licean, nu mai avea obrajii aceia dolofani. Fața îi era mai zveltă și mai proporționată. Avea un ten sănătos, pielea netedă și parfumată.

—Uite, m-am gândit că ți s-ar putea face frig, așa că am adus o rezervă. Ia-o.

În timp ce stăteam acolo, mișcat de prețiozitatea prezenței sale, Kai și-a scos hanoracul și mi l-a întins.
Involuntar, i-am inhalat parfumul. Nu dintr-un motiv ciudat, ci doar pentru că voiam să-l absorb mai mult… dar poate că gestul meu l-a făcut să creadă că verificam dacă fusese spălat sau nu.
Sincer să fiu, aș fi vrut să-mi îngrop fața în gâtul lui și să-l miros direct, dar asta ar fi fost prea mult. Era mai bine să mă abțin.
Mă simțeam atât de confuz și speriat, încât corpul meu căuta inconștient ceva familiar pentru a se calma.

Și, într-adevăr, de îndată ce i-am îmbrăcat hanoracul și i-am lăsat parfumul să mă învăluie, mintea mi s-a limpezit.
Kai crescuse, înfățișarea lui se schimbase, dar continua să-mi exprime fiecare emoție, bătând din picioare ca un animal mic.

—Ar fi trebuit să refuzi așa ceva imediat! spuse el pe un ton practic.

—Nu pot, am răspuns.

Mă bucuram că spuneau că iubesc felul în care arăt… și îmi era teamă că, dacă le refuzam, unele dintre ele ar fi ajuns să fie obsedate de mine.
În timp ce mă gândeam la asta, Kai a aruncat brusc bomba:

—Deci, dacă aș spune că vreau să fiu cu tine, nu m-ai refuza?!

După ce a rostit acele cuvinte, a devenit palid, apoi s-a făcut roșu ca un ardei și a privit în jos.
Să fiu cu Kai?
Asta însemna că… aș putea să-l miros cât vreau, să-l îmbrățișez, să-l sărut, să-l păstrez doar pentru mine…?
Pe măsură ce îmi imaginam asta, mi-am dat seama că nu simțeam niciun pic de repulsie.
Kai nu era ca acele fete care mă întrerupseseră fără să-mi lase timp să gândesc.
Mă aștepta. Îmi dădea timp să-mi adun gândurile.
Când… al meu…?

—Eeeh?!!!

Ideea a fost atât de dulce încât am exclamat cu voce tare. Kai tremura ușor.
O… ce drăguț. Prea drăguț. Drăguț, drăguț, drăguț!
Nu mă simțisem niciodată atât de fericit după o mărturisire.

Îmi venea să mă trântesc la pământ de bucurie, să dau din mâini și din picioare și să fac înot pe spate pe asfalt.
Dacă nu am făcut asemenea nebunii și nu am lăsat nimic să se vadă, asta se datora doar expresiei mele impasibile și lipsei de inițiativă a corpului meu.
În timp ce sărbătoream în mintea mea cu un dans Bollywood, vocea lui Kai m-a adus brusc înapoi la realitate.

—Uite, acum înțelegi, nu-i așa? Sunt momente când trebuie să spui nu!

Mintea mi s-a blocat.Stai… deci Kai s-a prefăcut că îmi face o declarație doar ca să-mi dea o lecție? Cu zâmbetul său forțat, obișnuit, se uita la mine. Nu, nu se putea așa ceva. Kai nu era genul care să spună minciuni doar ca să mă facă să înțeleg ceva.
Mai ales când venea vorba de declarații, îmi spusese mereu, mai insistent decât mama și sora mea, că trebuie să fii sincer și să răspunzi cu sinceritate.
Deci chiar își dorea să fie cu mine. Eram sigur de asta.
Și chiar dacă nu ar fi fost așa… trebuie să fi avut un oarecare interes pentru mine.
Așadar, nu aveam de ales decât să-l fac să mă iubească mai mult.

—În regulă.

Mă străduisem să iubesc pe cineva, dar nu încercasem niciodată să fac pe cineva să mă iubească. Cu toate acestea, știam că Kai mi-ar aprecia efortul, chiar dacă nu m-aș descurca perfect. Fără să stau pe gânduri, l-am îmbrățișat.

—Să fim împreună.

—Ce?!

Kai era convins că o să-l refuz. Corpul i s-a înțepenit de surprindere.

—Nu vreau să te refuz. Doar dacă nu… vrei tu să mă refuzi.

— Ce? Adică… stai, nu?!

Nu a spus nu, deci răspunsul era da. Speram că poate ne putem săruta, dar tocmai atunci a venit ora rezervării noastre la karaoke și, fără tragere de inimă, a trebuit să-l iau de mână și să mă alătur celorlalți.