Răzbunarea lui Klaine- Capitolul 8

Cei de la poliție ne bagă într-o încăpere în care urma să ne ia declarațiile și acum aflându-mă aici, acele amintiri de acum 17 ani mă învăluie imediat. Eram doar noi trei și eu stăteam în picioare privind în gol. Nu voiam să stau jos, nu voiam să mă aflu în aceași situate ca acum 17 ani. Îmi simt trupul cum începe să tremure violent și îmi duc mâinile pe față masând frustrat.

Îi simt mâinile pe umeri mei și îmi dau rapid mâinile jos privindu-l cu ură. Totul era doar din vina lui, tot ,absolut tot ce s-a întâmplat rău în viața mea era doar din vina lui, doar a lui. El îmi era iadul…

– Klaine...îi aud vocea și îmi venea să îl lovesc…să îl lovesc până nu mai respira.

– Xavier…îi scuip eu numele în scârbă.

– …îmi ești coșmar…îi spun printre dinți, încercând să îmi păstrez cumpătul și să nu mă audă nimeni.

– De când te cunosc …te urăsc… îi spun și mă eliberez din mâinile lui.

Mă trântesc pe scaun privind masa din fața mea…

Pe ușă intră doi ofițeri și Xavier ia loc pe scaunul de lângă mine. Lângă el se așează avocatul, iar cei doi se așează pe scaunele din fața noastră.

– Domnule Hunter, avem o serie de întrebări și vă rugăm să ne răspundeți la ele, îi  cere cel mai în vârstă dintre ei.

– Sigur, le spune destul de lejer.

– Vom începe cu prietenul dumneavoastră, Brandon Carson.

– Era amantul mamei mele, le spune rapid.

– Uitați, haideți să nu ne pierdem timpul, le spune rapid și se lasă pe spătarul scaunului.

– Azi o mașină neagră ne-a urmărit. Domnul Byron, șoferul meu a scăpat de ei, spune și îi simt mâna pe sub masă cum îmi strânge mâna ușor.

Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar căldura mâinii sale părea că mă liniștește și când încearcă să o retragă, o apuc eu mai bine și îmi împreunez degetele cu degetele lui.

– Când am ajuns la mama mea acasă, în timp ce vorbeam cu prietenul meu, am auzit acel zgomot de armă și el mi-a căzut la picioare împușcat în cap. Am încercat să ne ferim, dar am văzut acel bărbat cum venea rapid cu arma îndreptată spre mine și m-am gândit că urmează să mor. M-am apărat și l-am împușcat în umăr. Pentru că eu nu sunt un criminal, nu ca el, dar știți ce este curios? …El este ofițer de poliție și totuși nu îl văd într-o cameră de interogare, le spune ironic..

– Domnule Hunter, îi spune unul dintre ofițeri ușor iritat de faptul că Xavier și-a permis să îi tragă la răspundere.

– Momentan este la spital, dar va asigur că dupa ce medicii îl vor restabili, îl vom aduce pentru interogatoriu.

– Clientul meu este arestat? A fost legitimă apărare, plus acel individ era în casa părintească cu o armă în mână și mascat. Mie unul mi se pare ciudat și cu toții am văzut acele cartușe pe jos ce păreau un covor. Vă mai întreb încă o dată….clientul meu este acuzat de ceva? îi întreabă mai rece de data asta.

– Nu, momentan dar dorim să vorbim și cu angajatul dumnealui, le spune acei ofițeri și îl văd pe Chase cum se ridică în picioare.

– Uitați care este…

– Mă puteți întreba ce doriți, le spun eu încet și mâna lui Xavier se strânge mai tare pe mâna mea.

Îmi întorc privirea spre el și îl privesc atent în ochi. El părea liniștit și irișii săi nu îmi mai păreau atât de reci acum…

…

– Da știu ce am, îi întrerup eu.

– 17 de închisoare pentru crimă… Șeful meu știe, spun eu rece și îi eliberez mâna brutal și îmi pun mâinile pe masă.

– …și tot ce s-a întâmplat în seara asta este exact cum vi s-a spus mai devreme, acel ofițer a încercat să îl omoare. Am văzut totul și șeful meu s-a apărat….clar ca bună ziua, le spun și mă las pe spătarul scaunului privindu-i rece…

– Ok…se pare că nu ajungem nicăieri. Sunteți liberi să plecați dar vă rugăm să nu părăsiți țara. Este posibil să vă mai chemăm pentru încă o declarație când acel bărbat se eliberează din spital.

– Sigur, le spune Chase și ne face semn sa ieșim afară.

Cănd ieșim din secție era deja destul de târziu și îmi ridic privirea spre cer. Îl simt în spatele meu dar mă feresc când dorește să mă atingă.

– Mâine sunt liber, îi spun fără să îl privesc.

– Cred că voi pleca din seara asta, încep să fac pași dar el vine rapid și mă oprește…

– Unde te duci? mă întreabă și îmi ridic o sprânceană spre el.

Îmi cobor privirea spre ceasul de la mâna și privesc ora.

– Mă repet, mâine sunt liber..și se pare că până mâine mai sunt fix 12 minute. Vrei să stăm împreună aici 12 minute? îl întreb iritat și îl văd cum se abține să zâmbească.

– Da, aș prefera să stăm așa 12 minute. Îmi plac ochii tăi când ești nervos pe mine, de fapt îmi place tot la tine, îl aud și pufnesc iritat.

– Îți bați joc de mine? îl întreb dar nu mai era pic de iritare în vocea mea.

– Nu, dar ești încă în timpul programului, spune rapid.

– Ce dracu se întâmplă aici? îl auzim pe avocatul lui dar nici unul din noi nu se întoarce să îl privească.

– Nimic…o discuție, îl aud rostind și îmi ridic o sprânceană spre el.Îmi cobor privirea spre ceas și zâmbesc.

– Mai ai 9 minute să mă privești. După, 24 în care pot respira normal fără tine, îi spun sec.

– Ah … Klaine…. Klaine, îl aud.

– Presimt că îmi vei duce dorul…

– Eu în locul tău nu mi-aș tine respirația dar…chiar te rog să o faci, îi spun ironic.

–  Timpul tău s-a scurs, îi spun și dau să plec dar el mă trage și mai aproape de el.

– Te rog să mă visezi, Klaine, îmi șoptește la ureche…

– Eu cu siguranță o voi face, spune încet și îmi dă drumul mâinilor și pleacă spre avocatul său care ne privea ciudat. Îl văd cum urcă în mașină și pleacă.

Încep să merg în întunericul străzii. Aveam doar 4 străzi până la apartamentul meu și simțeam nevoia să merg să îmi limpezesc gândurile. Nu mă așteptam să se întâmple atâtea fiind aproape de el și încă mă rodea acel ofițer care încerca să îl omoare, voiam să aflu legăturile dintre ei, să aflu de ce se întâmplă toate astea acum.

Fac stânga pe alee încă pierdut în propriile gânduri și nu realizez când o mașină se apropie de mine, mă simt lovit puternic la cap și cad la pământ.

Simt apă aruncată pe mine și îmi deschid brusc ochii. Privirea îmi era ușor încețoșată și simțeam lichid cald curgând de la tâmplă. Încerc să mă mișc dar îmi simt mâinile legate la spate. Stăteam pe un scaun și în acea încăpere era întuneric, ceea ce îmi aducea aminte de acel loc, de acel iad. Înghit în sec încercând să îmi păstrez calmul.

Simt cum se apropie cineva rapid de mine și îmi simt stomacul lovit destul de puternic, apoi încep să tușesc violent.

– Nemernicule, spun cu greutate.

– Cine dracu ești? Ce vrei? mârâi printre dinți.

Dar îmi simt fața lovită și mă dărâmă cu tot cu scaun. Îmi simțeam buza umflată și gustul de sânge care nu se oprește și îi simt loviturile în burtă și în coaste…

– Unde este șeful tău? îi aud vocea și îmi dau seama că avea un fel de dispozitiv care îi modifica vocea și mă lovește din nou.

Se apropie de mine și mă apucă de păr și îmi lipește fața de cimentul rece….apăsând cu brutalitate.

– Unde este șeful tău? se repetă…și eu încerc să mă eliberez, dar mă lovește din nou și din nou.

Simt cum se rupe spătarul acelui scaun în momentul când el mă întoarce și mă lovește destul de brutal în față.

Simțeam cum urmează să leșin dar aud zgomot în îndepărtare și tresar când acel sunet de armă îmi răsună în timpane și simt cum cineva pică lângă mine.

– Klaine, îi aud vocea și îi simt căldura mâinilor pe chip, dar simțeam că abia îmi pot deschide ochii…

– Klaine, aud din nou și îmi simt mâinile eliberate.

– Te voi scoate de aici. Îmi pare rău, îmi pare rău, Klaine, este numai vina mea, îi aud vocea slabă și simt cum mă ridica de jos dar cădeam înapoi jos și durerea venea rapid peste mine. Mă durea tot corpul, ceea ce mă face să îmi revin în simțiri…Îl văd cum se luptă cu acel bărbat și mă ridic cu greutate. Era călare pe el și îi trimitea pumni furtunos de parcă nu mai era conștient de ceea ce făcea…

– Xavier, îi șoptesc și îmi pun mâna pe brațul lui.

– Oprește-te, îl omori, îi spun eu încet și cad în fața lui într-un genunchi.

Vine rapid, mă ridică și începem să mergem spre ieșire. Îi simțeam tot corpul tensionat și mă strânge și mai tare lângă el…

Când ajungem afară îl văd pe avocat cum deschide rapid portiera și mă așează pe bancheta din spate, urcând și el lângă mine.

– Chase, la spital, îi strigă și îl văd cum se întoarce spre mine…irișii lui erau plini de furie, erau mai reci ca niciodată dar știam că acea furie nu era îndreptată spre mine acum.

Respirația lui era grea, era vulcanică și îl vedeam cum își încleștează maxilarul care îi juca nervii. Îmi ridic mâna spre obrazul lui și îl simt cum tresare când îl ating…

– Nu ai putut rezista? îl întreb și îl văd cum se liniștește imediat.

-Nu înțeleg la ce te referi, îmi spune încet…

– Să nu mă cauți în ziua mea liberă.

Îl văd cum își ridică colțurile buzelor într-un zâmbet micuț…

– Ești prea irezistibil, spune rapid și încep să râd, dar mă strâmb când totul începe să mă doară.

– Șșș…gata ajungem acum …Trebuia să mă lași să îl omor, îl aud și îi simt iar furia.

– Mulțumesc că m-ai salvat, îi spun și ochii mi se închid.

– Klaine?…. Klaine? îi simt mâna pe umărul meu, dar nu mai puteam deschide ochii și nu mai puteam reacționa la vocea lui. Simțeam cum mă afund în acel întuneric…totul mă durea acum.

– Chase, condu mai repede, îi cere și vocea îi părea panicată…

Aud zgomotul aparatelor și îmi deschid usor ochii. Îmi simțeam mâna captivă și când privesc îl văd pe el. Mâna lui o ținea strâns pe a mea și avea capul pe marginea patului meu cu ochii închiși .

A rămas aici, nu plecase. Îmi ridic privirea spre salonul alb și îmi ridic mâna liberă în care aveam o branulă. Îmi mișc picioarele și răsuflu ușurat când le simt pe amândouă…Încerc să îmi scot mâna din strânsoarea lui, dar el tresare violent și își deschide ochii.

– Te-ai trezit, spune rapid și se ridică din scaun.

– Vrei apă? Vrei să chem medicul? îi aud întrebările dar eram incapabil să îi răspund, și îmi închid ochii din nou, dar îi simt mâna pe obraz…

– Klaine?

Îl simt cum dă să plece și îl apuc rapid de mână dar mă strâmb când simt acea durere.

– Nu mor eu din atât, îi spun și îl văd cum își închide ochii oftând adânc…

– Ai grijă…lumea va crede că îți pasă prea mult de angajați tăi, îi spun eu ironic.

– Tu nu te oprești nici când ești la un pas de moarte. Klaine spune-mi cine erau?

– Nu știu…au întrebat unde ești tu? îi spun sec.

– Mi-am trimis oameni acolo dar nu mai era nimeni, îl aud și îl privesc atent…

– Cum m-ai găsit atât de repede?

– Te-am urmărit, spune rapid.

– Să înțeleg că nu puteai sta fără mine? îl ironizez eu.

– Nu am chef de glumele tale proaste…Trebuia să mă lași să îl omor, îi aud vocea gravă și încerc să zâmbesc, dar mă dureau buzele.

– Un criminal rămâne un criminal, nu? îi spun de data asta destul de rece și îl văd cum mă privește cu intensitate. Se apropie ușor de mine și se apleacă la nivelul meu până îi simt răsuflarea fierbinte.

– Asta crezi? Crezi că sunt un criminal?

– Da, nu așa mi-ai spus?  Că ai omorât și că o vei mai face …

Se îndepărtează brusc de mine și se întoarse cu spatele la mine. Încerc să mă ridic, dar simțeam durerea de coste și asta mă face să tușesc și el se întoarce rapid și vine lângă mine.

-Ce dracu faci?  Nu poți sta potolit macar o secundă? mă mustră și îl privesc urât. Îl aud cum oftează și se întoarce iar și iese afară din salon. Dar în 5 minute se întoarce înapoi cu un bărbat îmbrăcat într-un halat alb…

– Domnule Byron, cum vă simțiți? îi aud întrebarea și îl privesc atent.

– Vreau să plec de aici, nu îmi plac spitalele, îi spun eu rece și îl aud pe Xavier cum pufnește iritat și deja mă scoatea din sărite purtarea lui.

– Domnule Byron, aveți o coastă fisurată și loviturile încasate sunt destul de grave. Am dori să vă mai ținem sub supraveghere câteva ore, îl aud și îl privesc încruntat.

– Nu cred că m-ați auzit, îi spun și mai rece.

– Vreau să plec de aici.

Îmi scot rapid branula din mână și dau să mă ridic dar Xavier vine rapid lângă mine și mă apucă de umeri.

– De ce dracu ești atât de încăpățânat? îmi strigă în fața și încerc să îl împing de lângă mine.

– Ce nu înțelegi că nu suport spitalele? Am o fobie și nu pot să stau aici, încep și eu să vorbesc mai tare.

– Scuzați-mă, îl aud pe medic și mă întorc spre el.

– Nu acum.

– Nu acum, spunem amândoi deodată și ne întoarcem să ne privim în ochi.

– Ok…ok….te iau acasă, dar nu cobori din pat, îl aud și își îndreaptă degetul spre mine ca o amenințare și îmi ridic o sprânceană spre el…

– Nu te uita așa. Ori aici, ori mă asculți? mă amenință și pufnesc iritat…

– Ok, îi spun rece și îl văd cum rânjește idiotul.

– Domnule doctor, noi vom pleca acasă, dar vă promit că îl aduc la consultație, îi spune el medicului care ne privea ciudat pe amândoi.

O asistentă mă ajută să mă schimb de haine, îmi face fișa de externare împreună cu cea de tratament și Xavier mă scoate din spital…mă așează ușor pe bancheta din dreapta și îl văd cum ocolește rapid mașina și se urcă la volan…

Drumul a fost liniștit și m-am bucurat că m-a scutit de ironiile sale și am putut închide ochii în liniște tot drumul…Când am ajuns acasă, acei bărbați mă priveau îngroziți. În interiorul casei doamna Maria vine rapid și își pune mâinile la gură când mă vede și mă încrunt.

Așa oribil arătam?

Îl văd cum se îndreaptă cu mine pe scări și mă opresc.

– Ai greșit drumul, îi spun și dau să plec de lângă el, dar mă ține strâns de umeri și mă privește încruntat…

– Dacă tu crezi că te scap din ochi, te înșeli, îl aud și îmi opresc impulsul de a-mi da ochii peste cap.

– O să mă duci în dormitorul tău să mă legeni pe picioare? îl întreb iritat.

– O idee grozavă, spune zâmbind dar eu încep să mârâi furios spre el. Deja devenea prea absurdă treabă asta și fac doi pași în spate și îl privesc urât.

– Dacă tu crezi că vom ajunge vreodată în același pat, îți spun ca te înșeli. Ți-am făcut jocul până acum, dar te rog, stai dracului departe de mine…Ești șeful meu, eu sunt angajatul, îi spun tare și deja nu mai dădeam doi bani pe cei care erau acolo și mă auzeau.

Se apropie rapid de mine și mă lipește de el.

– Ți-am spus că mă excită când ești așa și acum cred că o faci intenționat…Te duc într-o cameră de oaspeți, îl aud și se îndepărtează de mine …

– Încă nu ți-ai câștigat privilegiul de a dormi cu mine, mă ironizează și mă  ajută  să urc scările.

Intrăm într-o cameră și mă așează ușor pe marginea patului, îl văd cum se apleacă și îmi scoate pantofii și revine în picioare în fața mea.

– Vrei să te ajut să te schimbi? mă întreabă și vocea îi părea extrem de răgușită.

– Vreau să mă duci la baie să mă văd, îi cer eu și îl văd cum își schimbă expresia feței…

– După cum te uiți acum, îmi dau seama că arăt groaznic.

Îi simt imediat mâinile pe chipul meu și irișii lui îmi joacă pe toată fața, ceea ce îmi dădea o stare care mă făcea să cred că stau dezbrăcat în fața lui …mă ardea acea privire …

– Sunt doar vânătăi….dar…. Klaine….ești atât de frumos…Toate astea vor trece și îți promit că nimeni nu se va mai atinge de tine, spune încet și eu înghit în sec…

Mă sărută ușor, abia dacă mă atinge și știam că o face de teamă să nu mă rănească, dar modul în care -sa comportat și modul în care mi-a vorbit mă face să înnebuesc. Îl împing brutal de lângă mine…îmi las capul în jos. Nu voiam să îmi vadă lacrimile ce amenințau să iasă…

– Te urăsc, șoptesc.

– Te urăsc atât de mult că mă doare tot. Te urăsc că îmi iei asta și nu mă lași să stau aici în întunericul meu și te urăsc că mă faci să …..te urăsc…

– Că te fac să ce, Klaine? mă întreabă și vocea îi era joasă.

– Că mă faci să te doresc …și eu te urăsc…îmi ridic privirea spre el.

– Tu mă auzi? Te urăsc, îi spun mai tare.

– Mă auzi? Te urăsc, încep eu să țip și el își zdrobește buzele de ale mele și îl apuc de cămașă și îl trag și mai aproape de mine.

Mă ardea sufletul în acest moment, simțeam cum mă chinui să mă țin pe o linie de plutire și tot ce făceam era să mă înec în fiecare minut, de câte ori îl simțeam așa …simțeam că mă înec simțeam, cum totul se face scrum în jurul meu. Gura lui era tot ce simțeam, buzele cărnoase pe care le doream atât de mult, mâinile lui care mă atingeau ușor, răsuflarea lui care mă înnebunea și limba care căuta să îmi distrugă tot ce mai aveam în mine lăsându-mă fără nimic …totul la el uram și adoram în același timp și mă blestemam în acest moment, dar sărutul lui era perfect…era atât de perfect că simțeam cum mă distruge.