https://youtu.be/aRZMHXoOK5g?si=5Tnf-yVHBZW88bEz
— N-am fost geloasă!
Mărșăluiesc în fața lui Callum, picioarele mele goale lovind dureros lespezile reci. Habar n-am unde merg, dar trebuie să mă îndepărtez de aura aceea de amuzament pe care o emană și de zâmbetul larg de pe fața lui. Am fost… luată prin surprindere când a îmbrățișat-o pe femeia aceea. Asta e tot. E un lup! Un dușman! N-am fost… geloasă că ar putea avea pe cineva acasă.
Sunt atât de agitată încât, în timp ce o iau după colț, mă izbesc de o servitoare. Ea țipă, iar coșul ei cu cartofi se varsă pe podea.
— O, Zeiță! spun eu.
— Ai grijă pe unde mergi…
Adulmecă aerul, iar buzele i se curbează într-un mârâit.
— Om.
Fac un pas mic înapoi.
— Ce faci aici? mârâie ea, înaintând.
— Cei de-ai tăi nu sunt bineveniți…
Deodată se înțepenește. Ochii fetei se măresc la ceva peste umărul meu și își pleacă capul în semn de respect. Obrajii i se înroșesc.
Callum stă în pragul ușii, în spatele meu. Ridică un cartof care i s-a rostogolit în cizmă, apoi se apropie și îl pune în coșul ei.
— E totul în regulă, Kayleigh? întreabă el.
— Da, mormăie ea.
— Mulțumesc.
Se grăbește, probabil spre bucătării, lăsându-mă zdruncinată.
— M-a urât, spun eu.
Sunt obișnuită cu indiferența între zidurile palatului, dar nu și cu ura.
— Poți să o învinovățești?
Mă întorc cu fața spre el.
— Nu i-am făcut nimic. Și arăta de parcă voia să mă omoare.
Oftează.
— Ești om, Prin…
Se oprește înainte să-mi spună titlul.
— Rory.
Trece pe lângă mine, iar eu mă aliniez lângă el.
— Tatăl lui Kayleigh a fost ucis de armata lui Sebastian într-un atac asupra satului lor, la nord de Ținuturile de Graniță, îmi spune în timp ce înaintăm pe coridoarele întunecate.
— Mama ei a fost luată, se presupune că și ea e moartă. Oamenii au ars tot satul. Fata aceea abia a scăpat cu viață. Deci, da, nu prea îi plac oamenii.
— Asta… asta e groaznic, spun eu.
— Aș vrea să nu fim în război. Aș vrea să nu moară atât de mulți oameni. Dar dacă Lupii ar înceta să ne invadeze pământurile, atunci poate am putea găsi pace. Trei sate la sud de Ținuturile de Graniță au fost atacate doar în ultima lună. Mulți dintre oamenii mei au fost și ei uciși.
Pare că e pe cale să răspundă, dar își trece mâna peste gură. Palmele lui bătătorite scot un zgomot aspru când îi mângâie barba. Are o privire obosită, ca și cum adevărul din cuvintele mele l-ar apăsa.
— Oricum, de aceea nu i-am spus Fionei cine ești cu adevărat. Ca Lupi, auzul nostru este mult mai puternic decât al tău. Dacă i-aș fi spus, toată curtea ar fi aflat că ești fiica regelui nostru inamic și logodită cu un om care a torturat și ucis de unul singur mulți dintre noi.
— Oh… spun încet.
— S-ar fi întors împotriva mea instantaneu.
— Da, spune Callum, sumbru.
— Când se vor întoarce ceilalți, vor afla cine ești destul de curând. Aș prefera să te prezint regelui mai întâi. Va fi mai ușor să te protejez dacă el va spune clar că nu trebuie să fii atinsă.
Un sentiment, mai întunecat decât umbrele din jur, îmi umple pieptul.
— Ce te face atât de sigur că nu mă va executa ca să le trimită un mesaj lui Sebastian și tatălui meu?
— Pentru că își dorește Inima Lunii la fel de mult ca mine, spune Callum.
— Și pentru că îl cunosc. Și pentru că… ei bine…
Își coboară vocea.
— Îmi este dator.
Privirea mea se oprește asupra feței lui, curioasă, dar el privește înainte.
Când ajungem la baza unei scări, umerii mi se lasă din nou. Epuizarea mă apasă, iar gândul de a urca nu știu câte trepte mă face să ezit. Dar, măcar, mă vor aștepta haine curate sus.
Înainte să pot face un pas, Callum mă ridică în brațe și începe să urce.
— Pune-mă jos! protestez, dar inima nu-mi mai bate atât de tare, iar mâinile mi se înfășoară automat în jurul gâtului lui.
Căldura lui pătrunde prin pelerina mea de blană și corpul meu pare să se topească în al lui. O mână îmi cuprinde coapsa și simt palma lui aspră prin cămașa subțire de noapte. O explozie de căldură mă cuprinde.
Maxilarul lui Callum se încleștează și își drege glasul.
— Ești obosită. Ți-am cruțat demnitatea trecând pe lângă ceilalți din castel, dar acum nu mai e nimeni prin preajmă.
Mă surprinde că s-a gândit la asta. Apoi îmi amintesc ce spusese Sebastian, despre Lupii care se hrănesc cu cei slabi. A știut că trebuie să par puternică.
— Sunt bine.
— Nu ești bine. Nu trebuie să te dai mare în fața mea. Ne cunoaștem prea bine acum.
Mă duce pe un palier, trecând pe lângă uși închise. Ochii lui verzi strălucesc.
— Vreau să spun că am și dormit împreună.
Căldura îmi inundă obrajii.
— Să nu ai tupeul să spui așa ceva pe-afară!
— Dar e adevărat!
Îl lovesc în piept. E ca și cum aș lovi o piatră; nici măcar nu tresare. Doar chicotește în timp ce mă duce spre o ușă de la capătul coridorului. O fereastră îngustă lasă să pătrundă o rază rece de lumină, dezvăluind munții și apele întunecate ale lacului din depărtare.
Mă pune jos, iar nasul îi fremătă.
— Isla? spune el, uitându-se peste umăr.
Câteva clipe mai târziu, o fată drăguță, de vârsta mea, cu păr lung castaniu-șoricesc, iese dintr-o ușă apropiată. Poartă o rochie din același tartan roșu ca kiltul lui Callum. Țipă ușor când îl vede.
— Callum! își aruncă părul pe spate și își flutură genele.
— Ți-am pregătit o baie, exact cum îți place, și ți-am așezat haine proaspete pe pat.
Nu pare să observe oboseala de pe chipul lui.
— Speram să te întorci la timp pentru luna plină. Și pentru sărbătoarea echinocțiului, mă bucur că nu ai ratat-o. Cum a fost asediul? Unii se temeau că nu te mai întorci, dar eu țineam morțiș. Nu vă faceți griji pentru Callum, le-am spus, el e…
Se oprește brusc. Se îndreaptă, iar ochii i se întunecă.
— Cine e aceasta?
— Ea e Rory, spune Callum cu un zâmbet obosit.
— Trebuie să-i aduci niște haine proaspete. O rochie și niște pantofi.
Rămâne o clipă pe gânduri.
— În culorile clanului.
Zâmbetul îi dispare de pe buze.
— Nu poate purta culorile clanului.
— Nu ți-am cerut părerea despre asta, Isla.
Obrajii i se înroșesc și își pleacă capul.
— Bineînțeles.
Se întoarce și se îndreaptă repede spre ușa din care a ieșit.
— Haide, atunci, mă mustră cu o privire rece peste umăr.
Callum îmi face un semn liniștitor din cap.
— Vin și eu imediat.
Respirând adânc, o urmez pe Isla. Mă conduce într-o cameră și închide ușa înainte de a se grăbi spre un dulap de pe peretele îndepărtat. Eu rămân stângace lângă patul îngust așezat lângă perete.
— Astea sunt camerele tale? întreb.
Ea pufnește în timp ce răscolește printre materiale.
— Da.
Camera e mică, dar confortabilă. Pe lângă pat, mai sunt un dulap și o măsuță de toaletă cu o oglindă. O fereastră îngustă dă spre munți, iar un parfum delicat de trandafiri plutește în aer.
După un moment, îmi întinde o rochie roșie în carouri și o pereche de cizme de piele.
— Mulțumesc.
— Le vreau înapoi mai târziu.
Se încruntă, își dă părul pe spate și iese din cameră.
Expir încet. Chiar și înăuntru, respirația îmi iese ca aburul în aerul rece.
Presupun că va trebui să mă obișnuiesc cu oamenii care mă urăsc. Va fi și mai rău când vor afla cine sunt cu adevărat.
Inspectez rochia. E simplă, mult mai puțin complicată decât cele pe care le port acasă. Cum nu am servitoare să mă ajute, e un lucru bun.
Materialul este un tartan roșu gros, la fel ca kiltul lui Callum. Sper că e o alegere bună.
Callum a spus că are grijă de ai lui, iar asta face să pară că fac parte din clanul lui. Mă îngrijorează doar ce va crede clanul despre mine dacă port culorile lor. Dacă reacția Islei e un indiciu, atunci nimeni nu va fi fericit.
Respir adânc de câteva ori, încercând să-mi calmez nervii, apoi îmi dau jos pelerina de blană și cămașa de noapte udă și mă schimb.
Cizmele sunt uzate și puțin prea mari pentru picioarele mele, dar primesc cu recunoștință căldura lor.
Mă privesc în oglindă.
Tresar la vederea chipului care mă privește înapoi. Pielea mea e palidă, pleoapele umflate. Crenguțe rătăcite sunt prinse în părul meu încâlcit și mi-aș dori o perie și o elastică. Nu arăt deloc ca o prințesă din Southlands.
Arăt sălbatică.
Cum aș putea să înfrunt un rege arătând așa? Cum aș putea să-l înfrunt pe Callum arătând așa?
Panica mă cuprinde, iar ochii îmi ard în timp ce îmi trec frenetic mâinile prin păr.
Dacă nu sunt perfectă, cum pot trece peste asta?
— Totul e în regulă acolo? vocea calmă a lui Callum răsună dincolo de ușă.
Închid ochii, apoi inspir adânc.
Sunt puternică. Sunt de piatră. Sunt o statuie.
— Da.
— Bine. Hai să terminăm cu asta, ce zici?
Îmi ciupesc obrajii, aducându-le puțină culoare, îmi ridic bărbia și dau din cap, ca și cum el m-ar putea vedea.
Voi supraviețui.
Ies pe coridor.
— Bine. Sunt gata să-l întâlnesc pe regele vostru.
frumos !